Din solidaritate cu ziariștii uciși de apostolii păcii. Sperăm ca, până mâine, cât mai multe publicații online să demonstreze că sunt mai mult decât simple panouri de agățat bannere.

Echipa Muze și Arme

Regizorul Andrei Zincă a mai fost pe-acasă, în urmă cu niște ani, când a ”orchestrat” serialul ”Spitalul de urgență” la TVR. Acum,  revine în țara natală cu lungmetrajul ”Puzzle”, o elocventă  demonstrație a faptului că Zincă a învățat temeinic tot ce e bun în școala americană de film.

Dan Nuțu, portret al artistului la maturitate

Era în culmea gloriei, ca actor de teatru și film, publicul îl adora, dar a ales libertatea. Dacă îmi amintesc bine, pentru Dan Nuțu, libertatea a însemnat să se facă șofer de taxi în Anglia. Publicul și regizorii i-au plâns o vreme absența, apoi s-a lăsat liniștea uitării. Acum, la deplina maturitate, Dan Nuțu revine în România, dar nu în carne și oase, ci ca personaj important în ”Puzzle”. În rolul lui Sabin, scriitorul orb, Dan Nuțu câștigă la proba de virtuozitate prin rafinamentul interpretării, prin distincție, finețe, firesc. Cum filmările au avut loc în urmă cu mai bine de doi ani, îl revedem și pe regretatul Șerban Ionescu, enunțând o replică fatidică: ”O să mă îmbolnăvesc nițel…” Din nefericire, s-a ținut de cuvânt. Revine în forță și Ioana Pavelescu, o actriţă destul de scumpă la vedere, dar pe care am aplaudat-o în anii trecuți la Teatrul ”Bulandra”, în ”Lear(a)” lui Andrei Șerban. Deși începe să mă plictisească faptul că Adrian Titieni joacă în majoritatea filmelor românești recente (plus câteva spectacole de teatru!), trebuie să admit că nimeni nu era mai potrivit să-l întruchipeze pe Ștefan.

Iubiri salvatoare, iubiri ucigătoare

Teza poveștii: Iubirile părăsite revin întotdeauna să-și achite datoriile. Uneori, datoriile se plătesc frumos. Alteori, se plătesc cu viața. Până la un punct, poveștile de iubire din film parcurg traiectorii paralele. Apoi se intersectează și se întrețes. Frumoasa Gloria (Skovran Tünde, talent autentic, de mare forță) este o artistă de succes, dar tot ce câștigă din vânzarea sculpturilor sale nu ajunge pentru a-l salva din ghearele dependenței de droguri pe bărbatul adorat, Nick (Mihai Smarandache). De dragul lui, Gloria este dispusă să se supună oricărei umilințe. Mama Gloriei, Veronica (Ioana Pavelescu), este îndrăgostită de patru decenii de același bărbat pe care l-a văzut într-o stație de metrou din Bruxelles, dar nu a avut niciodată curajul să-l caute, deși a aflat cine este și unde se află. Ștefan (Adrian Titieni), o iubește cu patimă pe Gloria, iar aceasta nu ezită să profite de ocazie. Criza bărbatului de 50 de ani este descrisă cu exactitate farmaceutică. Oglinda îi spune lui Ștefan că nu mai e demult un Adonis, dar exaltarea îl orbește/prostește. Pentru că nevasta nu-i mai oferă pasiune, aleargă în brațele Gloriei, fără mustrări de conștiință. Convins că sentimentele lui sunt împărtășite, este dispus să piardă totul: familie, bani, slujbă. Dar chiar și atunci când ești orbit/prostit, iubirea te face mai bun. Executorul judecătoresc robotizat, lipsit de sentimente, care a fost, până acum, Ștefan, se hotărăște să împiedice vânzarea la licitație a casei în care locuia scriitorul Sabin, un om a cărui demnitate l-a impresionat. După avanpremieră, soundtrack-ul filmului a fost lăudat și criticat. În realitate, nu muzica propriu zisă contează în “Puzzle”, ci robinetul care picură, cronometrând parcă maratonul ridicol spre ratare. De altfel, în filmul lui Andrei Zincă (autor și al scenariului, alături de Adrian Lustig), totul este cronometrat la microsecundă. Nu există timpi morți, iar actorii din rolurile secundare spun totul chiar și în cursul unor apariții fulgerătoare. În acest sens, remarcabili sunt Naomi Guttman, chelnerița care alină pentru o clipă singurătatea lui Ștefan, sau Marius Gâlea, crainicul TV care ne anunță că suntem o nație de papagali siniștri. Bine distribuiți sunt Cătălina Mustață (Lena, soția lui Ștefan), Rodica Mandache (Florica, menajera lui Sabin), Vladimir Găitan (Trică), Alin Panc (Mario), Rodica Lazăr (Ana), Mircea Andreescu (Freddy) ș.a. Fără îndoială, povestea spusă limpede, simplu și emoționant va prinde la public. Premiera – pe 24 mai.

