Nu am niciun evreu în arborele genealogic. Dar am prieteni evrei. Unul dintre ei, regretatul și minunatul Rudi Rosenfeld, are un rol mic chiar în filmul despre care vorbim acum. Ultimul lui rol. Dar hai să divagăm puțin. Un domn care îmi era amic virtual, a comis o remarcă antisemită într-un comentariu pe pagina mea de Facebook. I-am răspuns că nu accept antisemitism, rasism și alte ”isme” pe pagina mea. Nu pot să redau cum m-a bălăcărit pentru că îmi explodează tastele calculatorului. Și părea un om perfect normal. Conform datelor oficiale, după Germania nazistă, România a ucis cei mai mulți evrei. Hannah Arendt scria că România e țara cea mai antisemită. Se pare că așa a și rămas, judecând după comentariile românilor verzi care au văzut cel mai recent film al lui Radu Jude, ”Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”. Trec sub tăcere comentariile pe care le-am încasat chiar eu după cronica la ”Țara moartă”. Titlul filmului este un citat din Mihai Antonescu, personaj istoric pe care mulți îl adulează și în ziua de azi, regretând că n-a ucis toți țiganii și toți evreii. Cu ”Aferim!”, ”Țara moartă”, ”Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”, Radu Jude propune recitirea istoriei, dar lipind la loc paginile rupte de regimul comunist.

Triumfalismul, excepționalismul, negativismul (ah, alte ”isme” bolnave) manualelor de istorie, ce par scenarii scrise de Sergiu Nicolaescu, ar trebui înlocuite cu adevăruri asumate, oricât de neplăcute ar fi acestea. Am învățat la școală despre glorioasa armată română, care a învins naziștii lui Hitler, dar nimic despre anii în care glorioasa armată română a luptat alături de naziștii lui Hitler. Nimic despre românii care au ucis 380.000 de evrei. Comentacii pro Antonescu vin cu infantilisme de tipul ”de ce nu ziceți și de Ana Pauker, care a adus comunismul în România?”. Pentru că Ana Pauker n-ar fi putut aduce nimic în România fără concursul românilor. Iar torționarii de teapa unui Vișinescu, de pildă, n-au fost evrei. În schimb, un martir ca Nicolae Steinhardt a fost. Deci, să nu amestecăm lucrurile. Jude nu dă sentințe în filmele lui, doar etalează datele concrete și ne propune să reevaluăm minciunile cu care am fost intoxicați. Sau, cum spunea producătorul Ada Solomon, ”ne-am obișnuit cu filme care glorifică eroii și lăsăm sub preș adevăruri care se împut”.

Acum, despre ce mi-a plăcut și ce nu în noul film al lui Radu Jude. Primul lucru care nu mi-a plăcut este lungimea – 2 ore și 20 de minute!!! – nu întru totul justificată. Nu merg la film pentru a mi se citi din cărți (regizoarea Mariana citește minute în șir din Isaac Babel, apoi despre Hannah Arendt) prefer să citesc în liniște, acasă. (Dar apreciez autoironia lui Jude: în timpul unei sesiuni de lectură, iubitul Marianei adoarme.) Nu mi s-a părut relevantă nici secvența în care Mariana cântă fals ”Trecea fanfara militară” și nici nu ardeam de nerăbdare să văd penisul lui Pavlu. Și nici n-am râs la poante răsuflate cum e cea cu Zimnicea. Dar. Mi-a plăcut mult Ioana Iacob în rolul Marianei, tânăra regizoare care, deși are serioase probleme personale, se dedică total adevărului pe care vrea să-l rostească printr-un spectacol stradal. Cu mici bâjbâieli teatrale la început, Ioana Iacob se înscrie convingător pe traiectoria firească a personajului care, în mare măsură, chiar îi seamănă. Remarcabilă este interacțiunea Marianei cu politrucul Movilă, de la primărie, fabulos interpretat de regizorul Alexandru Dabija. Care, tiptil, tiptil, devine un actor fetiș al lui Jude. Movilă e onctuos/dulceag/libidinos ca purtător de drapel al cenzurii de ieri și de azi. Aflând că Mariana vrea să transpună în spectacol masacrul de la Odessa, încearcă s-o convingă să glorifice eroismul militarilor, să ofere ”ceva frumos, să bucure prostimea, să aplaude la sfârșit”! În concepția lui, ”educația e o iluzie comică” (ei, da, la poanta asta am chicotit) și, decât să facă un spectacol incomod, ar fi mai bine dacă regizoarea ar scrie ”o carte subțire sau o piesă de teatru” (aici am râs de-a binelea).

Dezinvolt și simpatic în rolul lui Traian, vedeta viitorului spectacol, Alex Bogdan aduce mirodeniile necesare poveștii greu digerabile, atingând apogeul cu monologul lui Antonescu. Deși distribuiți în roluri fără prea mult text, Șerban Pavlu, Ilinca Manolache, Bogdan Cotleț, Gabriel Spahiu sunt prezențe concludente în eșafodajul mozaicat al  filmului. Jude atinge excelența în ultima parte a acțiunii, când spectacolul stradal este prezentat publicului.

Cu o figurație genială, cu umor magistral (deși negru!), cu muzică, lumină și culoare, sunt prezentate armatele germană, rusă și română. Apare și preotul, al cărui discurs l-ar face pe Hitler să pălească, latră și Antonescu, publicul cască gura, reprezentanții primăriei înțepenesc și, între toate acestea, e strecurat momentul cheie al filmului: în timp ce evreii sunt împinși spre vagonul în care vor arde, unul încearcă să scape, căutând refugiu în public. Și ce fac oamenii de bine? Îl împiedică să treacă și îl împing spre soldații care îl vor duce la moarte. E momentul în care râsul îți îngheață pe față. Momentul în care ți se face frică. Momentul adevărului. Istorie contemporană.

