În România de azi, nici că se putea temă mai nimerită decât cea expusă de Eugen Ionesco în ”Rinocerii”. Care nici măcar nu e o mostră de teatru absurd, pentru că aparține celui mai acut usturător realism. Regia lui Vlad Massaci respectă în proporție de 99% mesajul ionescian (nu spun 100 % pentru că nu mi-a plăcut finalul). Alegerea lui Tudor Chirilă pentru rolul lui Bérenger a fost una cât se poate de inspirată. Pentru că nu e, cum scriu tabloidiștii rinocerizați, doar ”cântărețul Chirilă”, nici juratul popular al unui talent show, ci un actor de esență rară și, aș mai adăuga, un scriitor redutabil. Îl urmăresc încă de când era student și juca subrete în Trupa pe butoaie.

În Bérenger oferă o nouă probă de virtuozitate actoricească. Pentru Bérenger, a nu se supune regulilor stupide este singura regulă acceptabilă. Detestă biroul de învârtit hârtii, unde e nevoit să muncească, dar, mai presus de toate, detestă prostia agresivă. Dincolo de aspectul său oarecum lunatic, rupt de realitate, și de apetitul lui pentru băutură, are o viziune corectă/lucidă asupra lucrurilor. Și își rostește adevărurile fără patimă, în timp ce prietenul lui, Jean, în curs de rinocerizare, începe să împărtășească patetic ”ideologia” rinocerească. ”Rinocerii au o viață a lor.” – zice Jean. Replica lui Bérenger: ”Cu condiția să n-o calce în picioare pe a noastră”. Devenit adept al ”revoluției” (a se citi anarhiei), Jean clamează: ”O să demolăm totul și o să trăim mai bine!”. Bérenger: ”Tu vrei să înlocuiești legea morală cu legea junglei”. Teatru absurd? Zâmbim a plânge? Îmbrăcat neglijent, încălțat doar cu șosete, mâncând niște brânză dintr-o cutiuță, Chirilă este de un firesc remarcabil, evoluând cu nonșalanță de la blazare și absență, la o trezire tot mai brutală, până la instalarea groazei.

Replica de la finalul spectacolului este redundantă și se abate fără rost de la textul lui Ionesco, în care nu găsim niciun fel de porniri eroice. Citez din original: ”Ce să fac? (Se îndreaptă din nou spre diferitele ieșiri, dar apariția rinocerilor îl împiedică să plece. Când ajunge în fața ușii camerei de baie, aceasta e pe punctul de a ceda. Bérenger se repede spre peretele din fund, dă să se lipească de el, dar peretele se prăbușește; se vede, în fundal, strada.  Bérenger fuge strigând: Rinocerii! Rinocerii!” Ionesco susține că nu avem scăpare. Și, dacă ne uităm în jur, vedem că nu prea avem motive să-l contrazicem. Deci replica finală, ușor kitsch, n-are rost și falsifică textul ionescian, aducând (mai degrabă) un omagiu activismului civic care îl definește pe Tudor Chirilă. Dar am putea să-l aplaudăm în privat, fără să atentăm la calitatea spectacolului, părerea mea. În rolul amicului Jean, Liviu Pintileasa oferă o imagine eclectică. Are gel în păr, ca Băluță, costum în dungi, ca Becali, și discurs din ce în ce mai asemănător cu al suveraniștilor extremiști. Cu tot amalgamul de aroganță, vehemență, atotștiință, zgomot, Pintileasa alcătuiește, paradoxal, un fel de zid alb, pe care se proiectează cu fidelitate irizațiile fine ale lui Chirilă.

O minunată găselniță regizorală este suprapunerea replicilor dintre Bérenger&Jean și Logicianul (Dragoș Huluba)&Papillon (Lucian Pavel). În timp ce primii vorbesc despre ridicarea moralului prin cultură, ceilalți doi perorează despre pisici. Totul se aude contrapunctic, cu efect amărui amuzant. În dublu rol, Băcăneasa și Doamna Boeuf, Simona Stoicescu impresionează prin capacitatea de a trece cu ușurință de la starea de rățușcă de baie (adorabilă în halatul ăla galben!) la aceea de tragediană greacă, jelindu-și soțul. Par să se simtă bine în roluri și Andreea Alexandru (Daisy), Alin Florea (Dudard, Băcanul), Sorin Miron (Botard, Patronul cafenelei), Mihaela Măcelaru (Gospodina), Domnița Iscru (Chelnerița). O notă specială se cuvine duetului de raisonneuri alcătuit de Lucian Pavel și Dragoș Huluba.

Ceea ce nu mi-a plăcut deloc este decorul lui Andu Dumitrescu. Știu, ceea ce descrie Eugen Ionesco în didascalii este foarte încărcat și foarte scump. Știu, nu sunt bani ”nici cât să trecem strada” (am citat din primarul care dispune de fondurile teatrelor). N-avem încotro, adoptăm minimalismul. Dar nu-l confundăm cu banalitatea îndelung fumată. Am văzut băncuțele alea în nenumărate spectacole, cele mai multe de amatori.

Am plecat de la spectacol zgribulită în jurul unei replici rostite de Daisy: ”Trebuie să ne înțelegem cu ei, să-i înțelegem!” Cum? Cum să te înțelegi cu oameni care nu gândesc? Cum să te înțelegi oameni pe lângă care rinocerii sunt niște ființe drăgălașe? Cum să înțelegi și, mai ales, să accepți  mecanismele care transformă oamenii în rinoceri? Mergeți să vedeți spectacolul, poate găsiți niște răspunsuri. Dacă nu, măcar îl găsiți pe Chirilă și-l aplaudați. Că merită. Nu doar pentru acest rol.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Anastasia Atanasoska

Când viața te face să te simți gândac, nu-ți rămâne decât să te faci de-adevăratelea gândac. Unul sau mai mulți gândaci. Da. Câte unul pentru fiecare stare care te nimicește. Gândacul frică, gândacul iubire, gândacul deznădejde, gândacul neputință, gândacul silă, gândacul revoltă, gândacul epuizare, gândacul durere, gândacul resemnare…

N-ai nevoie de elitre lucioase pentru a fi gândac. Ajunge să nu mai contezi pentru nimeni. Nici măcar pentru tine. Aceasta este ideea pe care am descifrat-o recitind nuvela lui Franz Kafka, ”Metamorfoza”. Se pare că la fel a citit și regizorul Yuri Kordonsky, care a precizat din capul locului că spectacolul decurge dintr-o adaptare, nicidecum dintr-o dramatizare. Altfel spus, își propune să ne arate cum se citește cel mai bine povestea lui Gregor Samsa, comis voiajorul obosit și plictisit, care se transformă în gândac. Pe măsură ce transformarea se acutizează și reacția familiei se ostilizează, gândacul se multiplică în toate stările care îl mistuie. Cu cât singurătatea se adâncește, cu atât ego-ul se multiplică în alte și alte irizații. L-am auzit pe regizor vorbind despre modul desăvârșit în care actorii din distribuție se susțin unii pe alții, despre impresionanta coagulare a echipei. Fapt ilustrat cu asupra de măsură de cei cinci actori care îi dau viață lui Gregor Samsa: Marius Turdeanu, Matei Arvunescu, Alex Popa, Dan Pughineanu, Mircea Alexandru Băluță.