Trivia

Tabloul din film, care o reprezintă pe Gloria nud, a fost pictat chiar de interpreta personajului, actrița clujeană Skovran Tünde, care își etalează astfel polivalența talentului. Piesa „Sleep Soundly, Love” din coloana sonoră a filmului este interpretată de o trupă de liceeni americani, „Town”, din care face parte, pe post de basist și compozitor, Sebastian, fiul lui Andrei Zincă. Melodia poate fi ascultată pe iTunes, iar un teaser al videoclipului se află la adresa  https://vimeo.com/36847684

Gabriela Hurezean

Joia trecută a fost ziua lui Vlad Cristache. Îl cunosc de când era mic și regiza spectacolele trupei de teatru de la Liceul ”Mihai Viteazul”. Și lua premii binemeritate. Știu încă de atunci că, sub înfățișarea lui de copil inocent, jucăuș și emotiv, zace un spirit de observație necruțător și un curaj al rostirii vecin cu cinismul.

Fața care nu vinde 

Avea vreo 24 de ani când spunea, într-un interviu: ”Nu-mi place lumea în care trăiesc. Este o societate sufocantă prin imbecilitate și servilism. Valorile sunt răsturnate și sunt încurajate lipsa de fond și de caracter uman. Nu-mi place că lumea nu-și mai lasă timp să viseze la ceva, la orice, și nu-mi place să fiu singur.” Joi, Vlad Cristache a împlinit 26 de ani și ne-a oferit, pe post de ospăț cu trufandale, premiera noului său spectacol, ”Urâtul” de Marius von Mayenburg,  montat în Sala Nouă a Teatrului de Comedie. Un loc perfect pentru acest spectacol, grație și impresionantei scenografii-personaj, creată de Vladimir Turturică. Oglinda, manechinele de vitrină, reclamele la fake-uri ne introduc în universul meschin (și atât de bine cunoscut!) în care contează doar aparența și totul este falsificat: chip, trup, gândire, sentiment, ierarhie, valoare. Marius Stănescu este Lette, un mic geniu al tehnicii, care a rămas desfigurat în urma unui accident. ”Cu fața asta nu poți vinde nimic” – i se spune și, sperând că va schimba ceva, acceptă să se supună operației estetice. Pe Marius Stănescu l-am mai văzut în nenumărate spectacole, îi cunosc virtuozitatea și, totuși, reușește să mă uimească și de data aceasta. Deși chipul său este același, când textul spune că e urât, îl vezi urât, iar când spune că e frumos – îl vezi frumos. Asta ține de strălucirea ochilor, de lumina sau întunericul dintr-un zâmbet, de expresia trupului, de intonație…