Gabriela Hurezean

”Toți oamenii mari au fost mai întâi copii. (Dar puțini dintre ei își mai aduc aminte).” Spune Antoine de Saint-Exupéry în dedicația către Léon Werth. Cu siguranță, spectacolul ”Micul prinț” de la Teatrul de Comedie revelează destul de mulți oameni mari, cu memoria intactă: Alexandru Dabija, Ada Milea, Mircea Cantor, Dorina Chiriac, Alexandru Bogdan, Valentin Teodosiu, Bogdan Cotleț ș.a. Oameni mari care n-au omorât copilul cuibărit în interiorul lor, undeva, lângă plexul solar.

Copiii au unghiuri diferite din care privesc lucrurile. Regizorul Alexandru Dabija își plasează spectacolul în zona futurismului, numai că decorul inventat de Mircea Cantor îl cam contrazice. Din unghiul meu, tot ce se învolburează și se dezvolburează pe scenă aparține suprarealului magic.

Și e minunat că nimic din acest spectacol nu copiază microcosmosul desenat/descris de Saint-Exupéry. Cu atât mai mult cu cât el însuși invită la eliberarea imaginației: ”Dacă încerc să-l zugrăvesc aici, e pentru că nu vreau să-l uit. E lucru trist să uiți un prieten. (…)Voi căuta, firește, să fac portretele cele mai asemănătoare cu putință. Nu sunt însă tocmai sigur că voi izbuti. Câte un desen mai treacă-meargă, în altul nu mai seamănă de fel. Mai greșesc câte puțin și când e vorba de înălțime. Micul prinț, aici, este prea mare. Dincoace, prea mic. Șovăi, de asemenea, când ajung la culoarea veșmintelor sale. (…) Voi mai greși, apoi, în privința anumitor amănunte mai de seamă. Prietenul meu nu dădea niciodată lămuriri.” Și aici intervine rolul spectatorului care merge la teatru din dragoste. Care știe să deslușească o parabolă, o metaforă, un poem, un licăr filosofic. Care știe să-și imagineze.

Opt zile în deșert, cu micul prinț. Cine este micul prinț? O halucinație născută sub imperiul singurătății, al pustiului, al dogoarei, al setei? Un alter ego al aviatorului prăbușit între nisipuri? Departe de a dezlega misterul, instalațiile lui Mircea Cantor nu fac decât să-l adâncească, zgândărind privirea, provocând inteligența și oferind actorilor solide puncte de sprijin în conturarea personajelor. Geograful are un glob pământesc-colivie-instalație de circ-atom rebel, șarpele alunecă în scaun rulant, vulcanii noroioși bolborosesc hipnotic, avionul prăbușit e crucifix și cuier pentru vise… Apoi vulpea concepută de Tiberiu Toitan și Oana Micu: un fel de foc uriaș, terifiant și înduioșător.

Și muzica. Pentru Ada Milea ar fi fost floare la ureche să compună câte o melodioară frumoasă, ca temă pentru fiecare personaj. Doar că Adei Milea nu-i place minima rezistență. Inefabilul universului descris de Saint-Exupéry n-are cum să se exprime prin songulețe drăguțe. Acolo sunt numai sonorități neobișnuite, și stranii, și subtile, și înfricoșătoare, vibrații, reverberații. Hang, theremin, clopoței. Și Dorina Chiriac. Cine este micul prinț? Un ciob de lumină, un spirit mititel, care s-a îmbrăcat în puțină carne de om, ca să poată căuta oaia, pe Pământ. Micul prinț al Dorinei Chiriac pare un copil, dar are privirea tristă a unui bătrân înțelept.

I-am văzut întrebările din ochi, mirarea de pe frunte, tresărirea aia a buzei de sus, care se întâmplă când se concentrează tare de tot. Micul prinț locuiește atât de profund în Dorina Chiriac, încât pare adesea că e ea. Sau tu. Sau eu. Cum ar fi: ”N-am fost în stare să pricep nimic pe-atunci! Trebuia s-o judec după fapte, nu după vorbe. Mireasma ei mă îmbăta și mă însenina. N-ar fi trebuit să fug de-acasă niciodată! Trebuia ca, dincolo de bietele ei șiretlicuri, să-i presimt duioșia. Florile sunt atât de ciudate! Dar eram prea tânăr ca să știu cum s-o iubesc.”

Bogdan Cotleț e Aviatorul, adultul aflat într-o situație de criză, care nu prea are chef să deseneze oi și să converseze despre flori capricioase. Până când începe să înțeleagă cum stau lucrurile. Discret, cu gesturi reduse la minimum, Cotleț potențează evoluția micului prinț, definită, și ea, prin finețe și subtilitate.

Mi-a plăcut foarte mult Șarpele interpretat de Valentin Teodosiu: tandru, catifelat, cald, duios, mămos-tătos, o adevărată plăcere să dai colțul cu ajutorul lui. În rolul Geografului, Alex Bogdan își dozează perfect resursele de expresivitate, în schimb, Înfumuratul lui mi-a amintit de Ace Ventura, un personaj cam nepotrivit în povestea asta. Întru totul aplaudabile prestații propun Eugen Racoți (Regele), Dan Rădulescu (Lampagiul), Lucian Ionescu (Afaceristul), Alexandru Turcu (Un trandafir) și copiii Sara Chifor/Miral Solcanu, Tudor Roșu/Vlad Bazgă.

Un spectacol foarte bine gândit, cu mesaj profund pentru adulți și multă culoare și strălucire pentru copii. Pe scurt, n-ai cum să te plictisești. Fără numai dacă nu cumva ești un adult murat, care gândește cu greșeli de ortografie.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Mircea Cantor

”Îmblânzirea scorpiei” nu e nici vreun ”Richard”, nici vreun ”Titus Andronicus”. Însuși nemuritorul Will a scris-o cu intenția declarată de a oferi amuzament publicului. Fiindcă atunci ca și acum, erau destul de puțini spectatorii care mergeau la teatru pentru a-și face rost de niște grețuri metafizice nou nouțe. În cazul acesta, nu înțeleg de ce ne-am aștepta la montări epocale, sofisticate, inovatoare până-n măduva oaselor, menite să spulbere tot ce s-a creat până acum în teatru.