Cinci stări – o singură entitate, în care Marius Turdeanu interpretează magistral apoteoza insectificării. Eram la curent cu virtuozitățile sale în materie de expresivitate a glasului și a chipului (doar îl aplaudasem pentru Monstrul din ”Șapte minute după miezul nopții”, minunăția lui Bobi Pricop), dar în ”Metamorfoza” aduce, în plus, dovada cea mai concludentă că este (și) un maestru al mișcării scenice. Gândacul Gregor se târăște, tremură, se urcă pe pereți, se pietrifică și dansează precum focul eliberat. Și, mai presus de toate, transmite emoție. Te copleșește fără drept de apel, în relație confluentă cu toți colegii de scenă.

Mihaela Trofimov este mama care oscilează dramatic între iubire și silă, între oroare si dorința de a nu-și vedea fiul ucis. Este femeia care a trăit dintotdeauna exclusiv pentru familia ei, răbdătoare și supusă. În rolul tatălui, Bogdan Nechifor investește o anumită resursă de umor, pe care puțini i-o pot distinge, pentru că este foarte fină. Avem și umor fățiș, pe care Servitoarea (Dana Marineci) îl livrează fără cusur, în relația cu Samsa gândac. Sensibilă, discretă, Oana Predescu o întruchipează pe Grete, sora care, sufletește, e alături de fratele său, împărtășindu-i suferința. Prezențe burlești, care atenuează întrucâtva tragismul greu al poveștii, Administratorul (Mihai Mitrea) și cei trei chiriași (Dan Clucinschi, Dragoș Spahiu, Ovidiu Ușvat) sunt personaje ce par decupate din desenele lui Florin Pucă. Sau din filme cu turiști japonezi.

Geamantanele chiriașilor sunt depozite de imprevizibil, generând scamatorii de un comic irezistibil. Scenografia Oanei Micu, în simbioză perfectă cu viziunea regizorală, compune microuniversul familial și nucleul straniu în care se derulează drama lui Gregor Samsa. Starea de prizonier în propriul trup este exprimată prin semne specifice pușcăriașilor. Urcatul pe pereți este rezolvat prin detalii tehnice care te cam țin cu sufletul la gură. Amănunte migălite cu atenție – de la gaura din ciorap, la scaunul din tavan – definesc cu precizie farmaceutică lumea și atmosfera. La fel cum sound design-ul lui Andrei Doboș, alcătuit din sonorități obsesive: ticăitul ceasului, răpăitul ploii, celebrul Adagio al lui Albinoni, izvorât din vioara Gretei.

Face diferența între lumini, umbre și penumbre rafinatul lighting design al lui Cristian Șimon. Merită aplauze și Vasea Blohat & Șerban Suciu (asistenți regie), Miruna Rădulescu (asistent scenografie), Camelia Moroianu (producător delegat). O echipă care vibrează în armonie deplină, alături de Yuri Kordonsky, cel care orchestrează inconfundabil acest oratoriu, al cărui final rămâne deschis. Tu, spectatorul, ai latitudinea de a alege între resemnare și mântuire.

Nu pot încheia înainte de a-mi exprima revolta și protestul față de atitudinea mizerabilă a întregii clase politice în raport cu tot ce ține de viață spirituală. Îndepărtarea lui Vlad Cristache de la conducerea Teatrului Excelsior, deși rezultatele sale sunt de domeniul excelenței absolute, nu ține doar de incompetența ”experților” de la primărie, ci și de ticăloșia cea mai joasă și cea mai clară. E bine că ieșim în stradă pentru a face curățenie în justiție, dar n-ar strica să ne pese și de starea culturii. Altfel, o să ne gândăcificăm și noi. De tot.

Dacă vreți să vedeți ”Metamorfoza”, trebuie să aveți răbdare, pentru că spectacolul e sold out până în februarie.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Volker Vornehm

De Ziua Mondială a Teatrului, simt nevoia să scriu despre spectacolul care mi-a plăcut cel mai mult în această stagiune: ”Proorocul Ilie” de Tadeusz Slobodzianek, în regia lui Botond Nagy. Cu atât mai mult cu cât, niște farisei din secta mesianicului cu epoleți, care nu au văzut spectacolul, găsesc de cuviință să vocifereze strident despre erezie și atentat la puritatea religiei ortodoxe. Dacă ar fi văzut spectacolul, având, desigur, și capacitatea de a înțelege ceva din el, ar fi dat sonorul mic, jenați de propria… ignoranță (ca să mă exprim eufemistic). De fapt, dacă mă gândesc mai bine, chiar le înțeleg ofuscarea. Despre ei e vorba în spectacolul ăsta. Montat cu umor, luciditate, foarte multă creativitate și interpretat de niște actori care joacă din drag aceste personaje pe care le înțeleg în profunzime.

Cine este proorocul Ilie? Un individ gen Petrache Lupu sau, mai recent, Călin Georgescu, care, în Polonia anilor 30 – 40, profită de naivitatea  consătenilor și se declară un fel de nou Mesia. Richard Bovnoczki strălucește în acest personaj aparent hieratic, încununat de falsă sfințenie și radiind empatie, dar care, în realitate, e un om obișnuit: nevricos, ipocrit, profitor, viclean. Sună cunoscut, nu-i așa? Teza genială pe care o propune dramaturgul polonez este că, atunci când profiți de prostia semenilor, nu poți să știi niciodată cum vor reacționa aceștia până la urma urmelor. Și, evident, aceștia nu vor întârzia să reacționeze. Când proorocul pe care îl urmează cu fanatism îi anunță că vine sfârșitul lumii, ”fanii” săi își caută cu disperare mântuirea. Iar mântuirea vine de la Mântuitor, nu? Deci mesianicul Ilie trebuie crucificat, la fel ca Mântuitorul pe care îl maimuțărește.

Dar, pentru o crucificare cât mai eficientă, e nevoie de repetiție. Într-o scenă care atinge comicul genial al teatrului în teatru, jucat de meșteșugarii din ”Visul” lui Shakespeare, țăranii răstignesc o sperietoare de ciori, care e deja gata crucificată pe bățul ei. Cum ar veni, ”credincioșii” efectuează o crucificare peste altă crucificare. Ce părere are despre asta însuși proorocul? O spune cu adorabil accent ardelenesc: ”Cică vin nyiștye tâmpiți să mă răstignyească.” Deși prostia cu caracter de masă e un subiect grav, am râs mult la acest spectacol care satirizează cu senină detașare toate racilele extremismului: dictatură, prostie, șovinism, antisemitism, fariseism, segregaționism, izolaționism și chiar imoralitate. Vezi scena în care posedata Olga (minunată Aylin Cadîr!) sare pe Ilie, ca un veritabil incubus din filmele horror.