Cine dictează și cine se supune

În rolul unei personaj demonic, manipulator/tentacular îl regăsim pe Constantin Cojocaru. El este boss-ul care îi reproșează lui Lette urâțenia păguboasă, el este și chirurgul estetician care execută fizionomiile  după aceeași matrice. Evident, el este un fel de  (re)creator al omului care, pentru a avea succes în afaceri și amor, trebuie să se încadreze în tiparul obligatoriu. Făcând abstracție de unele excese (cauzate, probabil, de tracul premierei), Constantin Cojocaru reușește să dea viață în modul cel mai convingător unui personaj polivalent: carismatic dar, în același timp, detestabil, terifiant, grotesc, feroce. O surpriză plăcută oferă și Delia Nartea, în două ipostaze diametral opuse: soția lui Lette, dulce, solară, conformă cu standardul de frumusețe și Fanny, patroana de 73 de ani, o mamaie ”complet renovată”, la fel de frumoasă ca tânăra soție. Dar mult mai experimentată. Diferența dintre cele două este dată mai ales prin schimbarea vocii și a intonației, minunat realizată de actriță. Odată cu apariția lui Fanny, apare din nou tema chipului dar, de data asta, frumos. ”Cu fața asta, – îi spune Fanny lui Lette – nu te poți limita la o singură femeie. Fidelitatea nu e o problemă de atitudine ci una de ofertă!” Dincolo de insațiabilele sale pofte sexuale, Fanny este definită și de palide instincte materne. Fiul său, Karlmann (excelent interpretat de Silviu Debu) este un fel de cățel de companie, depersonalizat și umilit. Pentru el, ca pentru toți ceilalți, singura salvare pare a fi dobândirea frumuseții stas. Chiar dacă realitatea îl contrazice (deocamdată…), Mayenburg consideră că frumusețea nu-ți aduce decât pierderea de sine, rătăcirea absolută, tristețea. Iar tânărul regizor Vlad Cristache îi susține teza cu fervoare. L-am văzut cum zâmbea sardonic, sus, în ”podul” sălii, în timp ce Lette se văicărea sub scalpelul chirurgului măcelar. Pe scurt, Cristache a făcut un spectacol remarcabil, ajutat și de  Arcadie Rusu (mișcarea scenică) și Andrei Nechifor (ilustrația muzicală). Pentru cei care vor să vadă spectacolul, o informație utilă: Sala Nouă a Teatrului de Comedie se află pe strada Sfânta Vineri, lângă Templul Coral.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Adi Bulboacă

La o privire superficială, povestea scrisă de Thomas Bidegain, Matthieu Reynaert și Joachim Lafosse (acesta din urmă este și regizorul filmului), pare unul dintre subiectele știrilor de la ora 5. Cu atât mai mult, cu cât are la origine un fapt real, petrecut în Belgia: Geneviève Lhermitte și-a sugrumat cei cinci copii și a fost condamnată, în 2008, la închisoare pe viață. Tatăl copiilor, Bouchaib Moqadem, și medicul Michael Schaar au contestat versiunea prezentată de mama ucigașă.

Filantropul și darurile otrăvite

Transformat la noi în ”Copiii noștri”, titlul original al filmului, ”À perdre la raison”, enunță din capul locului diagnosticul final: pierderea rațiunii, întunecarea minții. Aparent, doctorul André Pinget este bunătatea întruchipată. Actorul Niels Arestrup (îl știm din ”Le Prophete”) exprimă copleșitor dualitatea personajului.

Pinget este binefăcătorul unei familii de marocani săraci. L-a crescut de mic pe Mounir (Tahar Rahim), s-a căsătorit morganatic cu sora acestuia și e pe cale să găsească o soție și pentru Samir, fratele lui Mounir, astfel încât toți apropiații ”fiului de suflet” să poată rămâne în Franța. Cu toate acestea, dincolo de înfățișarea lui binevoitoare, se poate ghici o amenințare latentă. Atunci când Mounir îl anunță că vrea să se însoare cu Murielle (Émilie Dequenne, excepțională, premiată la Cannes), Pinget reacționează cu ostilitate – ”Nu te însori cu prima femeie care face amor franțuzesc!” – dar apoi le face cadou tinerilor căsătoriți o frumoasă lună de miere. În trei! Prin subsolurile poveștii se poate distinge o relație… neprincipială între Pinget și Mounir. Dar chiar și fără asta, egoismul ”bunului samaritean” este de-a dreptul ucigător. Pentru că nu suportă singurătatea, Pinget le oferă celor doi adăpost în casa lui, îl angajează pe Mounir în cabinetul său și, la fiecare naștere, îi oferă daruri scumpe tinerei mame. Privită din avion, aceasta pare fericită. Numai că, născând copil după copil, Murielle se simte din ce în ce mai singură, izolată într-o capcană închisă ermetic. Trebuie să aibă grijă de toți, dar nimeni nu are grijă de ea. Ar fi dispusă chiar să se mute în Maroc, să suporte sărăcia, doar pentru a putea evada de sub controlul lui Pinget. Numai că soțul ei se simte mult prea îndatorat tatălui adoptiv și refuză să-l părăsească.

