Revistă de înnodat sinapse

”Custodie”: Familia, adevăr până-n plăsele

julien2

Aproape necunoscut la noi, Xavier Legrand a luat anul trecut, la Veneția, Leul de argint pentru regie și trofeul Luigi de Laurentiis, pentru primul său lungmetraj, ”Custodie”. Titlul în limba franceză, ”Jusqu’a la garde” este infinit mai grăitor: ”Până în plăsele”. Adevărul, precum un pumnal înfipt până la refuz. Adevărul despre lucruri pe care programele de știri din România le anunță în fiecare zi. Chiar azi era vorba despre un descreierat bețiv care și-a înjunghiat soția și socrii. Dar știm și despre psihopați care fac carnagiu la coafor, despre neveste disperate care își omoară soțul lovindu-l cu lopata în cap, despre soți care își omoară soțiile deși aveau ordin de restricție. Faptul că nici francezii nu sunt mai breji, nu e de natură să ne consoleze. Ceea ce voiam să spun este că filmul ăsta ar trebui văzut de toți judecătorii, toți polițiștii, toți avocații, toți angajații de la protecția copilului, toate cuplurile care nu se înțeleg și nu le pasă cum se răsfrânge asta asupra copiilor, toți vecinii care aud urlete din apartamentul de alături dar nu se amestecă.

lea

În ipostază de scenarist, Xavier Legrand e un excelent povestitor, care știe să gradeze emoția, de la plictiseală până la thriller paroxistic. În ipostază de regizor, vădește aceeași virtuozitate în a oferi publicului toate trăirile de care e nevoie pentru transmiterea unui mesaj extrem de serios. Niciun cadru nu e lăsat la voia întâmplării, chiar în secvențe ce par neimportante. De pildă, felul în care judecătoarea și grefiera se îndreaptă spre sala de consiliu. Tropăind. Tare. La unison. Ca un detașament de gestapoviști. Ele știu totul despre toată lumea. Ele au drept de viață și de moarte asupra oricui. Ele știu pe cine să creadă și pe cine nu. Că doar au experiență, nu glumă.

lea 2

Sigur, un rol important în deruta generală revine și protagoniștilor, cuplul care divorțează. Ea, Miriam (minunată Léa Drucker) este genul acela tipic de victimă: blondă, mică, fragilă, cu ochi triști, care nu spune niciodată tot ce ar fi de spus. Tocmai de aceea suspectă. Că minte, că-și manipulează copiii împotriva tatălui, că are interese ascunse. În schimb, el, Antoine (Denis Ménochet, perfect în rol), este monstrul perfect. O huidumă cu privire opacă, cu mari nevricale, dar care plânge ca un copil, cerându-și familia înapoi. Fosta familie îl numește l’autre (celălalt). Nu Antoine, nu tată. Doar celălalt, în sensul de ăla. Nedoritul. E suspectul numărul 1, cel care, de obicei, la sfârșitul filmului, se dovedește a fi băiatul bun dar fără noroc.

antoine julien

Punctul forte al distribuției – nici nu se putea altfel – este Thomas Gioria, băiețelul care joacă rolul lui Julien, fiul de 11 ani al soților care divorțează. Prim-planurile cu el exprimă magistral o înfricoșare pe cât de cumplită, pe atât de ambiguă. Mai bine de jumătate din film, nu-ți dai seama dacă se teme de tatăl său fiindcă are motive sau îl urăște pentru că a fost montat de mamă. Apoi, încet, încet, începi să intuiești cum stau lucrurile în realitate și cât de mare e pericolul în care se află acest copil. Sora mai mare a lui Julien, Josephine (Mathilde Auneveux) se pregătește să-și serbeze majoratul, încearcă să stea departe de problemele familiei pentru că are problemele ei și trăiește o poveste de dragoste cu Sam (Mathieu Saikaly), un coleg de la școala de muzică.

fata gara

Chiar și relația colaterală dintre cei doi tineri atestă rafinamentul lui Legrand în privința detaliilor. Felul în care cântă împreună Josephine și Sam spune mult mai multe despre iubirea lor decât, să zicem, sărutul pasional din gară. Sunt multe amănuntele infime  care, puse cap la cap, se coagulează într-o analiză meticuloasă a factorilor ce duc la tragediile familiale prezentate aproape zilnic la emisiunile de știri. Mergeți să vedeți filmul ăsta. Nu și-a luat premiile pe ochi frumoși.

Gabriela Hurezean

Leave a Reply

Basic HTML is allowed. Your email address will not be published.

Subscribe to this comment feed via RSS