Când s-a hotărât să monteze ”Îmblânzirea scorpiei” pe scena Teatrului de Comedie, Gelu Colceag a ținut seama de înrudirea comediei shakespeareene cu grațioasa commedia dell’arte, a cărei strănepoată, comedia bulevardieră, face deliciile publicului, aici și aiurea. De apreciat este faptul că a reușit să desprăfuiască un text destul de obosit prin supra(so)licitare.

Și, chiar dacă unii n-au observat asta, Colceag inovează în zone care nu păreau să permită asta. Nu mă refer la faptul că l-a transformat pe Baptista în femeie (doar am mai văzut și Lear-femeie, și Hamlet-femeie), asta are relevanță doar pentru că îi oferă Mihaelei Teleoacă încă o ocazie de a-și exersa talentul, umorul și carisma. Mă refer la modul în care a reinventat-o pe Catarina Scorpia, încredințând rolul Dorinei Chiriac. Definiția de prim impuls ar fi ”mică și-a naibii” dar, depășind scoarța subțire, impusă de rutină/tradiție, descoperim o Catarină fragilă, inteligentă, sensibilă, dezamăgită și foarte însetată de iubire. Sarcasmul ei izvorăște din faptul că e inadaptabilă. O rebelă (de aici și costumația rock spre emo) care nu poate accepta prejudecățile, prostia, ipocrizia.

Catarina e, cumva, o victimă avant la lettre a teoriei cu caracter de lege, conform căreia femeile inteligente își găsesc mai greu partenerul potrivit. Inspirat contrastul dintre cele două surori. În timp ce sora mai mare, Catarina, e o miniatură întunecată, conglomerat de nerv și vibrație, Bianca – în varianta fermecătoare a Gloriei Găitan – este o blondă opulentă, cu statură de baschetbalistă, aparent inertă și docilă, persecutată de sora mai mare, plângăcioasă și, evident, întru totul dezirabilă, conform unor principii care, iată, supraviețuiesc intacte peste veacuri.

Alexandru Bogdan compune un Petruchio evadat din canoane, jucăuș, contradictoriu, dar nicio clipă neverosimil. La început, pare atras de Hortensio, se sclifosește, se prostește, se declară interesat doar de zestrea Catarinei, e cinic și nemilos, pe scurt, e băiatu’-ăla-rău-în-realitate-bun, la care visează majoritatea fetelor. Din muzica destul de sărăcuță a spectacolului (compozitor: Călin Grigoriu), aria cea mare îi revine tot lui Alexandru Bogdan, într-o secvență muzical-dansantă realmente impresionantă, dovedind o foarte bună tehnică interpretativă. Fiindcă nu e de colea să cânți (bine) și, în același timp, să dansezi cu salturi în direcția tavanului!

Dacă duetul Catarina – Petruchio este unul tensionat și apoi romantic, deci fără prea mari inflexiuni comice, hazul decurge din alte amănunte, ținând de ingeniozitatea regizorală. Hortensio, deghizat în profesoara de muzică, seamănă cu Angela Similea (bravo, Lucian Ionescu, un actor și un cântăreț de mare viitor!), Dragoș Huluba, în rolul lui Grumio, alcătuiește un irezistibil hibrid din Arlechino altoit pe Buster Keaton, Alex Bogdan, Huluba și Vlad Corbeanu pritocesc un reușit moment burlesc în jurul sandvișului, servitorii lui Petruchio par niște gremlins evadați de la Cirque du Soleil.

Pe aceștia din urmă îi voi enumera și pentru că au o contribuție importantă la susținerea capitolului muzică: Alexandru Ștefănescu, Alexandru Aron, Alina Petrică, Bogdan Iacob, Cristina Juncu, Irina Ștefan, Smaranda Caragea, Teodora Filip, Paula Rotar.

Decorul creat de Puiu Antemir contribuie din plin la definirea atmosferei. Excepțional rezolvat scenografic coșmarul Catarinei înfometate, cu acele scări înșelătoare, ce par a nu se mai termina, cu lumina încețoșat-halucinantă  (light design – Sorin Vintilă). Insolite sunt și reprezentările suprarealiste ale cailor. De aplaudat rafinamentul cu care costumele create de Ioana Pashca trimit spre zona alb-negru a commediei dell’arte. Ceea ce s-ar putea reproșa acestui spectacol este lungimea lui. Trei ore sunt destul de greu suportabile pentru publicul din ziua de azi. Gelu Colceag a încercat să mai economisească timp, tăind prologul (oricum, n-avea nicio importanță), dar a introdus, în schimb, patru sonete, deși erau de ajuns cele două cântece, al Catarinei și al lui Petruchio. Ar mai fi de tăiat, pe ici, pe colea, din momentele care trenează, cum ar fi scena curățeniei. Dar una peste alta, ”Îmblânzirea scorpiei”, cea mai recentă premieră a Teatrului de Comedie, oferă publicului o seară plăcută, relaxantă. Chiar dacă unii dintre noi nu putem lua în serios îmblânzirea exagerată de la sfârșit.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Cristina Matei

Miercuri seara, în Sala Studio a Teatrului de Comedie, a avut loc premiera unui spectacol în care, mărturisesc, nu mi-am pus mari speranțe. Pentru că am văzut piesa lui Mihail Sebastian, ”Jocul de-a vacanța”, în sufocant de multe montări, majoritatea anoste. Ca să nu zic plictisitoare. În schimb, aveam încredere în ”nebunia” directorului George Mihăiță de a accepta cele mai năstrușnice propuneri repertoriale, cu niște rezultate realmente surprinzătoare. Evident, la modul cel mai plăcut! Fapt confirmat și de acest spectacol născut în generosul ”ecosistem” al proiectului  COMEDIA ȚINE LA TINEri.