”Exorcizarea”, în viziunea autointitulatului prooroc, înseamnă cantonarea fetei în patul ”sfântului”. O mare surpriză livrează Florentina Țilea în rolul Wierei, ex-sfântă, devenită păcătoasă. Actrița cântă extraordinar, vocea ei angelică se mulează perfect pe incantațiile cu tentă religioasă. Negustorul evreu Rotschild (Emilian Mârnea, pendulând cu grație între ironie și gravitate) vinde icoane și cruciulițe cu leduri colorate și, atunci când încearcă să-i convingă pe fanatici că Ilie e un om obișnuit, aceștia trag concluzia că ”totul e din cauza evreilor”. Fix ca Hitler. Procesiunea dinaintea răstignirii este o paradă a promiscuității care definește lumea modernă. Palaszka Ofeliei Popii este ”credincioasa” tipică de la marginea societății. Mereu uimită, mereu incapabilă să înțeleagă, un pic nimfomană, dar fericită să se vadă, pentru o clipă (sau mai multe) în centrul atenției. Călare pe cruce, sau oferind sex nelimitat, în pădure. Și nu, nu e nicio blasfemie aici. E doar o oglindire fidelă a modului în care mulți fanatici înțeleg credința, relația cu Divinitatea, smerenia care nu e niciodată circ de doi bani.

În povestea lui Slobodzianek, privirea lucidă aparține lui Iuda, interpretat tulburător de Lari Giorgescu. El este cel care încearcă să sfâșie vălul iluziei, el știe că de vină sunt corupția din sânul bisericii, voracitatea bogaților și supa de șoareci cu care se hrănesc săracii. E cutremurătoare aleargarea lui în cerc, până la epuizare, până la prăbușire, ilustrând disperarea celui care vrea să aducă lumina în minți opace, dar este refuzat fără drept de apel. Și asta sună cunoscut, nu-i așa? În timp ce scriam această cronică, pe site-ul Teatrului Național din București era publicat un comunicat/răspuns adresat celor care acuză spectacolul de blasfemie. Am citit comentariile, cele mai multe de la oameni care nu au văzut spectacolul și acționează în continuare ca boți fideli ”proorocului” lor. Pe care nu l-au răstignit (încă) dar nici nu mai are mult de așteptat. Și mișcarea asta a boților atestă valoarea spectacolului (parcă mai era nevoie!).

Cum spuneam de la început, ”Proorocul Ilie” este un spectacol excepțional, montat cu bucurie și relaxare, cu actori care știu exact ce au de spus și cu un regizor care știe cum se ține ritmul și viteza într-un spectacol care nu te plictisește nicio clipă. Ar mai fi multe de spus despre prestația impecabilă a celorlalți actori din echipă: Silviu Mircescu (Bețivul), Răzvan Oprea (Bondar, apoi Sperietoarea), Florin Călbăjos (Marczuk), Leonard Chionac (Pilat), Oana Laura Gabriela și Teo Dincă (Sfânta Veronica), Vitalie Bichir (Orbul), Mihai Calotă (Irod). Scenografia Irinei Moscu, sugestivă, funcțională, reușește să mobileze cu deplin succes spațiul dificil al unei scene mari, cum e cea a Sălii Studio. Splendide muzica (Claudiu Urse) și lighting&video designul (Cristian Niculescu). Impresionante viziunea, siguranța și umorul regizorului Botond Nagy. Cum spuneam, din tot ce am văzut în această stagiune, ”Proorocul Ilie” mi-a mers cel mai țintit la inimă. Prin adevărul oglindirii, prin afinități ale expresiei artistice, prin stilul actoricesc. Vă rog mult, nu mai citiți prostiile boților, mergeți să vedeți acest spectacol despre raportarea – uneori eronată – a omului la Dumnezeu, despre impostură și fanatism. Și despre prostie, care nu-i de râs, dar e imposibil să te abții.

Gabriela Hurezean

Fotografii cerșite de la regizor

„Bach chez Cioran, une tragédie angélique” - spectacol-concert cu pianista Mara Dobresco și actorul francez Volodia Serre

După premiera și succesul de public de la Théâtre Scala (Paris, 2024), spectacolul-concert „Bach chez Cioran, une tragédie angélique”, eveniment ce îi reunește pe pianista franco-română Mara Dobresco și pe actorul francez Volodia Serre, într-un concept cu muzică de J. S. Bach și extrase din textele filosofului Emil Cioran, este prezentat în 2025 într-un turneu unic în România, ce va începe la București, pe 24 martie.

Fundația Culturală Gaudium Animae, organizatoarea evenimentelor, are bucuria să anunțe prima parte a turneului național:

București – 24 martie, ora 19:00 – ARCUB Gabroveni, Sala Mare

Sibiu – 14 mai, ora 19:00 – Biblioteca ASTRA

Cluj – 18 mai, ora 19:00 – Studioul de Concerte al Academiei Naționale de Muzica „Gheorghe Dima”

Brașov – 19 mai, ora 19:00 – Filarmonica Brașov

Spectacolul-concert „Bach chez Cioran, une tragédie angélique” a avut premiera la Théâtre Scala din Paris, în luna mai 2024 și a fost prezentat, în premieră absolută în România, în noiembrie 2024, la Iași, în organizarea Fundației Culturale Gaudium Animae, urmând a fi prezentat și în Belgia și Italia.

Proiectul este cea mai recentă colaborare artistică pariziană a pianistei Mara Dobresco, după concertul-lectură despre Francis Poulenc, sau spectacolul „Il faut donc que vous fassiez un rêve” (Trebuie deci să visați), pe textele lui Eugen Ionescu și poemele lui Marin Sorescu, montat tot cu actorul Volodia Serre, ce a avut loc la Théâtre Lucernaire de la Paris, apoi la Opera din Limoges și la Teatrul Vesoul.

„Ideea acestui „Bach chez Cioran – o tragedie angelică“, s-a născut în timp“ – mărturisea pianista Mara Dobresco într-un interviu realizat de muzicologul Cătălin Sava. „Acum câțiva ani am primit cadou o carte semnată de Aurel Cioran, fratele lui Emil, care era o antologie a textelor scrise de Cioran despre muzică. Citind-o, am fost uimită să descopăr cât de minunat explică filosoful român esența muzicii lui Bach. Spune că, pentru el, Bach este ca o religie. Nefiind muzician, Cioran reușește să pună în cuvinte acest extaz muzical și ce ne aduce pe noi în fața paradisului, prin muzica lui Bach.“ (Mara Dobresco)

Emoții? Desigur, mărturisește pianista, ca de fiecare dată când revine în România și invită publicul „de acasă” în universul ei, al celei care a devenit odată cu anii de muzică și de lecturi.

