Am fost sâmbătă la Teatrul Bulandra, să văd ”The Bach Files”. Am stat pe bancă, în Grădina Icoanei, până s-a întunecat, pe urmă am intrat, am găsit un loc bun. Apoi muzica m-a luat de urechi și m-a imobilizat. Am rămas încremenită, cu un zâmbet de încântare (încremenit și el) pe față. Prima impresie: ”Dosarele Bach” au o sonoritate  magnifică!Trebuie să auziți Preludiul 22, în care vioara și violoncelul  cântă la unison, polifonia venind din relația cu marimbafonul și vibrafonul! Spre deosebire de alți compozitori, care au luat o partitură de Bach și au transformat-o, cap-coadă, într-un sirop înecăcios, inegalabilul Adrian Enescu face eseistică muzicală, extrăgând un citat din, să zicem, Toccata și Fuga, pe care îl comentează apoi în stil profund personal.

Experimentul îi reușește pe deplin și grație unor instrumentiști eminenți, Zoli Toth (marimba, vibrafon), Iulia Bândilă (vioară), Mihail Grigore (violoncel) și Bogdan Pop (marimba, vibrafon, percuție) altfel spus, Zoli Toth Project – un cvartet care sună dumnezeiește. Fiind o pasionată fanatică a muzicii, mă și mir că am reușit să percep ce se întâmpla în celelalte două spații ale scenei. Nu sunt Napoleon și ar trebui să mai văd spectacolul de două ori ca să pot reține toate amănuntele.

Așadar, în timp ce, în stânga, Zoli Toth Project cântă înnebunitor, în mijlocul scenei se derulează acțiunea gândită de Alexandru Darie, într-un  moment de binecuvântată reîntoarcere la copilărie, când colecționam cu toții reviste de benzi desenate. Dar cum copilul Alexandru Darie e unul destul de măricel, povestea aparține genului ”noir” și se situează la confluența thrillerului cu  suprarealismul. Un detectiv pornește în căutarea urmașei lui Johann Sebastian Bach, o găsește într-un cartier rău famat, între cei doi începe o idilă, dar detectivul e bântuit de grețuri metafizice, drept pentru care dispare mereu în ceață.

În rolul detectivului, Alin State oferă o surpriză de proporții. L-am văzut în teatru și film, știam că e un actor sclipitor,  dar n-aș fi bănuit că este și un dansator atât de bun. De altfel, toată distribuția dansează și o face profesionist, grație talentului propriu, dar și reputatului coregraf Arcadie Rusu. Detectivul lui Alin State este interesant construit încă din scriitură: e pozitiv în raport cu personajele negative, dar negativ în raport cu iubita sa și chiar cu sine însuși.

Urmașa lui Bach este interpretată de foarte tânăra actriță Raphaela Lei (a fost cap de afiș în spectacolul Teodorei Câmpineanu, ”Romeo și Julieta”) care se achită admirabil de rolul destul de solicitant, personajul ei fiind părăsit, violat, bătut până în pragul morții, într-un cuvânt, viața ei este o continuă, tragică zbatere. Asta în ciuda îngerului păzitor care își face datoria dar, uneori, mai întârzie. Antoaneta Cojocaru este un înger neconvențional: drăgălaș, grațios, curios, jucăuș dar, la o adică, iritat, întristat, justițiar.

Și acesta este un rol care presupune un mare consum de energie și o plasticitate foarte elaborată a mișcării, iar Antoaneta Cojocaru deține tot arsenalul necesar pentru a străluci  realmente, iluminând scena. La polul opus se află odiosul Butterfly, aparent un moșneag cocoșat dar, în realitate, o întruchipare a răului, cu puteri supranaturale. Interpretând acest rol, Adrian Ciobanu se dovedește a fi un  mim de elită și un dansator de mare calibru. Spectacolul are două momente culminante, de acrobație la trapez, cel al scenei de iubire dintre detectiv și descendenta lui Bach și cel în care detectivul se luptă în aer cu Butterfly.

Este absolut uluitor ce a putut să scoată la iveală regizorul Alexandru Darie din resursele secrete ale actorilor! Și ce rafinamente a putut să inventeze, ca să amintesc doar scena în care păpușarii mânuiesc îngerul pentru ca acesta, la rândul lui, să mânuiască manechinele a căror semnificație încerc doar s-o ghicesc: lumea, martorii, judecătorii?

Scenografia semnată de Octavian Neculai (care a coordonat și realizarea desenelor) definește în alb-negru lumea benzilor desenate, aducând nota de mister și pe aceea de umor, atât de necesare acestui încântător eveniment teatral. ”Un spectacol condus în exclusivitate de muzică” – spune cu modestie Alexandru Darie, dar aplauzele i se cuvin în egală măsură și lui, și compozitorului Adrian Enescu, și interpreților – Zoli Toth Project, și arhitectului Octavian Neculai, și coregrafului Arcadie Rusu, și actorilor Alin State, Antoaneta Cojocaru, Adrian Ciobanu, Raphaela Lei, Cristiana Ioniță, Raluca Nicolae, Georgiana Dobre, Daniela Tocari, Andreea Șovan, Gabriel Sandu, Bogdan Iacob, Vlad Troncea, Ionuț Bârjoveanu, și marionetiștilor Elena Dumitrescu, Elena Mușat, Cristina Țane, Marius Bugi. Și, desigur, spiritului nemuritor al lui Johann Sebastian Bach, care precis s-a bucurat împreună cu noi de această frumoasă reverență ce i-a fost adusă de contemporaneitate.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Veronica Achim și Radu Sandovici