Ceea ce am văzut miercuri seara la Comedie mi-a amintit cuvintele lui Constantin Noica, pe care le aproximez din memorie: ”Nu poți să faci filosofie dacă nu ești în stare să scoți lucrurile din făgașul lor obișnuit și să le muți într-un alt făgaș.” Exact asta face tânărul regizor Dragoș Alexandru Mușoiu cu textul lui Sebastian, începând cu descifrarea lui, într-o cheie total diferită de cele cu care ne-am obișnuit: “Pentru mine, Jocul de-a vacanța nu este doar o poveste de iubire, nici o autobiografie camuflată a lui Mihail Sebastian. Este o propunere curajoasă de experiment social, care vizează eliberarea de orice convenție socială prin înlocuirea unui joc vechi, cunoscut, bine implementat, cu unul nou, al non-convenției. Un experiment care eșuează, dar care devine valid tocmai prin acest eșec.” Da, experimentul lui Ștefan – jocul de-a vacanța – eșuează, în schimb, experimentul lui Mușoiu îmi pare o reușită clară.

”Mutarea în alt făgaș” nu ține de faptul că personajele au celulare, tablete, căști, așteaptă mailuri și nu scrisori de la poștaș. Nu ține nici de aspectul multimedia al spectacolului, bine articulat de grafica Alinei Radu. Ține de schimbarea radicală a viziunii. Dacă, în majoritatea variantelor de până acum, cei cinci vilegiaturiști de la Pensiunea Weber își făceau veacul pe niște șezlonguri, de data asta avem un mediu inedit, grație talentatei scenografe Adeline Andreea Bădescu. Scena a fost transformată într-un fel de bazin acoperit cu fâșii de bandă elastică, potrivite pentru a ascunde, a trece ”dincolo” printre ele, sau pentru a deveni o trambulină. În funcție de evoluția lui Ștefan Valeriu (și, apoi, a celorlalți patru) acest bazin poate fi iad, ascunzătoare, câmp de bătaie, piscină, pat pentru dormit și iubit, sălaș al vampirilor etc.

Apoi, muzica! Pentru că n-am găsit nicăieri indicații despre cel care semnează ilustrația muzicală, bănuiesc că tot regizorul s-a ocupat și de asta. Ironia cu care este recitit și recalibrat textul este prezentă și în temele muzicale care însoțesc eroii. Ștefan apare din adâncuri, mefistofelic, în sonorități ce amintesc de partitura scrisă de Badalamenti pentru ”Twin Peaks”, iar Corina îi cucerește pe bărbații din jur acompaniată de cântece din ”Vrăjitorul din Oz” și ”Sunetul muzicii”, dar nu lăsate în legea lor, cum le interpretează Judy Garland și Julie Andrews, ci date pe mâna unui freakadadisk țăcănit. Inspirată a fost ideea de a elimina câteva personaje care nu făceau decât să lungească inutil spectacolul (Agnes, Maiorul, Mecanicul) cum inspirată a fost și alcătuirea distribuției.

Florentina Năstase propune o Corină credibilă, de o fragilitate înșelătoare, inteligentă, ironică, jucăușă, visătoare și, până la urmă, necruțător de lucidă. Grația și voioșia o plasează imediat în centrul atenției, acolo unde se poate juca în voie cu sentimentele celor care i-au căzut în mreje.La fel de înșelător este și Ștefan Valeriu, pe care Alexandru Bogdan îl construiește cu finețe, din nuanțe și vibrații măsurate farmaceutic. Cel care, la început, pare un mizantrop cu vocație mefistofelică, își revelează, pe rând, sensibilități nebănuite, parcurgând o scală impresionantă a stărilor, de la politețe rece și cinism, la plâns și disperare.

Aceeași bună măsură a exprimării scenice o putem admira și în interpretarea lui Florin Dobrovici, care ne oferă un Bogoiu contradictoriu din scriitură: vrea să știe cu exactitate matematică pe ce lume trăiește dar, în același timp, visează periple imposibile, corăbii, iubiri. Fiind cel mai experimentat din distribuție, Dobrovici își joacă rolul impecabil. Un foarte tânăr actor (considerat o mare speranță), Dan Baltag, face față cu succes unui rol deloc ușor, Jeff, adolescentul în vârstă de 16 ani. Vizibil marcat de tracul premierei, n-a rezistat tentației de a îngroșa grimase și gesticulație, dar pe măsură ce s-a acomodat – știm cu toții că publicul de premieră e mai rece decât cel obișnuit – și-a intrat în rol, jucând în limitele unui firesc binevenit.

În contrast cu eroii mai sus amintiți, care se exprimă mai mult prin trăire decât prin culoare, avem și un trio foarte colorat. Madame Vintilă este, în versiunea Smarandei Caragea, o femeie dispusă să recurgă la orice mijloace pentru a-l cuceri pe Ștefan. Coafură electrocutată, echipament de aerobic, impostație insinuantă, voluptuoasă, atitudine lascivă. Unele accente – care puteau lipsi – te pot duce cu gândul la parodierea unei celebre actrițe (nu spun cine, că e ofticoasă).

Cei doi intruși în universul ermetic al pensiunii Weber, călătorul și nevasta lui, aduc spectacolului cea mai intensă notă de comic. Ana Bianca Popescu și Vladimir Purdel alcătuiesc un cuplu specific de neamuri proaste. Zgomotoși, sclipicioși, agresivi, caraghioși, cei doi nou veniți în vârful muntelui aduc cu sine vulgaritatea agresivă a lumii în care ne întoarcem cu toții la sfârșitul vacanței. Am apreciat ironia la adresa vocii străzii, care acumulează urlete despre te miri ce.

Dacă eram regizorul spectacolului, cred că estompam puțin cromatica excesivă a acestor ultime trei personaje. Dar poate că, în cazul ăsta, se râdea mult mai puțin. Și ”Jocul de-a vacanța” nu e o tragedie, ci doar o privire lucidă asupra lucrurilor.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Andrei Gîndac

LAUREAŢII GALEI TÂNĂRULUI ACTOR HOP 2015

Ediţia a XVIII-a a Galei Tânărului Actor HOP, desfăşurată la Vox Maris Grand Resort din Costineşti, s-a încheiat în seara zilei de 11 septembrie.

