Premieră la Comedie: Gabriela Popescu, în plină glorie!
Am avut întotdeauna o slăbiciune pentru umorul lui Răzvan Mazilu (savurat mai mult în viața reală și mai puțin în cursul spectacolelor în care a creat roluri antologice). Se pare că percutăm la același gen de poante, lucru care m-a făcut să mă amuz la premieră mai mult decât ar fi fost normal.
Mazilu poate să facă orice. De exemplu, să danseze rolul trenului care o calcă pe Anna Karenina. Prin urmare, a regiza ”În plină glorie” la Teatrul de Comedie, în spiritul acestui teatru, poate fi pentru el o joacă. Nonșalantă și plină de farmec. Piesa dramaturgului britanic Peter Quilter brodează grațios pe marginea biografiei reale a Florencei Foster Jenkins, considerată cea mai lipsită de talent cântăreață a Americii interbelice. Interpretând acest rol, Gabriela Popescu mai oferă o copleșitoare măsură a harului actoricesc care i-a fost dăruit. Deși pare total ”dusă cu capul”, cântăreața întruchipată de această mare actriță te cucerește din prima. Camera de hotel în care trăiește diva (minunată scenografia Iulianei Vîlsan!) are somptuozitatea și strălucirea kitsch specifică talentului mititel, care se visează regină la Carnegie Hall. Am rămas cu un zâmbet larg încremenit pe față contemplând personajul fabulos construit. Și actoricește. Și regizoral.
Îmi vine și acum să râd pentru că știu de la cine a fost împrumutat acel gângurit/mârâit cu care Florence își încheie frazele, știu de la cine vine și atitudinea aceea patetic teatrală de megadivă descinsă miraculos printre muritorii de rând. Bănuiesc și de ce a fost invitată tocmai Felicia Filip să interpreteze glasul publicului nemulțumit. N-o să dezvălui aceste secrete de ”laborator”, dar cei care vor dezlega rebusul se vor amuza, garantat, cel puțin cât m-am amuzat eu. Deși menajera, bucătăreasa&camerista Maria (Andreea Samson, remarcabilă) o consideră ”loca” , Florence nu e deloc nebună. Doar pare. E o femeie care visează cu toată ființa ei și, chiar dacă nu are instrumentele necesare atingerii visului, acesta, culmea, se împlinește! În parte, și datorită câtorva apropiați care o încurajează. Atașant, sensibil, duios, ironic și comic în același timp, este Saint Clair Byfield, interpretat de George Mihăiță. Actor ratat, (a jucat în ”comedia Richard al III-lea”, la care Dorothy a râs cu lacrimi…) St. Clair mai păstrează urme de morgă british, din ce în ce mai estompate de iubirea pe care o poartă Florencei. Pe care o numește ”privighetoarea mea”, deși cântă ca o rață frăgezită cu whisky.
O urmează și o sprijină în toate, e singurul care crede în visul ei. O urmează – pentru că n-are încotro – și pianistul Cosmé McMoon, pe care diva îl angajează ca acompaniator și corepetitor. Deși interpretarea Florencei îi provoacă escoriații pe timpan, va deveni, și el, în scurt timp, un admirator al ei. În rolul pianistului se întrece pe sine Mihai Bisericanu, acest uomo universale despre care mi-e greu să stabilesc dacă e mai bun ca actor sau ca muzician. El este cel care prestează și ”uvertura” spectacolului, interpretând cu virtuozitate la pian piese vechi, nostalgice, ca fond sonor pentru secvențe din filmele anilor 40 ai secolului trecut.
Cele două balerine ale divei – interpretate adorabil de Simona Stoicescu și Meda Topîrceanu – sunt frișca de pe tort. Aducând subiectul spre actualitate, cele două balerine sunt și backing vocals și, la nevoie, cor de operă. Apocaliptică scena cu Habanera, când cele două cântă (mai bine decât diva!) având dinții încleștați pe cozile trandafirilor. Într-un travesti reușit, Eugen Racoți o întruchipează pe naiva, înduioșătoarea Dorothy, prietena Florencei. O doză sănătoasă de comic aduce și prezența sopranei Felicia Filip, în rolul doamnei Johnson, purtătoarea de cuvânt a melomanilor revoltați.
Mai pe scurt, la Teatrul de Comedie s-a născut o comedie bună. Hazul decurge din aproape tot ce se întâmplă pe scenă, chiar și atunci când e vorba de o înmormântare. Sunt comice costumele Florencei, apoteoza fiind atinsă de păunul pe care îl poartă pe cap la marele concert de la Carnegie Hall. Dar cel mai amuzant este modul în care Gabriela Popescu e în stare să stâlcească arii celebre – Habanera din ”Carmen” de Bizet, aria Reginei nopții din ”Flautul fermecat” de Mozart, Cavalcada walkiriilor din ”Walkiria” de Wagner etc. – fără a face vreun efort aparent. Ca să poți cânta atât de fals, trebuie să știi muzică, nu glumă. Gabriela Popescu știe muzică și cântă foarte bine. Am auzit-o în alte spectacole. ”În plină glorie” este un deliciu și pentru iubitorii comediei de calitate, și pentru melomanii cu simțul umorului. Merită să vă convingeți!
Gabriela Hurezean
One Response to “Premieră la Comedie: Gabriela Popescu, în plină glorie!”
Intr-adevar o piesa foarte buna si nu doar o simpla comedie. Ar putea cu succes concura in topul pieselor de teatru jucate in Bucuresti