Disperarea și indiferența

Până la deznodământul tragic, Murielle primește otrava în picături mici. Pinget o tratează cu atenția cuvenită unei ființe inferioare, soțul ei, Mounir, se comportă ca o marionetă în mâinile ”binefăcătorului”, ajungând chiar s-o lovească pentru că a adormit și n-a făcut mâncare, i se interzice să-și mai vadă sora și, pas cu pas, e transformată într-o sclavă. Lumea ei se reduce, acum, la serviciu (e profesoară de franceză), la îngrijirea copiilor, la gătit, spălat și dereticat. Clipa ei de revoltă este zadarnică. Nu va primi nicio fărâmă din libertatea pe care și-o dorește cu disperare. Depresia se adâncește și senzația de singurătate devine ucigătoare atunci când psihiatra nu sare s-o ajute, deși Murielle îi spune prin telefon că are gânduri negre și se teme pentru copii. Nefericita devine o bombă al cărei ceas începe să ticăie atunci când plânge ascultând în mașină piesa lui Julien Clerc, ”Femmes, je vous aime”, în care pare descrisă exact singurătatea ei. Simte că ar putea evada doar în moarte, luându-și pruncii cu ea. La fel ca Medeea lui Euripide, Murielle își va ucide cei patru copii (fără ca noi să vedem) dar nu va fi în stare să se sinucidă. În timp ce Medeea ucide pentru a se răzbuna pe Iason, Murielle ucide din disperarea care s-a transformat în nebunie.

Muzică peste întuneric

Pentru că acțiunea avansează cătinel, avem timp să observăm detalii care, altfel, ne-ar putea scăpa. Unele cadre luminoase sunt filmate din altă încăpere, astfel încât, la margine, să se afle o bandă neagră, ca un semn funebru (imaginea: Jean-Francois Hensgens). Apoi, muzica are o importanță majoră, după cum mărturisește însuși regizorul Joachim Lafosse: ”A fost pentru prima oară când am ținut neapărat să utilizez muzica. Este o artă care atinge direct inconștientul spectatorului. Limbajul muzical e foarte util pentru a face auzită perversiunea care se insinuează/se disimulează în spatele imaginilor și a gesturilor. A filma conexiunea perversă înseamnă să-l  filmezi pe cel care se ascunde. Doar muzica te poate ajuta să arăți fără să spui. Folosesc muzica de fiecare dată când se produce o transgresiune (transgresiune = invadarea uscatului de către apele mării, n.red.). Scarlatti semnalează conexiunea. Muzica barocă este perfectă pentru că ne duce dincolo de psihologie.” Pe lângă partiturile de Scarlatti, Haydn, Locatelli, în soundtrack mai găsim ”Maddalena ai piedi di Cristo” de Antonio Caldara și ”Mentre io godo in dolce oblio” de Alessandro Scarlatti. Găsiți pe YouTube. Merită!

Gabriela Hurezean

Luni seara, la Cinema Studio, Festivalul Internațional de Film București s-a deschis cu proiecția de gală a lungmetrajului ”Vânătoarea” (”The Hunt”), o răscolitoare creație a regizorului și scenaristului danez Thomas Vinterberg.