Juriul final a fost format din TUDOR CHIRILĂ – actor, muzician şi compozitor, RADU JUDE – regizor şi scenarist, MAIA MORGENSTERN – actriţă şi director al Teatrului Evreiesc de Stat, IULIANA VÎLSAN – scenografă şi LUIZA ZAN – cântăreaţă şi profesoară de jazz.

PREMIILE GALEI TÂNĂRULUI ACTOR HOP

 Premiul „ŞTEFAN IORDACHE” – Marele Premiu al Galei Tânărului Actor HOP a fost acordat actriţei DANA MARINECI pentru rolul din „Sonata sunetelor primordiale” de Kurt Schwitters, precum şi pentru „Amor estival” –  Stela Popescu.

Premiul se acordă în memoria marelui artist Ştefan Iordache, cel care a fost membru al juriului la mai multe ediţii ale Galei HOP, un mare apropiat al acestui eveniment şi al susţinerii tinerilor la început de carieră. Dacă iniţial, începând cu ediţia 2009, acesta a fost acordat pentru cel mai bun actor la secţiunea individual, începând din anul 2013, organizatorii Galei au decis ca Premiul „Ştefan Iordache” să devină MARELE PREMIU AL GALEI. Premiul a fost înmânat de ION CARAMITRU, preşedintele UNITER şi directorul general al Teatrului Naţional „I.L.Caragiale” din Bucureşti.

Premiul pentru cea mai bună actriţă, secţiunea individual

a fost acordat actriţei MARIA TEODORA FILIP pentru „Un dada clown”, precum şi pentru : „Eşti… unde?” – colaj după Romeo Fantastik – „Carolina”, Sweet Kiss – „Tu Alin, Alin, Alin” și Vama – „Scrisoare către Făt-Frumos”.

Premiul a fost înmânat de directorul Teatrului de Comedie, actorul GEORGE MIHĂIŢĂ.

Premiul pentru cel mai bun actor, secţiunea individual

a fost acordat actorului NICHOLAS CAŢIANIS pentru „Trifoiul cu patru foi” după „Râs Nervos” de Christopher Durang şi „Trifoiul cu patru foi” de Eugène Ionesco, precum şi pentru „Îmi place să mă plimb pe stradă” – Manuela Fedorca.

Premiul a fost înmânat de actriţa ANA ULARU.

Premiul „CORNEL TODEA”  – Premiul pentru cea mai bună trupă de actori

 Nu s-a acordat.

*Premiul este susţinut începând cu ediţia a XVI-a de familia Todea.

Premiul „SICĂ ALEXANDRESCU” (începând cu a V-a ediţie), premiul special al juriului, a fost acordat actriţei CĂTĂLINA BĂLĂLĂU pentru rolul Ada în „With a little help from my friends” de Maria Manolescu, regia Irina Crăiţă-Mandră, precum şi pentru „Maneaua sfântă” – Vasile Oprea. Premiul a fost înmânat de LUIZA ZAN.

PREMIUL PUBLICULUI

Cea mai bună actriţă: CORINA BORŞ pentru „Evadarea” – colaj după două melodii ale formaţiei Vama Veche („Vara asta am să mă îndrăgostesc” şi „Vama Veche”), fragmente din „Jocul din Ialta” de Brian Friel şi monologul Corinei din „Jocul de-a vacanţa” de Mihail Sebastian, precum şi pentru „Tăte şogoriţele” – Angela Rusu.

Cel mai bun actor: ADRIAN LOGHIN pentru „Un Om”, inspirat şi adaptat din poeziile lui Tristan Tzara, precum şi pentru „Part Of Your World” din musicalul The Little Mermaid.

Cea mai bună trupă de actori: AMELIA TOAXEN, RAUL HOTCAŞ, CORINA VIŞINESCU şi RADU TUDOSIE cu spectacolul „DA DA VACANŢA!”.

 PREMII GĂZDUITE ÎN CADRUL GALEI TÂNĂRULUI ACTOR

PREMIUL pentru prestanţă şi rostire scenică oferit de actriţa Dorina Lazăr, a fost acordat actorului COSMIN DOMINTE pentru „Vacanţa la mare” de Theo Herghelegiu, precum şi pentru „Super femei” – Body & Soul.

PREMIUL VOX MARIS*: DANA MARINECI pentru rolul din „Sonata sunetelor primordiale” de Kurt Schwitters, precum şi pentru „Amor estival” –  Stela Popescu.

Premiul (constând într-un sejur de o săptămână pentru două persoane în cadrul resortului) a fost înmânat de reprezentantul VOX MARIS Costineşti, domnul FLORIAN TACHE, în numele patronului NICUŞOR NĂSTASE.

*Premiul Vox Maris, acordat în anul 2013 celui mai tânăr concurent, se acordă, începând cu ediţia 2014, câştigătorului Marelui Premiu.

ŞANSĂ!

Începând cu ediţia 2014, regizorul şi producătorul de film TUDOR GIURGIU acordă unuia dintre concurenţii Galei HOP şansa de a face parte din programul „10 pentru FILM la TIFF”, iniţiat în 2012 de Festivalul Internaţional de Film Transilvania.

Anul acesta această şansă este oferită actorului NICHOLAS CAŢIANIS.

Programul aduce în atenţia publicului, a presei şi a cineaştilor 10 actori talentaţi de teatru. „10 pentru FILM” îşi propune să promoveze figuri noi în filmul românesc şi vizează actorii care s-au remarcat în teatru, dar care nu au avut până acum şansa afirmării în cinema, indiferent de vârstă, aflaţi la debut sau cu roluri minore avute deja în producţii autohtone.

*A prezentat actorul ALEXANDRU BOGDAN.

Directorul artistic al Galei HOP: regizorul RADU AFRIM.

Radu Iacoban și Tudor Aaron Istodor, din nou pe scena Galei HOP

Spectacolul invitat anul acesta în afara competiției HOP este „Carpathian Garden”, un pamflet social de Radu Iacoban. Cu: Tudor Aaron Istodor și Radu Iacoban. Scenografie: Irina Moscu. Video & Sound design: Dan Ionescu. Costume: Sarto MadeToMeasure.