Dar „intrăm în sala de concert, muzica lui Bach ne face să uităm toate grijile, textele lui Cioran ne duc în straturi profunde ale sinelui și, pentru un scurt moment, devenim contemporani cu îngerii. (…) Muzica lui Bach ne vindecă pe toți.” (Mara Dobresco)

Program:

J.S.Bach – Preludiu în si bemol minor, BWV 867

J.S.Bach – Preludiu în do minor, BWV 999

J.S.Bach – Sinfonia 2 în do minor, BWV 788

J.S.Bach – Sinfonia 9 în fa minor, BWV 795

J.S.Bach – Sinfonia 4 în re minor, BWV 790

J.S.Bach/Ferrucio Busoni – Choral « Ich ruf zu Dir », BWV 639

J.S.Bach/Alexandre Siloti – Preludiu în si minor, BWV 588A

J.S.Bach –Toccata în mi minor, BWV 914

J.S.Bach / Benedetto Marcello – Adagio, BWV 974

J.S.Bach – Concerto Italien, BWV 971 : III. Presto

Texte extrase din:

Lacrimi şi sfinţi

Despre neajunsul de a te fi născut

Cartea amăgirilor

Amurgul gândurilor

Absolventă a Conservatorului Național Superior de Muzică și Dans de la Paris, lăudată pentru temperamentul și eleganța frazei sale, pianista franco-română Mara Dobresco susține recitaluri în toată Europa, precum și în Argentina, Australia, Japonia și Statele Unite. Numeroasele înregistrări i-au atras recenzii excelente din partea presei de specialitate, care nu ezită să o compare cu Martha Argerich sau Claudio Arrau. Este invitată să cânte cu cei mai buni muzicieni ai generației sale, în instituții culturale prestigioase precum Théâtre Mogador, Cité de la Musique, La Scala Paris, Théâtre de Châtelet, Musée d’Orsay, Salle Cortot, Concertgebouw Amsterdam, Théâtre de la Monnaie, Bozar din Bruxelles, Grand Théâtre de Provence, precum și la festivaluri importante precum Festivalul de La Roque d’Antheron, La Folle Journée de Nantes, Festival d’Aix en Provence, Festivalul LillePiano(s), Aniversarea Chopin la Châteauroux și la Salle Pleyel, Festival de Nohant, Festivalul Chopin la Orangerie de Bagatelle, Festivalul „Classique au Vert”. Mara Dobresco și-a croit un drum foarte personal în peisajul muzical actual, oferind numeroase proiecte aflate intersecția dintre muzică și teatru, coregrafie, literatură sau fotografie. Cele mai recente proiecte ale sale ne oferă ocazia să admirăm frumoase colaborări cu artiști precum actorul Dénis Lavant și actorul și regizorul Volodia Serre, coregrafa Béatrice Massin, realizatorii de film Claus Drexel și Radu Mihaileanu și fotograful Éric Sanger Monteros.

Actor francez de film și teatru, dar și scriitor și regizor, Volodia Serre s-a format la Conservatorul Național Superior de Artă Dramatică din Paris. Are în palmares roluri în filme franceze de succes, dar și roluri în teatru, regăsindu-l, de exemplu, pe scena Teatrului du Rond-Point din Paris. Cochetează și cu regia de teatru, regizând spectacolul „Sinuciderea”, pe textul din 1930 al dramaturgului rus Nikolaï Erdman, spectacol care s-a jucat la Théâtre 13, Paris.

Turneul „Bach chez Cioran, une tragédie angélique” este organizat în România de Fundația Culturală Gaudium Animae cu sprijinul Institutului Francez din România.

BILETELE la spectacolul-concert „Bach chez Cioran, une tragédie angélique” au fost puse în vânzare pe iaBilet.ro.

Jon Fosse – Premiul Nobel pentru literatură, 2023. A scris romane, a fost consultant la traducerea Bibliei în norvegiană, dar a scris și piese de teatru. Unii îl consideră al doilea Ibsen, dar Fosse e Fosse și atât. E el și nu seamănă cu nimeni. E primul dramaturg care îndrăznește să renunțe la adjuvante, la cârje/artificii, la buruienișul care (doar în aparență) poate îmbogăți un text și, apoi, un spectacol. Personajele lui Fosse vorbesc puțin sau nu vorbesc deloc. Iar puținul pe care îl rostesc este fix despre lipsa acțiunii. Despre lașitate. Despre teama de a alege o cale și de a o urma. Teatrul lui Fosse e foarte puțin happening și foarte multă meditație. Despre viață, despre incapacitatea omului de a trăi până la capăt un sentiment, despre fragilitatea inocenței, despre frici și nesiguranțe. Un spectacol bun, pe text scris de Fosse, presupune creativitatea unui regizor de elită. Cum e Mihai Măniuțiu care, aliat cu scenograful Adrian Damian și coregrafa Andrea Gavriliu, a propus o ”Iarnă” tulburătoare, la Nottara. Sau cum e Vlad Cristache, al cărui amalgam alchimic de sensibilitate și duritate a conferit noua expresivitate unui text foarte greu, ”Numele” (la Teatrul Foarte Mic).

Chris Simion-Mercurian a ales să-și încerce calitățile regizorale montând la ARCUB piesa lui Jon Fosse, ”Cineva are să vină”. O parafrază subtilă la ”dragoste nu am, nimic nu sunt” (din epistolele pauline) cu extindere asupra încrederii, fără de care iubirea e nimic. Un cuplu evadează din lumea mult prea populată pentru a se elibera de ispite, de suspiciune, de neîncredere. Ajunși în coșmelia din pustietatea unui țărm îndepărtat, cei doi repetă obsesiv/spasmodic: ”Vrem să fim singuri împreună. Unul cu celălalt. Departe de toți.” Dar în câte feluri se poate rosti și câte semnificații poate avea acest ”singuri împreună”!…

O creație tulburătoare împlinește Ofelia Popii în rolul femeii care încearcă să reînnoade comunicarea blocată în frici și nesiguranță. Și, poate, într-un istoric imposibil de uitat al trădării. Deși s-a resemnat întrucâtva cu gândul că ”nici foarte tânără nu mai sunt”, trupul o contrazice printr-un dans al voluptății erotice (coregrafia: Ioana Macarie) care izbucnește dincolo de frustrări și dorințe neexprimate. Ofelia Popii este femeia cu toate stările ei. Tristă, copilăroasă, dramatică, senzuală, uimită, ispititoare, veselă, ironică, deznădăjduită, naivă, înțeleaptă. E sălbăticiunea cu instinctul încordat la maximum: ”Simt că mai e cineva aici. Noi n-o să fim niciodată singuri. Cineva nu ne lasă. Cineva o să vină. Noi n-o să fim niciodată împreună.”

Distribuirea lui Ciprian Scurtea în dublu rol este o idee regizorală întru totul remarcabilă. El este partenerul oficial – gelos, nesigur pe sine, cutreierat de angoase, posesiv – dar și proprietarul casei în care s-au mutat cei doi, un mascul cinic, genul de golănaș/băiat rău care atrage irezistibil sexul opus. Scurtea se achită glorios de ambele variante ale masculinității, conducând subtil la concluzia că, indiferent de vestimentație, discurs și atitudine, bărbatul e mereu același, iar relațiile se rotesc la infinit în aceeași spirală cu cercuri din ce în ce mai largi, mai străine, mai reci.

Așa cum ne-a obișnuit cu fiecare spectacol al său, Chris Simion-Mercurian găsește și de data asta acel amănunt care să scoată spectacolul din contingent, să uimească, să captiveze. Nu vreau să dezvălui prea multe despre decorul creat de Bianca și Sabina Veșteman, pentru că aș strica surpriza. Pot să spun doar atât: decorul e viu. E magie. O metaforă splendidă, reflectând obsesiile și halucinațiile care se nasc în minți cotropite de teamă și bănuieli și iubire bolnavă. Oricât te-ai strădui, de neîncredere nu scapi odată ce ți-a fost semănată în minte. Unul va trăda. Cineva are să vină, cineva are să plece. Nici nu mai contează dacă pleacă singur sau însoțit.

Spectacolul se joacă în sala de teatru de la ARCUB. E foarte bun, nu ratați!