Omul bun, când își dă arama pe față

După acest film, admiratorii lui Lars von Trier vor deveni (dacă nu cumva au făcut-o deja…) și fanii lui Vinterberg. Cei doi au o importantă istorie comună. Thomas Vinterberg s-a numărat printre tinerii cineaști care i s-au alăturat lui Lars von Trier în mișcarea Dogma 95. Filmul ”The Hunt” este produs de Zentropa Entertainment, compania lui Lars von Trier. La o privire atentă, ”The Hunt” se înrudește cu genialul ”Dogville” al lui von Trier. În ambele filme, teza fundamentală este că o comunitate de oameni aparent cumsecade se poate transforma oricând într-o feroce haită de carnasieri. Așteaptă doar un motiv și momentul potrivit. Povestea scrisă de Thomas Vinterberg și Tobias Lindholm este universal valabilă. Lukas – interpretat magnific de Mads Mikkelsen – traversează un moment trist al vieții sale: a divorțat și suferă de dorul fiului său Marcus (Lasse Fogelstrom), care locuiește cu fosta soție. Dincolo de această durere, s-ar putea spune că trăiește mulțumitor: are prieteni, lucrează la o grădiniță, se pare că și-a găsit și o iubită, pe Nadja (Alexandra Rapaport), iar pădurea din apropiere îi oferă mediul cel mai potrivit pentru a-și satisface pasiunea pentru vânătoare. Într-o zi, împușcă un cerb. Foarte curând, va avea ocazia să trăiască pe propria piele nedreptatea,  hăituiala, și violența.

Îngerașul mitoman vine din iad

Drăgălașa Klara (Annika Wedderkopp) este fiica celui mai bun prieten al lui Lukas, Theo (Thomas Bo Larsen). Cum părinții ei se ceartă nonstop, fetița își găsește liniștea lângă Lukas și cățelușa lui, Fanny. Nu se știe exact de ce (poate din gelozie), îngerașul inocent  se transformă brusc în îngerașul morții.

Klara îi spune educatoarei de la grădiniță că Lukas a abuzat-o sexual. Toată lumea știe că micuța are o imaginație excesiv de bogată și, cu toate acestea, intră imediat în funcțiune sloganul ”copilul nu minte niciodată”. Nimeni nu mai crede în nevinovăția lui Lukas. Sub imperiul filmelor polițiste de duzină, chiar și spectatorul începe să aibă dubii. ”Perversul” este expulzat la marginea societății, iar onorabilii care, până acum, erau doar caraghioși, își scot la iveală bogatele resurse  de ticăloșie și sadism, pentru a-l pedepsi pe Lukas și pe tot neamul lui, inclusiv cățelușa Fanny. Mai târziu, când lucrurile par a se limpezi, fiul lui Lukas primește permisul de vânătoare. O bună metaforă a istoriei care se tot repetă. ”Vânătoarea” este un film excelent, care îți lasă zgaibe pe neuroni, astfel încât să-ți rămână bine întipărită în minte această meditație amară despre prostie, răutate, spirit de turmă, penitență, aparențe înșelătoare, justiție divină. Cât despre Mads Mikkelsen – e clar că se îndreaptă vertiginos spre vârful topurilor internaționale. Mai rar actor care să poată exprima atât de multe, cu asemenea economie de mijloace şi într-un mod atât de convingător. Nu ratați!

Gabriela Hurezean

În calitate de regizor și scenarist, Adrian Sitaru ne-a promis ”un film simplu, amuzant și emoționant” și, când colo, ce să vezi? Am plâns de-a sărit cămeșa pe mine. Mai ales la secvența în care cățelul e dus la adăpostul situat într-un peisaj horror, ca-n romanele lui Dickens. De veselit, te mai veselești urmărind conversațiile clișeistice dintre vecinii de bloc sau dezbaterea pe teme religioase și extraterestre de la masa de Crăciun. Dar, în principiu, povestea scrisă de Sitaru fiind profund adevărată, are și doza de aciditate și cinism   necesare. Atenuate subtil cu o adiere de suprarealism. Tot ce e valabil pentru lumea mare este redus la dimensiunile unei scări de bloc. Atmosfera din interiorul apartamentelor, specific românească, este impecabil ilustrată de scenografia lui Cristian Niculescu și de interpretarea excepțională a actorilor. Adrian Titieni este domnul Lazăr, președintele asociației de locatari, de meserie profesor. Clara Vodă interpretează rolul doamnei Lazăr, o femeie sensibilă, amatoare de muzică simfonică, dar care nu refuză ideea de a mânca găina vie pe care a primit-o cadou. Fiica lor, Mara (Ariadna Titieni) este exponenta acelui mic sadism care zace în fiecare copil. Domnul Mihăeș (Gheorghe Ifrim) este taximetrist și filosof amator, îi place berea ieftină și tocănița de iepure. Nevasta lui, Ileana (Ioana Flora) cârtește, dar se supune, iar copilul lor, Alin (Dan Cristian Hurduc), învață destul de ușor lecția nepăsării. Al treilea bărbat… principal este Toni (Sergiu Costache), la prima vedere un șmecher fără prea multe scrupule, oferind – la a doua vedere – o surpriză de proporții! Cupluri pitorești interpretează Natașa Raab și Marian Râlea, Gabriela Popescu și Sorin Cociș. Vecina țâfnoasă este interpretată de Iulia Marcov, Tania Filip o întruchipează pe dictatoriala doamnă Panait, iar Iulian Postelnicu este Bono, un personaj simpatic și ubicuu. Despre acțiune – nimic. Veți (re)vedea singuri o mulțime de situații cunoscute: apariția unui animăluț în casă declanșează scandal; uciderea unui iepure sau a unei găini  marchează un copil pe viață; o pisică poate să reînnoade relații aparent distruse; o pasăre rănită scoate la iveală zăcăminte de sensibilitate din adâncurile unui om aparent nesimțitor; un câine te iartă, indiferent cât rău i-ai făcut etc. Filmul lui Adrian Sitaru a fost oferit în dar iubitorilor de animale. Dar ar trebui să-l vadă mai ales cei care nu iubesc animalele.