O comedie socială aspră, care prezintă în 80 de minute moravuri urbane arhicunoscute și personaje din viața reală.

Interpreții sunt doi tineri actori cunoscuți, care au trecut prin emoțiile competiției la Gala HOP. Radu Iacoban a câștigat în 2007 premiul pentru Cel mai bun actor și premiul publicului, iar Tudor Aaron Istodor a fost recompensat de juriu cu premiul „Sică Alexandrescu”, în 2010.

Spectacolul va fi prezentat publicului HOP, vineri, 11 septembrie, la ora 19.00, înainte de momentul mult așteptat, festivitatea de decernare a premiilor!

HOPLASH

Pe cât de DADA, pe atât de amuzantă și explozivă va fi anul acesta Gala HOP. La asta lucrează și actorul Alex Bogdan. Prezentatorul celor 27 de concurenți ne dezvăluie acum doar o mostră (FOTO!) din ceea ce se numeste HOPLASH. Restul, vom afla la Costinești.

Între 8 și 11 septembrie, pe site-ul www.uniter.ro competiția va fi transmisă live. Nu uitați să votați actorii preferați!

https://www.facebook.com/UNITERoficial?ref=hl

https://www.youtube.com/watch?v=gr-VnWw1n2g&index=1&list=PL6ms9o7jhmuV8iWCqsWto7RCPdt8JJ4i2

Vă recomandăm premiera documentarului produs de Casa de Producție TVR, “Fenomenul HOP”.  Sâmbătă, 5 septembrie, ora 11.00, pe TVR2 și TVRHD.

Ce ar mai fi de adăugat? Am fost și noi la câteva ediții și e cert: atâta prospețime, imaginație, nerv, talent, curaj, nebunie, haz la un loc, anevoie se mai poate găsi!

Așa cum e frumos și sănătos în lumea teatrului (și, dacă ne gândim mai bine, în orice lume) Gala Premiilor festCO – 2015 a prezentat o tandră împrietenire cu Gala UNITER, în primul rând pentru că i-a elogiat pe cei rămași fără premii la evenimentul guvernat de cuțitașul lui Ion Caramitru (din păcate, nu și pe Andrei Huțuleac!) și, în al doilea, pentru că indiferent despre ce a fost vorba, s-a găsit câte o trimitere spirituală către… amica mai mare. Păcat, mare păcat că nu s-a transmis în direct la televiziune. Așa, noi, cei care am fost martorii spectacolului, am rămas cu frustrarea de a nu fi împărțit cu prietenii, rudele, cunoștințele, iubiții, vecinii distracția maximă care ne-a fost oferită.

Mai întâi, au apărut cei doi prezentatori, Alex Bogdan și Andrei Huțuleac,  îmbrăcați în costumașe de ginerici. Bogdan s-a prezentat drept ”fostă vedetă TV” (pentru cine nu se uită la televizor, a fost cel mai tare raketz din istoria raketzilor, la Mondenii). Huțuleac s-a prezentat drept cel care ”era să ia premiul UNITER”. Mai târziu, tot el ne-a (și s-a) consolat spunând că a terminat facultatea abia de doi ani, deci mai are timp să colecționeze premii. Emulul său, Mihai Călin, care a luat trofeul UNITER pentru rol secundar,  a absolvit mult mai demult. Sigur că data absolvirii nu poate fi criteriu acceptabil în acordarea premiilor. Un ex-aequo n-ar fi omorât pe nimeni… Revenind la premiile festCO: cică, dacă le iese bine prezentarea, George Mihăiță îi angajează pe Bogdan&Huțuleac pentru un an la Comedie. A ieșit excelent. A fost cea mai bună dintre cele 13 Gale de până acum. Deși sunt unii care încă mai cred că 13 poartă ghinion.

Atâta doar că, fix când cei doi s-au hotărât s-o ia ”metodic, din gară-n gară”, au picat afișele de pe lateralele scenei, apoi a picat un reflector din tavan, apoi a picat lumina. Apoi a… picat Dorina Chiriac, acompaniată de Mihai Bisericanu, pentru a cânta cu mult talent (chiar nu știam că poate să cânte atât de bine!) piesa lui Ion Cristinoiu, ”N-am noroc”.  A avut un moment apocaliptic și Florin Piersic ăl Mic (îi spun așa , deși e înalt de vreo 2 m și are vreo 40 de ani, pentru că îl enervează ”Junior”, dar trebuie să-l diferențiez cumva de tatăl lui).

Deci, Piersic ăl Mic a prezentat un fragment din ”Freak Show”-ul său de la Godot. E vorba despre un nene care, după vorbă, după port, pare șantierist pensionat, și care, în fiecare noapte se uită la o luminiță roșie aflată la 1 km depărtare de fereastra lui. Sperând că la fereastra cu luminița roșie va apărea o femeie frumoasă care o să-i facă semn cu mâna. Poveste romantică, râs cu lacrimi. La fel și când s-au apucat Bogdan și Huțuleac să anunțe premianții.