Gabriela Hurezean

Fotografii oferite de Chris Simion-Mercurian

Poate că, dintre toate artele care converg în edificarea culturii, muzica este cea mai vindecătoare. Și o poți înțelege, indiferent care ar fi limba ta maternă.

Directorul artistic al festivalului, reputatul dirijor Cristian Măcelaru, a oferit detalii despre evenimentul devenit brand cultural al României.

Anul acesta se împlinesc 70 de ani de la moartea lui George Enescu, prilej de a aduce în prim-plan atât moștenirea artistică a marelui compozitor, cât și impactul său profund asupra muzicii clasice universale. Peste 4.000 de artiști din România și din întreaga lume vor fi prezenți la București pentru a participa la cea mai „bogată” ediție a festivalului de până acum: pe parcursul a 29 de zile, vor avea loc peste 95 de concerte și spectacole, grupate în șapte mari serii, pentru toate categoriile de iubitori ai muzicii clasice. În concertele din cadrul programului principal de la București, Festivalul Enescu va include peste 45 de interpretări din creația lui George Enescu, printre care Opera “Oedipe” în producția Operei Naționale București, semnată de Stefano Poda. Sub bagheta dirijorului Tiberiu Soare vor evolua muzicieni de talie internațională, precum Ionuț Pascu în rolul lui Oedip, Ruxandra Donose în rolul Iocastei, Ramona Zaharia în rolul Sfinxului, Bogdan Baciu în rolul lui Creon, și Paul Curievici sau Vazgen Gazarian în rolurile lui Laios și al Marelui Preot. Simfoniile, Rapsodiile Române, Suitele pentru orchestră, Simfonia concertantă pentru violoncel și orchestră, Balada pentru vioară și orchestră și multe alte lucrări camerale, corale și solistice vor fi interpretate de unele dintre cele mai importante orchestre din lume.”

Cea mai recentă noutate pe care am primit-o de la organizatori se referă la concertele care vor avea loc la Sala Palatului. Iată detaliile din comunicat:

”Adusă la standarde acustice performante, Sala Palatului va găzdui 27 de evenimente de excepție susținute de 16 orchestre de prestigiu din România și din întreaga lume, într-o ediție ce va marca 70 de ani de la trecerea în eternitate a marelui compozitor și muzician român George Enescu. Alături de numeroase opusuri enesciene, în buna tradiție a festivalului, în program se vor regăsi și lucrări celebre, compuse de Mahler, Rahmaninov, Beethoven, Mozart, Ravel, Wagner, Brahms, Ceaikovski, Șostakovici, Stravinski, Sibelius, Bruckner, Dvořák, Schumann, Liszt, Grieg, Debussy, Richard Strauss, Bartók, dar și lucrări prezentate în primă audiție.

Dintre compozițiile enesciene incluse în programul de la Sala Mare a Palatului amintim Poema română op. 1, în concertul de deschidere, dirijat de Cristian Măcelaru la pupitrul Filarmonicii „George Enescu” (24 august 2025, ora 20:00), Fantezia – concert pentru pian și ochestră, interpretată de Orchestra Philarmonia din Londra, sub bancheta lui Santtu-Matias Rouvali, solistă pianista Alexandra Dariescu (28 august 2025, ora 20:00), Pastorala-fantezie, cu Orchestra Academiei Naționale Santa Cecilia, condusă de Daniel Harding (31 august 2025, ora 19:30), Preludiu la opera Oedipe, dirijat de marele Paavo Järvi la pupitrul Orchestrei Tonhalle din Zürich (2 septembrie 2025, ora 20:00), Simfonia concertantă în si minor pentru violoncel și orchestră op. 8 în versiunea lui Manfred Honeck, care va dirija Orchestra de Tineret Gustav Mahler, avându-l solist Yo Kitamura, marele câștigător al secțiunii de violoncel a Concursului Internațional George Enescu de anul trecut (7 septembrie, ora 19:30), Suita nr. 2 în do major pentru orchestră op. 20, dirijată de Alain Altinoglu la pupitrul Orchestrei Simfonice Radio din Frankfurt (9 septembrie 2025, ora 20:00), Uvertura de concert pe teme în caracter popular românesc op. 32, interpretată de Capela de Stat din Dresda, sub bagheta maestrului Daniele Gatti (11 septembrie 2025, ora 20:00), Simfonia nr. 1 în mi bemol major op. 13, cu Orchestra Filarmonicii Regale din Londra, condusă de maestrul Vasily Petrenko (12 septembrie 2025, ora 19:30), Rapsodia română nr. 2 în re major op. 11, sub bagheta maestrul Cristian Măcelaru, la pupitrul Ochestrei Naționale a Franței (18 septembrie 2025, ora 19:30), ultima operă enesciană, Simfonia nr. 4 în mi minor, finalizată postum de Pascal Bentoiu, in interpretarea Orchestrei Filarmonice Cehe, dirijate de Petr Popelka (4 septembrie 2025, ora 20:00) și Rapsodia română nr. 1 în la major op. 11, interpretată de Orchestra Regală Concertgebouw, la pupitrul căreia se va afla îndrăgitul dirijor Klaus Mäkelä, pe 21 septembrie 2025, ora 19:30, în concertul care va închide ediția din acest an a festivalului.

Și de această dată, la București vor putea fi ascultate unele dintr cele mai importante ansambluri orchestrale ale lumii – Orchestra Regală Concertgebouw, Orchestra Națională a Franței, Orchestra Tonhalle din Zürich, Orchestra Academiei Naționale Santa Cecilia, Orchestra Philharmonia din Londra, Budapest Festival Orchestra, Orchestra Filarmonicii Regale din Londra, Capela de Stat din Dresda, Orchestra Simfonică Radio din Frankfurt, Orchestra Filarmonică Cehă, Orchestra Simfonică WDR din Köln – alături de prestigioasele orchestre din București – Orchestra Filarmonicii „George Enescu”, Orchestra Română de Tineret, Orchestra Națională Radio - dar și Orchestra de Tineret Gustav Mahler sau Orchestra Ukrainian Freedom, conduse de unii dintre cei mai importanți dirijori ai momentului: Cristian Măcelaru, Paavo Järvi, Vasily Petrenko, Klaus Mäkelä, Daniele Gatti, Daniel Harding, Petr Popelka, Manfred Honeck, Christian Reif, Iván Fischer, Alain Altinoglu, Santtu-Matias Rouvali, Giancarlo Guerrero și dirijoarea  Keri-Lynn Wilson.

Pianistele Martha Argerich și Alexandra Dariescu, pianiștii Kirill Gerstein, Rudolf Buchbinder, Alexandre Kantorow, Jean-Yves Thibaudet, Simon Trpčeski, Bruce Liu, violoniștii Anne-Sophie Mutter, Alexandra Conunova, Renaud Capuçon, Nemanja Radulović, Julian Rachlin, violonceliștii Alisa Weilerstein, Gautier Capuçon, Kian Soltani, Andrei Ioniță, câștigător al Concursului Ceaikovski în 2015, Yo Kitamura, câștigătorul Secțiunii violoncel a Concursului Internațional George Enescu 2024, sopranele Magdalena Kožená, Rachel Willis-Sørensen, Jennifer Holloway, baritonul Iain Paterson, basul Andreas Bauer Kanabas sunt artiștii de talie internațională ce vor evolua în Sala Mare a Palatului.