Gabriela Hurezean

După ”Discursul Regelui” care i-a adus Oscarul, Colin Firth revine cu un personaj total diferit: curatorul de artă Harry Deane, care pritocește o cruntă răzbunare pentru că nu mai suportă să fie umilit de patronul parvenit și, evident, mitocan. Harry pare a fi predestinat să încaseze pumni în cap, să rămână fără pantaloni, să fie atacat de fiare sălbatice, toate acestea fără a-și pierde nicio clipă morga tipic britanică. Complicele său, Maiorul, un experimentat falsificator de tablouri, este interpretat de celebrul actor englez Tom Courtenay (”Singurătatea alergătorului de cursă lungă”, 1962), transformat din tânărul rebel de altădată într-un bătrânel bonom. Cameron Diaz este P.J. Puznowski, o fată din Texas, care lucrează ca jumulitoare într-o fabrică de procesat găini. În timpul liber, câștigă probe la rodeo. P.J. locuiește într-o rulotă cu bunică-sa (Cloris Leachman). Despre Diaz știam cât de prost cântă (”Iubitul meu se însoară”) dar acum se autodepășește în secvența cu japonezii la karaoke. Luând în calcul perspectiva de a câștiga o sumă frumușică, PJ acceptă să intre în jocul lui Harry. Inamicul – Lordul Lionel Shabandar – este interpretat de Alan Rickman. Mogulul Shabandar și-a cumpărat titlul de Lord, este un mare iubitor de artă, iar Harry îl consideră ”șarmant într-un stil reptilian și repulsiv”. Într-adevăr, felul în care apare Shabandar în imaginația lui Harry – gol pușcă! – este eminamente scârbos. De fapt, în tot filmul, nudul lui Rickman și flatulența unei doamne de la hotel sunt singurele ingrediente specifice umorului american. În rest, rafinamente british, cum ar fi replicile cu două înțelesuri, pisica din galeria de artă sau recepționerul de la Savoy, un actor excelent (dar am răvășit degeaba internetul încercând să aflu cum îl cheamă). Chiar dacă filmul are un start cam anemic, energia (și hazul) se amplifică pe parcurs, atingând apogeul în momentul în care Firth își agață pantalonii pe când cutreiera precum  Spiderman zidul exterior al hotelului. De aici încolo, se râde mult și bine.

Gabriela Hurezean

Am văzut spectacolul ”Născut în ’84” la Galeria Alchemia, un loc de pe tronsonul vechi al Căii Moșilor, unde nu poți adormi de plictiseală pentru că trece tramvaiul și te zgâlțâie. La Galeria Alchemia poți vedea lucrări ale unor tineri artiști talentați și lipsiți de prejudecăți. Sau poți să bei o cafea. Sau poți să vezi un spectacol bun. ”Născut în ’84” nu este cel mai bun text al Catincăi Drăgănescu, exact pentru că s-a născut în ’84 și îi lipsesc informațiile cele mai crunte despre obsedantul deceniu și despre ”iepoca dă aur”. Dar asta nu-i tocește ascuțimea observației și a ironiei/sarcasmului. Iar faptul că a încredințat această partitură Irinei Drăgănescu (actriță născută în același an) a fost o mișcare mai mult decât inspirată.