Bogdan nu se putea abține să imite pe cine-i venea în minte: pe maestrul Beligan, care stătea în primul rând fix în fața lui, pe Victor Rebengiuc, pe Ion Caramitru prezentând Gala UNITER… Huțuleac juca rolul prezentatorului sobru și încerca să-l potolească pe Bogdan, în ideea că, poate, cine știe, se găsește cineva care să le facă un teatru independent în Lehliu Gară. În gară. Aria cea mare a lui Huțuleac a fost când Alexandru Pavel și-a luat Premiul pentru rol secundar masculin, adică Urecheatul din ”Mobilă și durere”. Rol pe care îl joacă alternativ cu ANDREEEEI HUȚULEAAAAC. Ai cărui părinți au făcut 250 de km de la Galați ca să-l vadă încununat cu lauri la Gala UNITER! Fiindcă premiul ăsta ar fi fost mai important pentru ei decât corigențele lui Andrei din liceu. Unde mai pui că băiatul lor are 25 de ani, deci e fix de-o vârstă cu UNITER-ul…

Cei doi amfitrioni au continuat să se tachineze, Dorina Chiriac și Mihai Bisericanu au continuat să cânte, laureații au mulțumit cui s-a cuvenit, ca la Premiile Oscar. Seara s-a încheiat cu un spectacol care ne-a tăiat respirația, ”Păi… despre ce vorbim noi aici, domnule?” de Cătălin Ștefănescu, după ”Moromeții” lui Marin Preda, în interpretarea a doi magnifici: George Mihăiță și Marcel Iureș. Dar despre asta, mai încolo, n-o să înghesuim aici nestemate peste nestemate. Iată mai jos și premiile ediției de anul acesta a festivalului Comediei Românești:

Premiu de excelență, pentru întreaga carieră: Iarina Demian (cred că au fost luate în calcul extraordinarele sale interpretări actoricești dar și spectacolele antologice pe care le-a regizat și încă le va mai regiza!)

Premiu de excelență pentru întreaga carieră: Vladimir Găitan, minunatul actor care s-a dedicat aproape în totalitate Teatrului de Comedie. În imagine, alături de fiica sa, Gloria, admirabilă actriță, și ea.

Cea mai bună actriță în rol secundar: Cristina Casian pentru rolul din spectacolul ”N(AUM)”, regia: Mariana Cămărășan – coproducție UNTEATRU și Teatrul Metropolis, București

Cel mai bun actor în rol secundar: Alexandru Pavel pentru rolul Urecheatu’ din spectacolul ”Mobilă și durere” de Teodor Mazilu – Centrul Cultural pentru UNESCO din București

Cea mai bună actriță în rol principal: Oana Pellea pentru rolul din același ”N(AUM).

Cel mai bun actor în rol principal: Mihai Smarandache pentru rolul din spectacolul ”De vânzare/For Sale” text și regie de Gianina Cărbunaru– Teatrul Odeon, București.

Cel mai bun scenograf: Andu Dumitrescu, pentru creația sa din ”De vânzare/For Sale”, Teatrul Odeon.

Cel mai bun regizor: Victor Ioan Frunză pentru direcția de scenă a spectacolului ”Mobilă și durere” de Teodor Mazilu, Centrul Cultural pentru UNESCO ”Nicolae Bălcescu”.

Cel mai bun spectacol de comedie: ”Mobilă și durere” de Teodor Mazilu, în direcția de scenă a lui Victor Ioan Frunză, știți deja unde.

Premiul pentru spectacol eveniment: ”Păi… despre ce vorbim noi aici, domnule?” de Cătălin Ștefănescu, după ”Moromeții” de Marin Preda, în regia lui Alexandru Dabija, cu George Mihăiță și Marcel Iureș, producție a Teatrului Act.

Laureații Concursului de Comedie Românească, ediția a X-a:

Locul I – ”Regina mării” de Mona Radu

Locul II – ”Emancipare” de Radu Iacoban

Locul III – ”Efecte colaterale” de Alex Popa

Iată și componența juriilor care au operat cu probitate și competență:

Juriul concursului de comedie: Adrian Lustig, Dragoș Huluba, Dorina Chiriac

Selecționer festCO 2015: Maria Zărnescu

Juriul festCO 2015: Sanda Manu, Coca Bloos, Paul Chiribuță, Nina Brumușilă, Monica Andronescu

Acestea fiind zise, să ne vedem cu bine la anul! Dacă se poate, cu aceiași amfitrioni.

Gabriela Hurezean

Aseară, o mulțime de fani ai Thaliei s-au adunat în fața Teatrului de Comedie. Ne salutăm, ne îmbrățișăm, mai râdem, mai vorbim, ne mai împrietenim, ca să citez dintr-un celebru  actor, Mircea Albulescu. Se deschide a treisprezecea ediție a Festivalului Comediei Românești, invenție aparținând unui alt mare actor, numit George Mihăiță.

Pe undeva, pe lângă bustul lui Dinică, se agită unul cu o burtă impresionantă. Mascota festivalului. Nu-mi dau seama cine e. Sus, la balcon, coșarul cântă la chitară. E Alexandru Călin. Acum, dinspre bustul lui Dinică se aude vocea lui Horațiu Mălăele. Pe când ajunge la scenă, e deja vocea lui Florin Piersic. Mă uit mai bine și mă edific. Nici burta, nici vocile nu sunt ale lui. Îl recunosc pe Alex Bogdan, tocmai l-am văzut la Sala Nouă a Comediei, în ”CEO”. O cheamă lângă el și pe Dorina Chiriac. Anul ăsta nu mai e Cetățeanul turmentat, ci un personaj drăgălaș, o pisică neagră… cu pălăriuță de cetățean turmentat. Hotărât lucru, nici Alex, nici Dorina nu se tem de ghinioane, drept pentru care încasează câte un duș răcoritor din norișorul alb, care atârnă deasupra scenei.

Din cauza apei absorbite, ”burta” lui Alex se face, paradoxal, mai mică. Sperând să-l vadă la fel de ud, îl invită la microfon și pe Toni Grecu, corifeul legendarului grup Divertis. Cred că se simte bine, dar puțin invidios, lângă Alex Bogdan, component al celui mai bun grup de parodie, Mondenii. Până la urmă, Toni Grecu scapă uscat, cu câteva glume spuse la o distanță circumspectă față de norișor. Chiar dacă nu sunt superstițioși, cei trei trebuie să spargă ghinionul. Adică niște farfurii pe care au scris ce anume vor să dispară din calea norocului lor.

Dorina Chiriac anunță: ”Nu mai vreau să joc roluri de bărbați” și dă de pământ cu farfuria, dar nu suficient de… bărbătește, pentru că rămâne intactă fix bucata pe care și-a scris dorința. Deci, minunata noastră, o să mai joci bărbați. Pe degete sau pe scenă. Cum preferi.