În ediția din acest an a festivalului se vor regăsi în program șapte opere în concert, dintre care, la Sala Palatului, sunt programate: Salome op. 54 de Richard Strauss, prezentată de Orchestra Simfonică din Köln, sub bagheta maestrului Cristian Măcelaru, avându-i drept soliști pe soprana Jennifer Holloway în rolul Salomeea, baritonul Iain Paterson în rolul Ioan, mezzosoprana Tanja Ariane Baumgartner în rolul Herodiada, regizori multimedia Nona Ciobanu și Peter Košir (1 septembrie 2025, ora 20:00); Lady Macbeth din Mțensk op. 29 de Dmitri Șostakovici, condusă de dirijorul Giancarlo Guerrero, la pupitrul Orchestrei Naționale Radio și Corului Academic Radio (dirijor cor: Ciprian Țuțu), în rolurile principale aflându-se soprana Kristine Opolais în rolul Katerina Izmailova, basul Andreas Bauer Kanabas în rolul Boris Izmailov, tenorul Nikolai Schukoff în rolul Zinoviy Izmailov, și tenorul Pavel Černoch în rolul Serghei, regizor multimedia Carmen Lidia Vidu, în 14 septembrie 2025, ora 19:00.

Dansul contemporan revine în programul festivalului: celebra companie de dans Eva Duda din Ungaria va prezenta, alături de Budapest Festival Orchestra, dirijată de Iván Fischer, două lucrări celebre semnate de Béla Bartók: baletul Mandarinul miraculos Sz. 73 și opera Castelul Prințului Barbă-Albastră Sz. 48, pe data de 17 septembrie, ora 20:00.

Vor fi marcate și momente aparte prin concertele susținute de Orchestra Ukrainian Freedom, pe 25 și 26 august 2025, de la ora 20:00, condusă de dirijoarea canadiană Keri-Lynn Wilson, care a fondat ansamblul în 2022, imediat după invazia Rusiei, ca inițiativă de a apăra moștenirea culturală a Ucrainei. Membrii orchestrei sunt muzicieni ucraineni din toate colțurile lumii, care s-au alăturat demersului pentru a susține simbolic această țară, iar proiectul este rezultatul colaborării dintre Opera Metropolitană din New York, Opera Națională Poloneză și Ministerul Culturii din Ucraina.

Proiecțiile multimedia vor însoți cinci evenimente din acest an: concertul de deschidere a Festivalului Enescu, din 24 august 2025, operele în concert Salome op. 54 de Richard Strauss (în data de 1 septembrie) și Lady Macbeth din Mțensk op. 29 (14 septembrie), concertul susținut de Budapest Festival Opera, dirijat de Iván Fischer, alături de Compania de Dans Eva Duda din Ungaria (17 septembrie) și cel de-al doilea concert al Orchestrei Naționale a Franței, condus de Cristian Măcelaru (în 19 septembrie) și vor fi semnate de Carmen Lidia Vidu, Nona Ciobanu și Peter Košir.

Abonamentele pentru seria de concerte de la Sala Palatului se vor putea achiziționa până la data de 14 februarie 2025, ora 24:00, urmând ca din data de 15 februarie, ora 12:00, să poată fi cumpărate bilete individuale, pentru fiecare reprezentație.

Pentru Seria Concertelor de la Sala Palatului există mai multe categorii de abonamente, cu prețuri ce încep de la 2350 lei.

Biletele sunt puse în vânzare pe platforma Eventihttps://www.cts.eventim.ro/artist/festivalul-george-enescu

GH & BBR

Cunoscut pentru apetența sa de a aduce noul în teatru, Bobi Pricop nu-și dezamăgește publicul nici de data asta. Dacă primul său experiment (”O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții”, la TNB, în urmă cu nouă ani) se adresa cu precădere văzului, prin jocul magic al oglinzilor și proiectoarelor, de data asta ”atacă” auzul, și o face la marea artă, propunând o experiență la fel de intensă. Ca și atunci, și acum se povestește despre un copil cu probleme. Montarea lui Bobi Pricop provoacă subtil – dar fără drept de apel – și copilul din noi, adulții. ”Șapte minute după miezul nopții” este o frumoasă dramatizare semnată de Mihaela Michailov, după romanul ”Monster Calls” de Patrick Ness, inspirat de o întâmplare reală din viața lui Siobhan Dowd.

Îți pui căștile și, ca prin magie, dispar toate efectele nedorite: miorlăitul telefoanelor, tusea, șușotelile, foșnetele, munca de mântuială a vreunui sunetist neatent. Ești singur în lumea de pe scenă și lumea copilăriei tale interferează organic cu lumea copilului din spectacol. Grație căștilor, percepi totul cu o acuitate pe care nimic n-o mai poate știrbi. Vă amintiți cum, în nopțile când somnul nu voia deloc să vină, priveam umbrele crengilor care se insinuau prin fereastra camerei și umbrele de pe pereți începeau să îmbrace sensuri înfricoșătoare? Și aici, când se fac șapte minute după miezul nopții, apare monstrul cu înfățișare de copac. Ca arborele de tisă din fața casei. Vă amintiți cărțile copilăriei, cu imagini 3D, decupate din carton, care se despătureau la fiecare răsfoire? Așa e și decorul gândit de Clara Pop și transpus în machete rabatabile de Ileana Acio, Alexandra Chinzăruc, Dragoș Grigore, Maria Iuliana Frailich, Matei Fulga, Maria Teodora Marin.

Vă amintiți băiețelul rău de la școală, care ne persecuta, făcându-ne să ne simțim singuri în lume, neînțeleși și neajutorați? Sau sentimentul devastării care te copleșește când simți că vei pierde ființa pe care o iubești cel mai și cel mai mult, și ai vrea s-o salvezi, dar știi că asta nu-ți stă în puteri? Acestea și multe alte stări ale minții și sufletului îl invadează pe Conor, băiatul de 13 ani, magistral interpretat de Dan Pughineanu, un tânăr actor instalat deja confortabil în elita Teatrului Excelsior (și nu numai). Pentru Conor, monstrul nocturn nu e cu nimic mai terifiant decât monștrii din viața reală, care îi tulbură copilăria. De aceea, între cei doi se naște un joc al întrebărilor și răspunsurilor, menit să lumineze calea copilului prin labirintul anxietății și al suferinței nemeritate. În rolul Monstrului, Marius Turdeanu împlinește o creație actoricească fulminantă. Vădind capacități vocale de o expresivitate uimitoare, actorul face trecerea fluidă de la horror la sfătoșenia caldă a unui prieten. Din cele patru povești pe care i le spune Monstrul, Conor învață că lucrul pe care îl ascunzi e cel de care te temi cel mai tare, că trebuie să sacrifici ceva pentru a salva altceva, că, uneori, oamenii simt nevoia să se mintă pe ei înșiși, mai mult decât pe oricine altcineva, că vrăjitoarea nu e întotdeauna rea și prințul pe cal alb nu e întotdeauna cumsecade… Monstrul trebuie să dea răspunsuri credibile la întrebările lui Conor, cum ar fi asta: ”Care-i personajul pozitiv aici? Ce porcărie de poveste!”