Irina poate să joace orice: copilul de grădiniță, care ascultă poveștile bunicii, școlărița care se chinuie cu manualele alternative, revoluționarul dezabuzat, adolescenta care înțelege prin ”comunism expirat” faptul că poate să se pupe cu băieți într-un ”club tare”, funcționara coruptă etc. De o versatilitate incredibilă, Irina își schimbă vocea și atitudinea fără vreun efort aparent, interpretând la fel de verosimil bărbați, femei, copii, tineri, bătrâni, cu toate sentimentele și stările lor. De aceea, comentariile ei – despre colectivizare, securitate, clopote ucise, canal, Ceaușescu, tranziție, capitalism mioritic, telenovele, globalizare, ignoranță, corupție, tineri care visează să se realizeze cât mai departe de țara natală – sunt captivante și demne de aplauze. Irina Drăgănescu e o mână (mai degrabă o mânuță) de om, pare o fetiță de 14 ani, dar a fost dăruită cu un  talent uriaș. Păcat că directorii marilor teatre bucureștene nu frecventează underground-ul. Ar putea să-și împrospăteze considerabil oferta prăfuită.

Gabriela Hurezean

Riscând să fiu omorâtă cu pietre, voi mărturisi că m-am plictisit destul de tare în primele 15 – 20 de minute ale gloriosului lungmetraj care a adus României primul Urs de Aur. Și cred că m-aș fi plictisit până la capăt, dacă nu mă concentram asupra Luminiței Gheorghiu. O actriță extraordinară, care spune că visează să joace ”un rol negativ, într-un film vesel”.
Regizorii au cantonat-o pe Luminița Gheorghiu în zona tragediei. Nedrept. Cei care se aflau la Teatrul Metropolis, la premiera spectacolului ”Baba care ascultă ABBA” (când a picat curentul în tot cartierul), au putut să constate că Luminița Gheorghiu are un umor fabulos! Care, la o privire atentă, irizează discret și în ”Poziția copilului”. Dar și în filmul lui Călin Peter Netzer domină latura tragică a personajului. Cornelia Kenereș este arhitectă și, în consecință, face parte din high life-ul compus din medici, miniștri, artiști celebri. La o aniversare, îi vedem printre meseni pe Leontina Văduva și pe Gelu Colceag.
Cornelia este măritată cu un bărbat a cărui personalitate e flască precum o moluscă (remarcabilă interpretarea lui Florin Zamfirescu) și are un fiu care o disprețuiește și o tratează ca atare. Acest fiu, Barbu (Bogdan Dumitrache) este centrul universului femeii. Adorația acesteia față de unica-i progenitură este vecină cu incestul, fapt care motivează destul de clar aversiunea fățișă a fiului. Atunci când Barbu accidentează mortal un copil, universul ei pare amenințat de o gaură neagră. Într-o țară în care poți cumpăra orice și pe oricine dacă ai suma și relațiile corespunzătoare, Cornelia pare să aibă la îndemână toate instrumentele necesare salvării lui Barbu. Sora sa, doctorița Guți (Natașa Raab, perfectă în acest rol) îi va fi principalul aliat în această complicată acțiune. De departe, Luminița Gheorghiu, în rolul Corneliei, este cea mai puternică și tulburătoare prezență în acest film, umilă și vulnerabilă în raport cu fiul său, dictatorială și nemiloasă cu soțul ei, rece și superioară cu cei pe care încearcă să-i cumpere. Actorii distribuiți în roluri mai mici alcătuiesc, la rândul lor, un puzzle reușit. Ilinca Goia este Carmen, soția lui Barbu, o femeie cu chipul brăzdat de suferințe ascunse, Mimi Brănescu și Cerasela Iosifescu sunt polițiștii care anchetează accidentul, Tania Popa și Adrian Titieni – excepționali! – sunt părinții copilului ucis, Vlad Ivanov este martorul. Finalul filmului – tulburător! – îi va nemulțumi pe amatorii genului ”mură-n gură”, pentru că te obligă să-ți pui imaginația la contribuție.
În concluzie, dacă lăsăm deoparte triumfalismul ipocrit, filmul lui Călin Peter Netzer, ”Poziția copilului”, este bun, dar dacă ni-l imaginăm fără Luminița Gheorghiu, înregistrează un regres real. Într-adevăr, acest film nu se înscrie în specia mizerabilismului specific noului val autohton (și nu numai), ci într-o universalitate a mizerabilismului. Și-a meritat ursulețul, dar nu aduce nimic nou.
Gabriela Hurezean

