Nu știu exact la ce s-a gândit Vladimir Turturică atunci când a creat decorul pentru ”Ivona, Principesa Burgundiei”. Un bazin din care s-a scos apa? O groapă cu lei? Un sit arheologic, din care ies la iveală fantomele unor personaje mai mult sau mai puțin odioase? Josul cel mai de jos în care se poate prăbuși un homuncul? În orice caz, m-am simțit ca și cum aș fi stat pe marginea piscinei golite, contemplând zbateri, revelații, accese de nebunie, culpabilități, ferocități, oameni care se îneacă, deși nu e apă în bazin. Și, ciudat, deși piscina era uscată, tot am simțit atingându-mă niște picături. De noroi, de sânge, de lacrimă. Cei care au regizat spectacolul, Andreea și Andrei Grosu, își asumă fără rezerve esența dramaturgiei lui Witold Gombrowicz:  ascuțimea de scalpel cu care sunt explorate racilele ființei umane.

La urma urmei, cine e Ivona?

O curcă plouată, molâie și lălâie? O murătură care a căzut din copacul urâțeniei și a dat cu fața de fiecare cracă, până jos? Așa o descriu principele Filip și amicul lui, Chiril, concluzia fiind cea obișnuită: ”Hai să ne batem joc de ea!” Dar Ivona este o fată nici urâtă, nici frumoasă, care nu vorbește. Doar privește. Fabuloasă Florina Gleznea ca expresie a tăcerii, a privirii, a nemișcării. A catalepsiei care devine oglindă. Pentru că toți cei din jur își văd reflectate în tăcerea ei secretele cele mai ascunse și mai rușinoase.

Ivona privește și tace. Și ceilalți se întreabă: Oare, ce știe, cât știe, de unde știe? Nu știm dacă Ivona e autoclaustrată în realitatea ei și nu vrea să știe nimic despre realitatea noastră, sau știe prea multe despre realitatea noastră, îi e insuportabil de silă și de aceea nu mai vrea să iasă din autorecluziune. Ivona rostește numele cercului. Cercul în care ne învârtim până la punctul mort, apoi urmează altă buclă, până la alt punct mort și, iar, altă buclă, în cercuri tot mai mici, din punct mort în punct mort, până la aneantizare. Poate exista o breșă în acest perpetuum mobile al cercurilor vicioase? Ar putea apărea o luminiță în sufletul ermetic închis al Ivonei? S-ar putea înfiripa iubirea pentru Filip, prințul înalt, subțire, frumos, cu ochi de topaz? În ciuda faptului că acesta o batjocorește compulsiv? E o întreagă magie în privirile Florinei Gleznea. În ochii care vorbesc fără oprire, chiar dacă trupul și chipul rămân imobile. Am știut că e o mare actriță de când am văzut-o prima oară în ”La țigănci” (Unteatru).

Prințul, râma și bețișorul

Șerban Gomoi alcătuiește fără greș un Principe Filip dual, haotic, prizonier al propriilor derute și rătăciri mundane. Deși se poate bălăci fără opreliști în nurii frumoaselor de la curte, o vrea de nevastă pe Ivona. Din frondă? Din excentricitate sau capriciu? Din curiozitate? Din mila ce zace într-un străfund de suflet? Sau, poate, o vrea pentru că e altfel decât lungul cortegiu de femei pe care le-a avut, lucru care îl intrigă, îl excită și îl sperie deopotrivă? ”E un monstru care trebuie cucerit, un obstacol care trebuie trecut” – spune Filip, dar tot el o aseamănă cu ”o râmă pe care o răsucești cu un bețișor, s-o vezi mai bine.”

Într-un moment de slăbiciune, pare să capituleze: ”Dacă ea mă iubește, sunt în ființa ei, nu pot să-mi bat joc.” Desigur, momentul de slăbiciune se epuizează sub efectul sex appeal-ului pe care Iza (Raluca Gheorghiu Culda, joc corect, dar fără strălucire) îl are din belșug, iar Ivona – deloc. Șerban Gomoi desenează în linii sigure portretul acestui personaj ambivalent, scelerat, dar nu în întregime, iubind, dar numai în treacăt, dorindu-și fără să știe ce-și dorește. E magistral felul în care vorbește cu tăcerea și nemișcarea Ivonei, virtuozitatea cu care schimbă tonalitatea de la un moment la altul. Chiril, prietenul și complicele lui Filip, este, în interpretarea lui Adrian Nicolae, exact ceea ce trebuie să fie: un golănaș pus pe rele, nu prea deștept (de aceea tot ce nu înțelege este batjocorit), agil ca o maimuță, gălăgios, impertinent.