Toni Grecu declară: ”Ghinionul meu e că nu sunt coleg cu voi”. Farfuria lui se face țăndări. Alex Bogdan nu știu ce a scris pe farfurie, cred că am ratat momentul.

În încheiere, publicul a intrat în sală, trecând pe sub o scară. Ce au văzut și ce urmează să se joace, puteți afla din programul festivalului, postat pe site-ul Teatrului de Comedie sau pe Facebook-ul meu personal. Distracție plăcută!

Gabriela Hurezean

Voi mărturisi din capul locului că Tudor Istodor este unul dintre actorii care îmi sunt peste măsură de dragi. Pentru că nu m-a dezamăgit niciodată. Îl știu de când își testa limitele actoricești fiind încă elev (la Informatică) și l-am aplaudat, apoi, în roluri de mare dificultate, vezi spectacolul ”Rubayatele” de Omar Khayyam, în care juca de la egal la egal cu mama sa, Maia Morgenstern. În limba franceză! Tudor Istodor face parte din acea categorie de actori care, deși aflați mult deasupra contingentului, își găsesc mai rar locul pe scenele de stat, dar strălucesc puternic în micile teatre independente și, adesea, subterane. Lucru bun, la urma urmei, pentru că acolo se află publicul tânăr, nepervertit în manierisme și însetat de inedit/imprevizibil. De data asta, l-am văzut la Godot Café-Teatru. Un spațiu care te va primi cu tandră căldură, dar numai în cazul în care reușești să parcurgi fără să-ți scrântești ceva, strada neluminată intitulată Blănari.

Piesa scrisă de celebrul dramaturg/scenarist/regizor maghiar, Zsolt Pozsgai (se citește Jolt Pojgai), este mană cerească pentru un actor ca Tudor Istodor. Cele șapte personaje total diferite, pe care le are de interpretat, îi forțează limitele în materie de transfigurare, dar actorul nostru rezistă glorios, până la capăt, fără niciun efort vizibil. În schimb, e vizibilă imensa lui bucurie de a juca în acest spectacol! Dacă pentru Istodor aș fi băgat mâna în foc oricând că nu mă va dezamăgi, deci prestația-i excepțională n-a fost ceva greu de prevăzut, partenera sa, Raluca Aprodu, mi-a furnizat marea surpriză a serii. Știam că există, dar n-o văzusem niciodată pe scenă. Și nu mă așteptam să fie chiar atât de bună, mai ales că exista și riscul de a fi eclipsată de talentul exploziv al celuilalt. Dar n-a fost așa. Actrița și-a atacat partitura în cheia cea mai potrivită, cu finețe și subtilitate, punând în valoare, prin contrast, prezența vulcanică a lui Istodor.

De fapt, personajul principal al comediei negre, scrisă de Zsolt Pozsgai (titlu original: ”Liselotte és a május”), este ea, Liz, femeia singură care, timp de zece ani s-a dedicat exclusiv îngrijirii unei bătrâne. După moartea acesteia, Liz a moștenit garsoniera băbuței. În sfârșit, liberă, încearcă să se reîntoarcă la viață. Ruptă de lume, nu are altă soluție decât să dea un anunț la matrimoniale, sub pseudonimul ”Ploaia de mai”.

Raluca Aprodu nuanțează cu exactitate stările prin care trece Liz, femeia ce pare picată din lună, fragilă, sensibilă, timidă la început – dezamăgită, isterică și cinică, la sfârșit, dar fără să renunțe la ceea ce și-a propus. În tenacitatea cu care își urmărește ținta – găsirea unui partener de viață – stă, de fapt, hazul piesei. Liz îl va primi în casa ei pe fiecare aspirant la inima ei, va încerca să se muleze pe așteptările și caracterul fiecăruia, va spera cu emoționantă candoare și va gusta amărăciunea decepției. Iar și iar și iar. Împărțind entuziasmul jocului cu Tudor Istodor, care se transformă pe rând în:

Karl, văduvul mâncăcios, mare amator de pepene rece cu supă de mărar și exponent perfect al ideii că iubirea trece prin stomac.

Ludwig, contabilul ochelarist, hipersensibil și hipertensiv, timid până la autoanulare, dar care utilizează, la matrimoniale, pseudonimul ”Rândunica fatală”.

Rockerul Henrik, nepotul răposatei, pletos, mistuit de grețuri metafizice și de spaima concretă că vine sfârșitul lumii.

Instalatorul vesel ca o pitulice, pe care ex-logodnica îl poreclea cap de gumă pentru că nu știa să danseze.

Poetul ei preferat, Roland, evadat de la balamuc pentru a afla cine este femeia care îi împrumută cărțile de la bibliotecă.

Boschetarul oligofren care vine direct din ”Primăvara romană a doamnei Stone” (Tennessee Williams), invitat în casă de Liz, deja disperată, cinică și… fumătoare. Niciunul dintre aceștia nu-i va aduce fericirea. Abia al șaptelea vizitator va fi partenerul potrivit. Dar despre acesta… pssssst! Îl veți descoperi la spectacol! Ceea ce pot spune este că toți cei șapte posibili amorezi sunt întruchipați ucigător de bine de același Tudor Istodor, pentru care schimbarea vocii sau a fizionomiei nu reprezintă nicio problemă, că sunt multe scene care te fac să râzi cu lacrimi, că spectacolul este atât de bun încât ai impresia că se termină în cinci minute și ai vrea să mai continue. Cel care a ”orchestrat” totul, Alexandru Bogdan, pare să-și fi găsit adevărata vocație, aceea de regizor, după ce și-a încheiat conturile cu binecunoscutul raketz de la Mondenii. Dincolo de evidenta ingeniozitate a montării, e de aplaudat umorul pe care și-l păstrează intact. Numai de bine și despre scenografia Silvanei Bratu și light designul lui Bogdan Gheorghiu.

Vă rog frumos, mergeți la Godot să vedeți spectacolul ăsta. Sunt sigură că după o să-mi fiți recunoscători pentru îndemn.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Oana Monica Nae