”Menajeria de sticlă”, ”Un tramvai numit dorință”, ”Noaptea iguanei”, ”Vacanța romană a doamnei Stone”, ”Dulcea pasăre a tinereții”, ”Pisica pe acoperișul fierbinte”, ”Camino Real”, ”Orfeu în Infern” sunt doar câteva dintre titlurile care l-au propulsat pe Tennessee Williams pe culmile gloriei. Numitorul comun al tuturor pieselor, prozelor și poemelor sale: tristețea. O tristețe adâncă, devoratoare. Textul  montat de Iris Spiridon la Naționalul bucureștean (în cadrul programului 9G la TNB), ”Piesă pentru frate și soră”, a fost scris în ultima parte a carierei dramatugului și a stârnit o anume stupefacție, pentru că aducea un alt stil, în care suprarealismul se împletea cu absurdul și cu structuralismul avant la lettre. Pentru că spectacolele programului 9G sunt creații ale noii generații de actori și regizori și se adresează, în special, noii generații de spectatori, simt nevoia să le povestesc niște lucruri pe care, poate, nu le știu, dar de care au nevoie pentru a înțelege spectacolul.

Tennessee Williams s-a născut într-o familie disfuncțională. Tatăl – bețiv și violent, mama – depresivă și isterică. Era foarte mic când difteria l-a doborât pentru o bună bucată de vreme și l-a lăsat cu o sănătate șubredă pentru toată viața. A avut un frate mai mic și o soră mai mare, Rose. A fost foarte apropiat de sora sa, numai că aceasta, diagnosticată cu schizofrenie, a fost supusă unei lobotomii cu urmări ireparabile și a rămas internată, pentru tot restul vieții, într-un azil de boli mintale. După câteva experiențe nefericite cu fete, Williams își acceptă homosexualitatea, o altă sursă de tristeți, căci partenerii pe care i-a iubit cel mai mult mor de timpuriu. Va muri și el, singur, într-o cameră de hotel. Unii spun că a fost o supradoză de amfetamine și barbiturice, combinate cu alcool. Alții – că a fost intoleranță la nembutal. ”Piesa pentru frate și soră” izvorăște din biografia autorului, dar nu în totalitate. În piesă, tatăl o ucide pe mamă, apoi se sinucide, lăsându-i pe cei doi copii speriați în casă. În realitate, părinții lui Williams au divorțat înainte de a fi trecut la măsuri sângeroase…

Nu se știe dacă se confirmă nici insinuarea din spectacol privind o relație incestuoasă între Williams și sora sa, Rose. Faptul că era gay declarat îmi induce un anume dubiu…

În esență, tema piesei este perfect definită de o replică dintr-o altă piesă, ”Orfeu în Infern”. Zice Val Xavier: ”Suntem condamnați la solitară detenție pe viață, în propria piele.” Cei doi frați, Felice (István Téglás) și Claire (Ioana Mărcoiu) sunt auto-sechestrați împreună, în ambele situații, dar fiecare e singur în lumea lui iluzorie. Indiferent că sunt actori într-un teatru pustiu, sau copii rămași singuri,  într-o casă întunecoasă, luminată doar de floarea soarelui cu două capete, aurie, mai înaltă decât casa și, desigur, imaginară. Au fost părăsiți în ambele situații (de directorul teatrului și de părinți) și, în ambele situații, tot ce se află în exteriorul spațiului reprezintă pericole terifiante. Ioana Mărcoiu se transpune tulburător în rolul fetiței și cel al tinerei actrițe. Nebunia sticlește deja în ochii ei, chiar și atunci când micuța Rose se bucură de floarea soarelui cea minunat strălucitoare, sau când actrița Rose povestește despre admiratorul ei secret care îi aduce mereu buchete de violete. Cu un chip de o uimitoare expresivitate, Ioana Mărcoiu parcurge cu nonșalanță larga paletă de trăiri a surorii cu mințile din ce în ce mai rătăcite.

La rândul său, István Téglás mai confirmă o dată subtilitatea jocului pe care i-o știm de ceva vreme. Deși la fel de disperat și înfricoșat, Felice încearcă să-și ocrotească sora, aparent senin și calm în ipostază de băiețel, ironic spre cinic în ipostază de actor conștient de zădărnicia gestului său de a se dărui publicului. Ar mai fi de finisat un mic amănunt: poate din cauza tracului, poate din cauza efortului  de a-și controla accentul, István Téglás își accelerează vorbirea, aglutinând cuvintele, astfel încât sunt momente când nu înțelegi ce spune, indiferent cât de ascuțit ți-e auzul. Mie nu mi-a plăcut nici peruca pe care trebuie s-o poarte pentru rolul din teatrul în teatru. Îmi pare cam caraghioasă. Dar e strict o chestiune de gust. În schimb, mi-a plăcut foarte tare modul în care este rezolvat regizoral finalul despre teatrul ca închisoare pentru actori, spectacolul/depresia în care te pierzi și tu, actor, și tu, spectator, lăsându-te înghițit de beznă. Numai vorbe bune și despre decorul și costumele create de Cristina Milea (minus peruca…). Per total, aplauzele au fost binemeritate.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca

Fotografia pe fond verde: Iris Spiridon

La televizor, ”turnirul” electoral al prezidențiabililor se contabilizează în găleți de zoaie aruncate peste adversar. Decât să te uiți la țigănia ieftină a ”polemicii politice”, mai bine faci un drum până la Teatrul Național ”I.L. Caragiale” din București și meditezi asupra unei parabole/metafore/parodii pe aceeași temă, dar infinit mai inteligent și mai rafinat expusă: ”DISTOPIE.shakespeare.REMIX”, un spectacol-concept de Catinca Drăgănescu.