Regele și Regina

În interpretarea lui Ion Grosu, Regele are prestanța unu șef de scară, la bloc. Fără îndoială, ar mai fi de pus ceva substanță pe scheletul acestui personaj, altfel, destul de ofertant ca partitură. El însuși se definește ”un rege al violurilor și al gemetelor de durere”. Tăcerea Ivonei e o răsfrângere misterioasă, în care își vede propriile păcate, multe și grele. Din nefericire, confruntarea Regelui cu propria conștiință astfel zgândărită nu-și prea găsește expresia în acțiune scenică.

Regina – Isabela Neamțu, asumându-și personajul cu evident succes – are și ea secrete rușinoase. Scrie ”poezii neroade”. Ea însăși știe că sunt proaste, că înșiră rime caraghioase (mălin, călin, mă-nclin), drept pentru care își ține producția poetică ascunsă sub saltea. O îngrozește gândul că ar putea să descopere cineva versificațiile ei care conțin ”prea multă sensibilitate, prea mult lirism, prea mult din eul meu.” Umbra Regelui și a Reginei, Șambelanul întrupat de Dan Bordeianu, este prototipul lingușitorului care găsește o explicație ”rezonabilă” pentru orice insanitate.

În rolurile celor două mătuși ale Ivonei, Crenguța Hariton și Mihaela Subțirică aduc un binevenit plus de culoare. Deși n-au prea multe replici de rostit, sunt prezențe pregnante chiar și când stau într-un colț de scenă, precum un mic grup statuar. Asta înseamnă să fii un actor adevărat: să știi să fii acolo, să participi, chiar dacă nu ai ceva concret de făcut. Atitudinea ta, chiar când stai nemișcat, vibrația pe care o transmiți sunt, și ele, bune puncte de sprijin pentru acțiunea partenerilor de scenă.

Una dintre subtilitățile dramaturgiei lui Witold Gombrowicz constă în faptul că nimic nu e ce pare a fi. Totul e suprafață înșelătoare. Cum este, de pildă, Inocențiu (interpretat destul de monocord de Vlad Bălan), iubitul Ivonei, un cavaler fără pată și reproș, dar care, până la urmă, se dovedește a fi un pic diferit de ceea ce părea: ”Când am spus c-o iubesc, de fapt n-am spus c-o iubesc. E în lipsă de ceva mai bun. Mă place la fel de puțin cât o plac și eu.”

Prin spectacolul montat pe scena Teatrului Nottara, Andreea și Andrei Grosu oferă o subtilă recitire a piesei lui Gombrowicz, lăsându-ne pe noi, spectatorii, să hotărâm cât e absurd, cât e metafizică și cât e viață reală, contemporană, în toată povestea asta cu Ivona, principesa care tace dar vor toți s-o omoare.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Andrei Gîndac

Vremuri tulburi. Chipuri înnegurate. Ochi triști. Oamenii nu mai râd, doar ricanează. Gros. A fi în stare să readuci râsul adevărat în minți și suflete – iată o binecuvântare! Teatrul Lumina funcționează sub auspiciile Centrului de Excelență în Cultură omonim. Și chiar vorbim de excelență. Și de Lumină. Am văzut ”Școala nevestelor” și am râs nonstop. Împreună cu toată sala aia arhiplină. Nu doar pentru că interceptam un comic de cea mai bună factură, ci și din bucuria pe care ți-o furnizează contemplarea unei montări vii, explozive, în care fiecare participant livrează tot ce are el mai bun.

