Anul trecut, s-au întâmplat niște chestii care mi-au scurtat fitilul până la cota de avarie. De văzut spectacole, am văzut. Câteva. Dar n-am scris despre ele pentru că m-au lăsat total fără impresii. De aceea, m-am întors acum pe ”câmpul de luptă” cu o mică strângere de inimă: oare, și de data asta…? Totuși, știind că Bucharest Fringe propune mereu spectacole remarcabile prin curaj, prospețime, insolit, mi-am oferit o seară la Teatrul ÎnCulise, la spectacolul ”Raskolnikov” (după ”Crimă și pedeapsă” de Dostoievski).

Pe Ionuț Iftimiciuc îl știu mai bine ca interpret al unor roluri memorabile, culminând cu personajul din ”Artă” de Yasmina Reza, în regia Teodorei Câmpineanu. Pare un fel de Johnny Depp de-al nostru. Despre regizorul Iftimiciuc știam mai puține (”Inferno”, ”Monoloagele vaginului”, ”Strip Poker”), dar mi-e clar că, montând acest tulburător ”Raskolnikov”, e ca și cum și-ar da proba supremă de maturitate. Se știe că teatrul independent supraviețuiește în spații mici (aș recurge la termeni muzicali, pastișând expresia ”teatru de cameră”), cu derizorii resurse materiale, dar cu atât mai multă cerbicie și pasiune. E și cazul acestui spectacol. Ionuț Iftimiciuc nu recurge la farafastâcuri tehnice (cum cere trendul momentului, deși fumat de multă vreme), limitându-se la expresivitatea actorilor și a muzicii, cu tot respectul față de mesajul dostoievskian. Atât de valabil și azi! Spune Raskolnikov: ”Toți marii lideri ai lumii sunt, fără excepție, criminali. Sângele vărsat le dă putere.” Sună cunoscut, nu-i așa?

Cum spuneam, valoarea spectacolului constă în alcătuirea inspirată a distribuției și orchestrarea ei într-un crescendo bine articulat al emoției. În rolul titular, Nicholas Bohor este, fără îndoială, revelația. Este exact așa cum mi-l imaginam pe Raskolnikov, când am citit romanul. Bohor a debutat în calitate de copil minune în câteva filme, cel mai cunoscut fiind ”Vara s-a sfârșit” (regia Radu Potcoavă), apoi i-am pierdut urma și l-am regăsit ca tânăr transparent, cu privire hipnotică și sensibilitate fremătătoare. Raskolnikov este damnatul înfricoșat, sfâșiat de sentimentul vinovăției, păcătosul care își caută izbăvirea, dar nu îndrăznește să mărturisească. Se consideră o ființă superioară, nefericită (”durerea și suferința sunt inevitabile pentru oamenii inteligenți”), îndreptățită, la o adică, să condamne la moarte babornița ridicolă, inutilă și ticăloasă, cu al cărei bănet ar putea ajuta o mulțime de oameni sărmani. Când Sonia deplânge sărăcia extremă în care trăiește Raskolnikov, acesta se simte rănit în orgoliu și o amendează cu ”o curvă mă judecă pe mine?”.

La fel ca Raskolnikov, care, structural, e un om bun, persecutat de soartă, și Sonia este o ființă inocentă, victimă a unei societăți feroce. Ioana Nichita e, pur și simplu, o rază de lumină în acest rol. Deși e nevoită să-și vândă trupul pentru a-și întreține familia numeroasă și tatăl bețiv, Sonia rămâne o conștiință curată, în stare de orice sacrificiu. Ea îl va determina pe Raskolnikov să mărturisească și tot ea îl va însoți, până la capăt, pe calea mântuirii (cine a citit romanul știe că Raskolnikov va fi condamnat la muncă silnică, în Siberia, iar Sonia va fi alături de el și acolo.) Tot Ioana Nichita interpretează rolul cămătăresei Aliona, personaj diametral opus Soniei, de care se achită la fel de convingător.

Alex Vlad este minunat în rolul anchetatorului chinuit de hemoroizi, dar însetat de dialoguri intelectuale și filosofii de viață. Deși – cu fleru-i de polițist experimentat – bănuiește că Raskolnikov e autorul dublei crime, acceptă să tărăgăneze oricât conversațiile cu acesta, din pura plăcere de a cerceta un spirit mai înalt decât contingentul. Alex Vlad exprimă cu subtilitate tertipurile specifice meseriei de anchetator, de la simpla curiozitate mascată, la falsa empatie. E desăvârșit și în rolul tatălui care știe că e un vierme, dar nu pregetă să cheltuiască pe băutură banii câștigați cu chin și umilință de fiica sa.