Astăzi, 1 martie, are loc premiera națională a celui de-al treilea lungmetraj din filmografia lui Florin Piersic jr., ”Killing Time”. Un mărțișor cam ciudat dar prețios. Chiar dacă vine după spectacolul ”Tom și Jerry”, regizat de Piersic Jr. la Metropolis, în care e vorba tot de doi asasini plătiți.

La întâlnirea cu presa de după avanpremiera filmului, Florin Piersic Jr a remarcat: ”Unii se întreabă: Ce-i cu ăsta? E nebun? Joacă numai ucigași plătiți? Asta e! O coincidență.” Dar coincidența merge cam departe: la finalul filmului vedem că asasinul mai prostănac se dovedește a fi mult mai ticălos decât celălalt, aparent superior ca experiență în meserie (fix ca în ”Tom și Jerry”). Nu era mare pierdere, apoi, dacă lipseau citatele din ”Pulp Fiction” și din thrillere proaste, în care exterminatorii mafioți umblă cu scobitoarea-n dinți, ca și conversația despre filme (aici despre supereroi), temă lansată la modul fulminant în ”Eminescu versus Eminem”.

Făcând abstracție de aceste amănunte care nu-mi pot declanșa o admirație pasională, există câteva amănunte absolut pasionante. Titlul filmului, ”Killing Time”, acoperă timpul crimei, dar și timpul omorât de cei doi killeri, în așteptarea victimei. Apoi, muzica de la început și sfârșit (compusă de Karl Ritter) deschide și închide perfect cercul unei povești atroce. Și acum, ca de fiecare dată (în teatru și film), Piersic rămâne oarecum în umbră, pentru a-l împinge în față pe Cristian Ioan Gutău, care nu e actor profesionist, dar care  poate ține lecții de actorie multor profesioniști. Dicția lui defectuoasă (din cauză că i-au crescut dinții după un model mai original) face parte din personalitatea sceleratului pe care îl interpretează. Cea mai puternică scenă din film este aceea în care Asasinul 2 (Piersic) se roagă în baie pentru viața copilului său, dezvăluind astfel o latură vulnerabilă, profund umană. Sigur, rugăciunea lui ar putea să-i oripileze pe bigoți, dar mulți dintre noi știm cum e să treci printr-un moment în care ai impresia că Dumnezeu ți-a luat tot cea aveai. Între timp, vorbind despre supereroii din filme, Asasinul 1 (Gutău) își dezvăluie idealul: să devină Super God, de unde și înfățișarea lui de fals și psihopat Messia.

Mai apar în film, în roluri mici, dar relevante, Florin Zamfirescu (fabulos) și Olimpia Melinte (impresionantă), pe care am văzut-o recent în ”Șapte opere de milostenie”și pare croită pentru astfel de roluri. Daniel Popa nu prea are ce juca, pentru că e doctorul împușcat.

Dialogul este sclipitor, cu mult umor negru (…sau pepit), iar finalul e cât se poate de neprevăzut, așa cum presupune orice film bun. La ieșirea din curtea Institutului Francez, cineva își exprima cu voce tare două nelămuriri: Chirurgul lichidat nu cumva era exact cel care i-a salvat copilul Asasinului 2? Și de ce a făcut ce-a făcut (că nu pot strica tensiunea filmului!) Asasinul 1: pentru că i s-a comandat sau pentru că l-a enervat polemica despre supereroi? Momentan, n-am nici eu raspunsurile, dar dacă mă gândesc bine, aceste amănunte nici nu contează. Un film de văzut obligatoriu. Și repede, pentru că nu va sta prea mult pe ecrane.

Gabriela Hurezean