Rădăcinile de tisă care atârnă din tavan definesc sugestiv cele mai adânci subterane ale conștiinței, locul în care copilul ajunge la rădăcina lucrurilor, caută răspunsuri și, prin ele, puterea de a supraviețui tuturor încercărilor. Călătoria este fabulos, absolut fabulos ilustrată prin universul sonor creat de Călin Țopa și Eduard Gabia (acesta din urmă generând și pulsul unui alt mare spectacol al lui Pricop, ”Radio”, la Teatrul ”Sorescu” din Craiova). Prezențe bine calibrate în călătoria lui Conor prin propriile coșmaruri oferă Camelia Pintilie (o mamă duioasă, iubitoare, care bravează de dragul copilului), Mihaela Trofimov (bunica neconvențională, rațională și puternică), Doru Bem (tatăl cu musca pe căciulă, care se fofilează iar), Matei Arvunescu (Harry, copilul sadic), Ioana Niculae (Lilly, fetița fragilă, dar justițiară) și Annemary Ziegler (profesoara bine intenționată, dar mistuită, și ea, de frici dezarmante).

Admirabil felul în care lighting designul lui Cristian Șimon decupează din beznă stări și personaje. Ireproșabil sunetul asigurat de Andrei Doboș, Roberto Gae și Robert Anton. Țin să subliniez asta pentru că, în cursul unei asemenea experiențe cu căști, cea mai mică fisură la capitolul sunet ar fi putut să strice tot,

Mai pe scurt, ”Șapte minute după miezul nopții” de la Teatrul Excelsior se înscrie ca un nou vârf de top în palmaresul regizorului Bobi Pricop. Dragi prieteni, vă rog insistent să verificați acest adevăr!

Gabriela Hurezean

Fotografii de Volker Vornehm

Cu fiecare spectacol după o partitură a sa, Dan Coman se dovedește a fi un redutabil cunoscător al psihologiei feminine. A fost revelația copleșitoare din ”La câțiva oameni distanță de tine” (montat de Radu Afrim la TNB) iar acum ne oferă o nouă lovitură de maestru cu această Ofelie pe care Antoaneta Cojocaru o trăiește pe scena Teatrului Metropolis. Pentru că asta face Antoaneta Cojocaru: își trăiește rolurile. Știu de când am văzut-o, acum zece ani, în ”Cea mai puternică”, la Teatrul de Comedie. Un rol fără cuvinte, dar cu o prezență a cărei intensitate îți tăia respirația. Cine este Ofelia ei și a lui Dan Coman? Depinde cât de departe îți poți expanda limita sufletului și a imaginației.

Poate fi Ofelia de sub ape, vorbind din viața de după moarte, poate fi Ofelia care ar fi putut să existe mai departe, în viața reală, poate fi Ofelia etern ascunsă, care mocnește în fiecare femeie. Câți hamleți dispar, așa, după o săptămână, o lună, un an de halucinație, descoperind că, de fapt, n-au iubit nicio clipă, niciodată! Pentru că, de obicei, din femeia întreagă, cu tot universul ei luxuriant și fragil, masculul vrea doar sexul. Sigur că Hamlet al lui Shakespeare nu vrea nici măcar sex, el are niște investigații și răzbunări de înfăptuit. Hamlet refuză să primească iubirea pură, care ar putea să-i tămăduiască/izbăvească sufletul secătuit.

Ofelia își ridică privirea și întreabă ”E cineva acolo?”, când se află sub ape, dar și când e supraviețuitoare pe fața pământului. Poate se adresează unei divinități a viilor și morților, poate se adresează doar unui suflet viu, care ar putea s-o salveze. Light design-ul lui Alin Popa delimitează sugestiv, prin culoare, lumea înecaților de sub apă și lumea reală, a celor vii. Albastru rece, pur, ireal versus strălucire albă, crudă, luminând cafeaua cu gust de pământ, băută la 5 dimineața, înainte de trezirea luminii, în bucătăria din viață și din vis (decor bine articulat de Vladimir Turturică).

Spectacolul creat de Antoaneta Cojocaru este și nu este un one woman show. În primul rând, pentru că nu e singură pe scenă. Are un alter ego copil (Diana Dancu), și mai are un întreg univers sonor interpretat live de trupa Beethoven Crisis – Maria Bucur, Andrei Mancaș, Răzvan Balașov, Vlad Ploeșteanu. Minunați, toți, dar se cuvin niște aplauze în plus pentru textele și muzica pe care Maria Bucur le-a compus special pentru acest spectacol. Și încă niște aplauze pentru vocea ei care, pur și simplu, ți se lipește de timpan.

Despre grația cu care Antoaneta Cojocaru își convertește trupul în mijloc de expresie (infailibil!) știam destul de multe, din spectacolele în care am văzut-o de-a lungul timpului. Dar acum, cu ajutorul coregrafiei gândite de Ioana Marchidan și a costumelor fluide, create de Iolanda Mutu, parcă mișcarea e mai elocventă ca niciodată. Cu dansul și cuvintele, actrița povestește tulburător despre durerea preaplinului de iubire pe care nu-l vrea nimeni, despre feminitatea zadarnică, despre femeia desperecheată care trăiește cu gândul că speranța moare ultima. Dar nici măcar speranța nu e nemuritoare.

Următoarele reprezentații vor avea loc la Teatrul Metropolis, pe 19 și 20 martie. E bine să vă luați biletele din timp, sala e destul de mică.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Dinu Lazăr

Piesa lui Alexander Zeldin, ”Beyond Caring”, titlu tradus prin ”Dincolo de tandrețe”, are legătură cu tandrețea doar accidental/colateral. De altfel, caring nici nu se traduce prin tandrețe, ci prin păsare, prin a simți/trăi grijă pentru cineva. Scuzați frustețea exprimării, dar limba neaoșă română are sintagma cea mai  potrivită pentru caring: te f**e grija de cineva. Asta implică tot: absența erotismului fizic, înlocuirea lui cu sentimentul de a-ți păsa, al grijii concrete, care se practică numai cu sufletul. E iubirea aia de semeni vecină cu sfințenia. Deci. Nu știu cine a tradus, nu există fluturaș sau caiet program, problema e că, dacă a tradus titlul atât de… aproximativ, pot să am unele rețineri și față de traducerea întregii piese. Oricum, regizoarea Sânziana Stoican face tot posibilul să transpună pe scenă tot ce vrea să zică Zeldin. Un mesaj intens, care nu are nevoie de povestioare lacrimogen telenovelistice și gesturi mărețe. Totul e să ai răbdarea necesară pentru a urmări demonstrația până la capăt. Trebuie să recunosc că am început să dau semne de nerăbdare când am avut revelația că au trecut 50 de minute din spectacol și încă nu știu mare lucru despre personaje. Doar frânturi, subtilități, răsfrângeri… Letargie în decorul bine structurat de Valentin Vârlan.