Recunosc, am avut un infim recul când am aflat că urmează să văd un Molière (teatrul în versuri nu e chiar genul meu…), pe de altă parte, cunoșteam de multă vreme arta lui Victor Ioan Frunză de a scoate diamante din piatră seacă. Printre multe altele, arta sa constă în a antrena atât de bine o echipă tânără, încât să-i poată lăsa mână (aproape) liberă în elaborarea personajelor. Și în revitalizarea replicilor. Căci prima surpriză plăcută la ”Școala nevestelor” a fost aceea că replicile în versuri nu s-au făcut auzite. Au dispărut. Adică versurile sunt tot acolo, dar nu sunt recitate (lucru care a distrus atâtea alte spectacole), ci rostite firesc, cu pauze bine calculate întru anularea iambilor și troheilor. Apoi, traducerea academică, pe care i-o datorăm lui George Gesticone, a fost adusă la zi prin versiunea scenică – săltăreață și mustind de haz sănătos – semnată de Adrian Nicolae.

Suspectez că directorul de scenă Victor Ioan Frunză a îngăduit distribuției și o anumită doză de improvizație, altfel nu cred că se putea obține o asemenea incredibilă naturalețe a interpretării. Povestea e simplă: un bărbat cu dare de mână își dorește o nevastă  supusă, frumoasă și prostuță, candidata ideală fiind fata săracă, de la țară, care, chipurile, nu știe prea multe despre lume și viață. Mentalitatea epocii (de atunci și, vai, uneori de acum) este oglindită fără greș în replici cum ar fi: ”Femeia care scrie deja știe prea multe” sau ”când tace o femeie, nimic nu-i mai frumos”.

Scena în care Arnolphe îi oferă lui Agnès, spre lectură, catastiful cu necruțătoarele reguli ale școlii nevestelor, este de un comic apocaliptic. Se râde cu lacrimi, sughițuri, cârcei. Hazul constă atât în textul prelucrat cu simț de răspundere, cât și în intonația… naivă cu care citește fata, urmărită cu nedisimulată încântare/împăunare de eventualul viitor soț (stăpân). Așezat precum un rege pe monumentalul său tron! Cu bine dozat simț al măsurii, Adrian Nicolae propune un Arnolphe burlesc, de un haz irezistibil chiar și în apogeul suferințelor din amor. Sau, mai ales, atunci. Fără a gesticula inutil, doar prin expresia chipului, priviri, accente în glas, Arnolphe al lui Nicolae declanșează interminabile rafale de râs în public.

Ana Crețu îl secondează cu aceeași subtilitate a umorului, întruchipând-o pe Agnès, fata simplă de la țară, nici pe departe atât de proastă pe cât s-ar putea crede și total lipsită de supușenia la care se aștepta ”stăpânul”. Junele Horace, cel care va cuceri inima grațioasei Agnès, îi oferă lui Tudor Cucu-Dumitrescu o partitură generoasă, pe care o joacă exemplar, dar o și cântă cu incontestabil talent (la fel cum cântă și colegii săi de scenă). Horace e un tânăr din zilele noastre, cu geacă de piele și ciorapi roșii, al cărui ”cal alb” este, de fapt, inevitabila trotinetă contemporană. Personajul e romantic, dar contextul e hazliu, deci se înscrie și el în atmosferă, minunat în scena citirii scrisorii de dragoste.

Chrysalde, prietenul și confidentul lui Arnolphe, interpretat de Alexandru Pavel, este un fel de raisonneur al poveștii, condimentându-și aparițiile cu cinism învăluit și înțelepciuni lipsite de ostentație. Mai adaugă sare și piper în gustoasa porție de umor, cei doi valeți care te fac să râzi chiar și prin simpla apariție: Michelle (Codrin Boldea) și Georges (Voicu Aaniței).

Spectaculoasă, rafinată, sugestivă scenografia Adrianei Grand, oscilând între apusurile lui Van Gogh și norii lui Magritte, cu costume eclectice, care suprapun cu subtilitate elemente din epoca lui Molière pe veșminte din trendurile actuale. ”Tronul” de epocă al lui Arnolphe este completat cu o dubă ultimul răcnet și de trotineta ”călărită” de Horace. Ar mai fi de adăugat că în spectacol se cântă mult și bine (grație și ”antrenoarei” Andreea Csibi). Și, da, se râde homeric. De la început până la sfârșit. Pentru că geniul lui Victor Ioan Frunză este în stare să transforme orice vrea în orice altceva vrea. Și pentru că, de când îl urmăresc (din cretacic!) a demonstrat cu asupră de măsură că știe să-și aleagă aliații. În cazul nostru, o trupă tânără, neatinsă de blazare, fericită să se afle pe scenă.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Adriana Grand