Revistă de înnodat sinapse

Lars von Trier n-a mutilat rățușca!

lars vt

Cel mai recent film al lui Lars von Trier este vândut ca dramă-thriller-horror dar, în cele 155 de minute cât durează, mi s-a întâmplat să râd aproape la fel de mult ca la ”Antichristul”. Numai că, în timp ce ”Antichristul” mustea de umor involuntar (abia acum mă întreb: oare, chiar era involuntar?), ”Casa pe care Jack a construit-o” poate fi comedie neagră în toată legea, pentru că, de la burlesc până la cinism, toate formele satirei sunt prezente. Chiar și muzica, însoțind acțiunea ca un comentariu din off, are haz, culminând cu acel irezistibil ”Hit the Road, Jack” de la finalul filmului. Sigur că nu e nimic surprinzător în asta, Lars von Trier ne-a obișnuit deja cu jocul de-a ascunsul mesajului greu după o etichetare comercială (thriller, porno, horror, sf…). Și casa lui Jack escamotează sub mormanul de cadavre un întreg eseu despre Răul din om, care transformă lumea în Iad. Căci, în filmul ăsta, Iadul e acum, aici, peste tot, nu doar în Iadul concret, excepțional sugerat pe post de bad ending.

jack

”Majoritatea personajelor masculine din filmele mele – spune von Trier – au fost niște idioți patentați. Jack îmi seamănă cel mai mult. Aproape că sunt eu însumi. Cu diferența că eu nu omor oameni.” Jack (hipnotică, de neuitat, privirea neagră a lui Matt Dillon!) e un nebun inteligent, care caută perfecțiunea. Ar vrea să fie Dumnezeu, dar nu e decât un ratat. Un inginer care se visează arhitect, dar nu e. Singura ”arhitectură” în care excelează este arta morții. Vrea poze perfecte cu cei pe care îi ucide și nu ezită să-și împodobească una dintre compoziții cu 50 de ciori moarte. A, să nu uit: firile mult prea sensibile e bine să știe că, în filme, atrocitățile sunt trucate. Deci nici vorbă de picioruș bobocesc tăiat cu foarfeca!

uma

În pofida teoriilor fluviu, pe cât de snoabe, pe atât de indigeste, emise despre film,  von Trier propune niște subiecte simple, care ne irită pe toți, într-o demonstrație/antologie cuprinzând cele mai importante idei din celelalte filme ale sale. De pildă, o femeie frumoasă (Uma Thurman), prea sigură pe efectul ei asupra bărbaților, care vorbește ca o râșniță stricată și te ia peste picior fără milă, te poate scoate din pepeni în asemenea hal, încât să-i administrezi un cric peste ochi. Apoi, se întreabă Jack: ”De ce e întotdeauna vina bărbatului?”. Chiar, de ce? Sau, la magazin, eticheta care nu se potrivește cu conținutul. Sau lașitatea cu care vecinii se fac că nu te aud când urli după ajutor fiindcă tocmai ești killărit. Sau prostia. Prostia aia devastatoare de care te împiedici la fiecare pas.

inc 4

Se vorbește mult în filmul ăsta, dar nu apuci să te plictisești, pentru că vorbăria este ilustrată cu avalanșe de imagini simbol, care se succed atât de rapid, încât e nevoie să vezi filmul de nenumărate ori pentru a putea să le decodifici pe toate. Puterea unora ca Hitler, Stalin, Mussolini, Idi Amin s-a exprimat în numărul oamenilor uciși. Numai că ei aveau la dispoziție armate, pe când Jack e singur. Face și el ce poate. Imaginile metaforă, în fascinante străfulgerări, ilustrează concepțiile lui Jack despre crima ca artă, despre umanitate și Apocalipsă (în tablouri celebre și fracțiuni de secundă din filme, chiar și din ale lui von Trier). Drumul lui Jack prin Iad, spre bolgia cea mai adâncă, e presărat cu atrocități și cu dialoguri în care criminalul polemizează cu Verge (Bruno Ganz, aici, amintind de un fel de Anthony Hopkins catifelat și sfătos). Autorul ne permite să alegem noi cine e Verge, dincolo de acel Vergiliu din arhicunoscutul tablou al lui Delacroix. Doar că Dante Jack e destul de amuzant cu halatul ăla roșu, de baie. Verge înseamnă o mulțime de lucruri: în engleză e graniță, limită, în franceză e penis… De fapt, Verge e vocea din capul lui Jack, alter ego-ul lui cumsecade, care ar vrea să-l ajute să rămână pe câmpul cu cosași. Dar n-are cum.

inc 2

Jack e psihopat din fragedă copilărie (interesantă teoria despre vânatul pervers care își ademenește vânătorul). Magician al sunetului, von Trier propune și de data asta, precum la sfârșitul ”Melacholiei”, sonorități ale morții. Urletele durerii din Iad se concentrează terifiant într-un fel de țiuit care străbate uruitul industrial, avioanele Stukas cântă amenințător etc. Despre distribuție, numai bine, le putem vedea în rolurile doamnelor depuse la frigider pe Riley Keough, Siobhan Fallon, Sofie Grabol. Bine articulată imaginea semnată de Manuel Alberto Claro, remarcabil montajul celor doi bijutieri filigraniști, Jacob Secher Schlusinger și Molly Marlene Stensgaard. Scenariul a fost scris de Lars von Trier în colaborare cu Jenle Hallund (probabil, i-a fost Verge pe parcursul lucrului) și cred că ar fi atins idealul dacă regizorul von Trier n-ar fi ornat filmarea cu hățișuri amețitoare. Știți cum e, uneori, totul = prea mult. Sufocare. Oricum, filmul e unul dintre cele mai bune ale regizorului. În clasamentul meu stă foarte aproape de ”Dogville” și ”Melancholia”. Acum, na, dacă scrii ”nu misa placut filmul tu dece te uiti este un film prost, se vrea un film cu prosti dar nu a ieșit bine, este urât, stai să vezi ce dacă îți plac e acest film ca este film dus” n-are cum să-ți placă. Dar dacă iubești cartea, ai o capacitate de înțelegere normală și nu-ți vine rău când vezi 50 de ciori moarte, o să-și placă și ”Casa pe care Jack a construit-o”. Dacă ai și simțul umorului, cu atât mai bine.

Gabriela Hurezean

 

Leave a Reply

Basic HTML is allowed. Your email address will not be published.

Subscribe to this comment feed via RSS