Catinca Drăgănescu este acel gen de regizor care ori te enervează și îl detești (mai ales când te regăsești în oglinda pe care ți-o pune în față…), ori te pune pe gânduri și-l iubești. Pe mine m-a atras în a doua categorie, încă de la primul spectacol pe care i l-am văzut, undeva, într-un fel de debara a unui club aflat întâmplător chiar pe strada mea. După un stagiu destul de îndelungat prin underground-urile teatrelor independente, iată că este invitată, în sfârșit, și pe scena Teatrului Național, sub ”basca” programului 9G la TNB, dedicat celor mai interesanți reprezentanți ai tinerei generații de regizori și actori. Deloc intimidată de prestanța locului, Catinca Drăgănescu pune mânuța-i fină pe scalpel, decupează din piesele lui Shakespeare replicile cele mai actuale, personajele cele mai scelerate, însetate de putere și parvenire, apoi le rearanjează sub forma unui puzzle mișunător după regulile jocurilor video.

Personajele de bază sunt cele din ”Lear”, pentru că acolo se vede cel mai bine cum reprezentantul cinstei, al sincerității și iubirii dezinteresate va pierde întotdeauna în ” meciul” cu ipocrizia, minciuna manipulatoare,  promisiunile deșarte, lingușeala, trădarea, ticăloșia. Fiecare nivel al jocului revelează prin intermediul replicilor scrise de marele Will noi și noi metode de a câștiga în lupta politică: traseismul, alianțele contra firii, delațiunea, șantajul, corupția, imoralitatea, lașitatea, crima. Fie că înseamnă (anatomic) un organ situat aiurea în corpul uman, fie că are semnificația unei nații supuse dictaturii, cuvântul distopie reprezintă anormalul, deviația imposibil de integrat într-o lume normală. În cazul nostru, personajele nu au niciun scrupul când e vorba să acceadă la un nou nivel al ”jocului”. Regan (Simona Cuciurianu), Goneril (Oana Popescu), Cornwall (Vladimir Purdel) și Albany (Vlad Udrescu) vor parcurge toate nivelele nemerniciei pentru a-și adjudeca puterea și hălcile de țară dăruite de naivul Lear. Așa cum era de așteptat, în condițiile date, singurul personaj pozitiv, preacinstita Cordelia (Cristina Drăghici) va deveni Bufonul, caraghiosul de care vor râde toți.

Rolul de MC (sau arbitru de joc) a revenit Crinei Ene. Rareori am văzut o distribuție atât de omogenă, vibrând la unison, fără stridențe sau note false, cum am văzut în acest spectacol. Pe lângă virtuozitatea… dirijorală a Catincăi Drăgănescu și cea de ”orchestră” îndelung exersată a actorilor, spectacolul care se joacă în Sala Mică a Teatrului Național din București are și alți stâlpi de rezistență: mișcarea scenică imaginată de Andreea Belu, scenografia Ioanei Drăgănescu și a Soranei Țopa, minunatele costume create de Ludmila Corlățeanu&Atelier ATU, light și sound designul lui Alexandru Raptis și Media – Darie Armin Alexandru. Dincolo de jocul video pe care se structurează scenariul spectacolului, poate și spectatorul să-și ofere un joc: acela de a descoperi din ce alte piese shakespeareene a decupat Catinca replici, gesturi, idei. Dacă o aserțiune devenită slogan, ca ”Lumea-ntreagă e o scenă/ Și toți oamenii-s actori”, e ușor de întors ”acasă”, în piesa ”Cum vă place”, sunt mai greu de recunoscut – mai ales pentru cei care nu vizitează prea des opera lui Shakespeare – citatele din ”Othello”, ”Titus Andronicus” , ”Neguțătorul din Veneția” ș.a. Mi s-a părut foarte inteligentă ironia cu care celebra replică a muribundului Hamlet, ”Restul e tăcere”, e înnodată cu un hit mai puțin cunoscut la noi, ”Silence is sexy”, pe care îl găsiți mai jos.

În încheiere, trebuie să recunosc spășită că, deși subiectul campanie electorală nu e deloc de râs ci, mai degrabă, de jelit cu foc, în timpul spectacolului mi-a fugit gura spre urechi destul de des. Asta, pentru că stau departe de jocurile pe calculator (n-am depășit stadiul Jewel Quest) dar și de groapa cu politicieni.

Gabriela Hurezean