Nu mai țin minte exact citatul pentru că, într-o vreme, îmi împrumutam cărțile cu forța, apoi nu le mai puteam recupera nici cu forța. Îmi amintesc că, în ”Jurnalul de la Păltiniș”, Gabriel Liiceanu reproducea un gând prețios al lui Constantin Noica. Îl voi aproxima astfel: Nu poți să faci filosofie dacă nu ești în stare să scoți lucrurile din făgașul lor obișnuit, pentru a le muta într-un alt făgaș. Exact asta face Antoaneta Cojocaru în laboratorul ei de noapte de la ”Bulandra”. Mai întâi, cu ”Arlechino moare?” de Evreinov (despre care am scris la timpul potrivit) și apoi cu această hipnotică recitire a ”Pescărușului” cehovian.

Partea nevăzută, de prelucrare alchimică, a experimentului coordonat de Antoaneta Cojocaru a durat un an. Partea văzută, iată, ni se oferă de aproape doi ani. Să scrii despre un spectacol la doi ani după premieră e pasionant. Poți să vezi cum au descifrat alții creația, ți se revelează noi înțelesuri, dar și neînțelesuri groase, împănate cu greșeli de ortografie și cacofonii. În fond, ce-a urmărit Antoaneta Cojocaru cu această montare? În niciun caz să transpună piesa lui Cehov, bătrânicios, literă cu literă, virgulă cu punct și, dacă se poate, cât mai patetic. Ceea ce se întâmplă în mica lume răsărită din zgura neagră este o traducere a poveștii în alt limbaj, al expresiei corporale/ dansului, al muzicii, al tensiunii din nemișcare și neprivire, al respirației și sincopei. Un spectacol pe care îl înțelegi în profunzime și care sfârșește prin a te absorbi în substanța sa, ori nu-l înțelegi și pleci la pauză, cu ochelarii de cal bine fixați peste privire. Conacul Arkadinei este cumva dincoace de lume, ținându-i pe locatari blocați în vise, dorințe, disperări, resemnări. Dincolo de ape se află viața, muzica, ținta, împlinirea. Acolo și-a trăit Arkadina euforia succesului pe scenă, acolo încearcă Treplev să intre în istoria literaturii, acolo își duce Trigorin lupta cu iminenta ratare, acolo caută Zarecinaia gloria și iubirea. Dar indiferent ce se întâmplă ”dincolo”, se vor întoarce în lumea lor mică, și din ce în ce mai mică și din ce în ce mai ermetic închisă.

Excepțională ideea Antoanetei Cojocaru de a întrupa spiritul pescărușului într-un personaj ce pare a descinde din tablourile lui Sorin Ilfoveanu sau ale lui Ștefan Cîlția. Fin muzician și interpret, Adrian-George Popescu este (dotat și cu talent actoricesc de mare viitor!) un fel de pescăruș înger ce se învârtește în jurul celorlalți, cântând minunat muzica psaltică pe care tot el a compus-o. Pescărușul înger lasă urme în zgura neagră, săpând un cerc tot mai mic și tot mai adânc în jurul grupului de ratați ce nu mai au nicio scăpare.

Celălalt ”pescăruș”, Nina Zarecinaia, este întruchipat de mereu uimitoarea Antoaneta Cojocaru. Cu grație și inocență jucăușă. Cu volatilă feminitate. Apoi cu tragism reținut, niciodată șarjat și cu atât mai emoționant. Adrian Ciobanu îi conferă lui Trigorin cinismul și melancolia scriitorului aflat la apus de carieră, care își mai oferă, ca ultim omagiu adus bărbăției sale, o iubire pe cât de pură, pe atât de nemeritată.

Arkadina Mihaelei Teleoacă impresionează prin forța cu care transmite stări, fără urmă de îngroșare, cu mijloacele cele mai firești. Arkadina este o fostă divă a scenei, care știe că tot ce a fost important pentru ea e pe cale să se sfârșească. Și cariera, și relația cu Trigorin, și viața fiului ei iubit. Arkadina este o femeie înfricoșată, care își ascunde tulburarea sub masca unei indiferențe voioase. Dar chiar și atunci când zace în zgură, ghemuită ca un fetus, transmite vibrații ce nu te pot lăsa indiferent. Ela Ionescu, în rolul exaltatei Mașa, contrastează fascinant cu tăcuta resemnare a Polinei, interpretată cu subtilitate de Isabela Neamțu. Impecabile sunt și prestațiile lui Richard Bovnoczki (Sorin), Gabriel Răuță (Dorn), Lari Giorgescu (Medvedenko), Vlad Oancea (Samraev). Mai are de lucrat Ștefan Lupu, care nu-și poate înfrâna unele excese în creionarea nefericitului Treplev.

Scenografia lui Mihai Păcurar și light designul lui Alexandru Darie consolidează atmosfera cu totul și cu totul ieșită din comun care definește acest impresionant experiment teatral. Vă puteți convinge dacă am sau nu dreptate joi, 1 octombrie, de la ora 19.00, la Teatrul Bulandra, Sala Toma Caragiu.

Gabriela Hurezean