Apoi, Zeldin dezvăluie tot ce e important, despre fiecare. Scurt, tăios, usturător. Despre oamenii gri șobolan, care se confundă cu umbrele. Pe care îi privim fără să-i vedem. Ei sunt disperații care supraviețuiesc îngrozitor de greu, acceptând condiția de sclav la muncile cele mai de jos. Nu, munca nu e rușinoasă, chiar dacă ești angajat ca spălător de toalete, dar e cumplit să te simți călcat în picioare de unii care nu sunt cu nimic mai presus decât tine. Tudor Cucu-Dumitrescu împlinește perfect un asemenea exemplar. Ian este șef peste trei femei și un bărbat, angajați la curățenie nocturnă, într-o fabrică de cârnați. Mai nou, și-a descoperit o aplecare spre spiritualitate. Ce înțelege el prin spiritualitate? ”Eu sunt propriul meu Dumnezeu.” Un dumnezeiaș mărunt, funcționând pe bază de ”energie sexuală”, în realitate un impotent care își consumă ”virilitatea” singur, în baie, contemplând pe telefon cele pornoșaguri. Dar se simte puternic prin neîndurarea de satrap cu care îi conduce pe cei patru necăjiți, dar și prin bunăvoința ipocrită pe care o scoate la iveală, când și când.

Dan Bordeianu, în rolul lui Phil, exprimă fără greș resemnarea definitivă. Phil spală de multă vreme pereții măcelăriei și, în scurtele pauze, citește romane polițiste de Dick Francis. Cărțuliile pe care le poartă în buzunarul pantalonilor sunt lumea în care se simte fericit. A ajuns la acel nivel al lipsei speranței când nu-și mai dorește nimic. Doar să fie lăsat în pace, să citească. Dan Bordeianu exprimă cu emoție contagioasă acel moment efemer în care Phil se bucură ca un copil, dar se bucură zadarnic.

Becky, în interpretarea impecabilă a Dianei Roman, e genul care își pierde speranța mai greu. Pentru ea, răul e un accident, o situație pasageră, oricât de mult ar dura. Vrea să trăiască, vrea să iubească și să fie iubită, vrea să-și vadă copilul. Chiar dacă îi e foame, chiar dacă o doare, chiar dacă îi vine să se dea cu capul de pereți, Becky șarjează: ea e femeia în care vitalitatea n-a murit, care, poate, într-o zi, va merge mai departe. Cu speranțe se hrănește și Grace (expresivă, adorabilă Cristina Juncu și în acest rol). La doar 27 de ani, suferă de o boală incurabilă, incompatibilă cu efortul fizic. Totuși, Grace își apără demnitatea, încercând să trăiască prin forțe proprii. Aproape supraomenești. Susan, întruchipată de Laura Vasiliu, cu sensibilitate și rafinament în exprimarea stărilor, este o adevărată efigie a disperării, a înfricoșării, a înfrângerii fără șanse de scăpare. Susan doar supraviețuiește de azi pe mâine, ființă rătăcită într-o lume care nu are nimic să-i ofere.

Și peste toate acestea, ca un memento, sunetul ăla lugubru, amintind de mugetul pe care îl scot tripozii din ”Războiul lumilor”, în timp ce presară pe pământ oamenii tocați mărunt și transformați în îngrășământ. Un spectacol bun și util în această eră a disperării generalizate. La sfârșit, pleci scufundându-te în noapte, fericit că ai un acasă unde să te întorci, găsești hrană în frigider, ai destui bani cât să poți face daruri celor dragi și, dacă ai nevoie de ajutor, ai de unde să-l primești. Iar dacă tu, la rândul tău, întâlnești un om storcoșit de soartă, ai mijloace să-l ajuți.

Gabriela Hurezean

Imagini din arhiva Teatrului Nottara

Aseară, ca o încununare a unei duminici însorite, s-a încheiat cea de a XIV-a ediție a Festivalului Bucharest Fringe – Maratonul teatrului independent, care anul acesta a cuprins o selecție de 20 de spectacole de teatru, însemnând 3 premiere teatrale și 17 spectacole aflate în competiție, deopotrivă spectacole ale unor companii independente și spectacole studențești din București, Iași, Brașov, Cluj-Napoca și Timișoara.

Festivalul Bucharest Fringe – Ediția a 14-a s-a desfășurat între 13 – 22 septembrie, iar membrii juriului de premiere au fost: Liviu Ornea – critic de teatru, cronicar teatral (LiterNet), Matei Lucaci-Grünberg – regizor și Claudia Moroșanu – actriță.

Iată Premiile Bucharesti Fringe – 2024:
Premiul pentru debut, acordat interpreților Anastasia Preotu și Vlad Furtună, pentru rolurile din spectacolul “Wet Dreams (Are Made Of This)” de Anastasia Preotu I Producție: UNATC „I.L. Caragiale” București

Premiul pentru originalitatea conceptului teatral, acordat spectacolului “Controverse.1961.Cum vă place” de Mihaela Michailov și Eugen Gyemant I Producție: Teatrul Replika, TabThePast, UNATC „I.L. Caragiale” București

Premiul Special al Juriului pentru expresivitate corporală, acordat Alexandrei Mihaela Dancs, spectacolul “Tura de noapte” de Mihai Ivașcu I Producție: Asociația Hearth/Casa Kerim, București

Premiul Special al Juriului, acordat spectacolului “Clovnul acesta sunt eu” de András Hatházi I Producție: Teatrul Magic Puppet, Cluj-Napoca & Asociația Animation Theater Hub

Premiul pentru Cea mai buna actriță, ex aequo: Maria Pandrea, pentru rolul din spectacolul “0 grade cu soare” de Filip Odangiu I Producție: Centrul de Creație Maidan, Cluj-Napoca

Premiul pentru Cea mai buna actriță, ex aequo: Lucia Mărneanu, pentru rolul din spectacolul “Copilul tuturor” de Lucia Mărneanu I Producție: Reactor de creație și experiment, Cluj-Napoca

Premiul pentru Cel mai bun actor: Ferenc Sinkó, pentru rolul din spectacolul “0 grade cu soare” de Filip Odangiu I Producție: Centrul de Creație MAIDAN, Cluj-Napoca

Premiul pentru Cel mai bun spectacol: “Double Fiesta” de Andrea Gavriliu I Producție: UNATC „I.L. Caragiale și  Teatrul Godot

„A fost o ediție foarte frumoasă, în contextul în care, în București, sunt din ce în ce mai puține spații independente. De aceea aș vrea să le mulțumesc partenerilor Teatrul Apropo, Improteca, Casa Kerim, CINETic UNATC, Linotip – Centru independent coregrafic, TAG Pandora, Teatrul Godot. Le mulțumesc că reușesc să supraviețuiască. Așadar, o ediție cu mult entuziasm, cu public numeros, cu mulți studenți. Sălile au fost pline, am avut și spectacole care s-au jucat SOLD OUT.” – a mărturisit Radu Popescu, directorul festivalului, la decernarea premiilor.

Echipa festivalului mulțumește călduros tuturor trupelor independente care s-au înscris și tuturor celor care au sprijinit organizarea celei de a 14-a Ediții a Bucharest Fringe: juriul de selecție (criticii Oltița Cîntec, Cristiana Gavrilă, Claudiu Groza), juriul de premiere (criticul Liviu Ornea, regizorul Matei Lucaci-Grünberg, actrița Claudia Moroșanu), echipa de organizare, echipa tehnică, echipa de imagine – grafică, fotografie, video, voluntarii inimoși cărora anul acesta li s-a adăugat și o echipă de voluntari de la Universitatea de Arte din Târgu-Mureș.