Un accent binevenit aduce muzica lui Adam S. Q. David, interpretată la pian de Uretyan Reinhardt. Care mai ”cântă”, din când în când, și la mașina de scris, ascuns acolo, în culise, în spatele vitrinei încețoșate.

”Raskolnikov” de la Teatrul ÎnCulise este un spectacol care se va juca pe parcursul stagiunii bucureștene, vi-l recomand călduros. Iar Festivalui Bucharest Fringe continuă până duminică, 13 septembrie, găsiți programul pe site-ul festivalului sau aici, la mine, în articolul pe care l-am postat anterior.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Ovidiu Teșileanu

În timp ce unii se mai gândesc dacă să deschidă sau nu porțile teatrului, micul și precocele Teatru În Culise prezintă – cu sala plină! – cea dintâi premieră a noii stagiuni, ”Black Friday Love” de John Cariani, în regia lui Cristian Bajora, același care semnează și viziunea scenografică a spectacolului. Umor alb și umor negru, montare ingenioasă, intepretare pe măsură.

În stilul caracteristic lui Cariani, piesa este un fel de vitraliu alcătuit din scurte povești amoroase, cele mai multe cu final previzibil. Adică nu tocmai fericit. Atracția dintre un bărbat și o femeie (în cazul nostru, Ioana Chelmuș și Paul Alexandru) poate să semene, uneori, cu o psihoză. Obsesiv impulsivi, cei doi se simt atrași unul spre celălalt într-un mod de-a dreptul… compulsiv, dar se supun unor reguli anti-fericire, conform programului de reabilitare.

Singurătatea în doi, una dintre temele predilecte ale lui Cariani, este ilustrată de cuplurile care împart aceeași canapea, dar sunt la o distanță de ani lumină, scufundați în micul și enervantul ecran al iPhone-ului. Relevantă replica lui Bill, atunci când soția sa, Mary, vrea să se apropie pentru a vedea ceva pe Iphone-ul lui: ”Las’ că-ți trimit linkul…” Așadar, nu mai e nevoie să ne apropiem unii de alții, nu e nevoie nici să stăm de vorbă, privindu-ne în ochi, totul se rezolvă cu jucăria aia mică și drăguță, care te izolează mai rău ca un zid de beton și te alienează mai profund decât orice agresiune fizică. Adevărurile absolute sunt în link-uri, replicile fundamentale – în  messenger. Cuplurile  Bill și Mary (Alex Vlad și Bianca Mateescu) sau Mark și Kelly (Paul Alexandru și Ioana Chelmuș) sunt paradigme ale înstrăinării, plictisului, nepăsării.

Sigur că există și povești de dragoste cu final (momentan…) fericit. Chiar dacă nu sunt în stare să rostească un ”te iubesc” bine articulat, Ben (Paul Alexandru) și Andi (Florin Frățilă) își oferă șansa de a porni la drum ținându-se de mână. Se va termina bine? Se va termina prost? Cine știe… Bianca Mateescu și Paul Alexandru sunt protagoniștii scheciului ”Telegrama muzicală”. Louise  îl așteaptă pe iubitul ei, Garry, sperând că, în sfârșit, o va cere de nevastă și, într-adevăr, sosește un curier-menestrel care îi aduce, pe lângă frumosul buchet de flori și mesajul cântat, ce pare o surpriză fermecătoare. Doar că textul piesei e puțin diferit față de cel pe care și l-ar fi dorit…

Și ni se mai povestesc întâmplări cu mirese nehotărâte,  divorțuri nefinalizate,  iubiri ratate din lașitate. Sau din lene. Și publicul râde, zâmbește, se bucură sau se întristează recunoscându-și propriile povești și propriile ipostaze întruchipate de minunații actori ai Teatrului În Culise, dirijați cu mână sigură de regizorul Cristian Bajora. Ca de fiecare dată când are de jucat un rol, Paul Alexandru a impresionat prin capacitatea sa de a conferi personajului o infinitate de nuanțe, evoluând cu nonșalanță de la registrul comic la cel dramatic.

Plin de haz și de sensibilitate în egală măsură, Florin Frățilă propune caractere emoționante, pe care le simpatizezi instantaneu. O surpriză a acestui spectacol este Alex Vlad. După ce l-am văzut într-un rol de cetățean nevricos, zgomotos și revoltat (în ”Clinica sinucigașilor”), îi descoperim acum o altă latură, diametral opusă, aceea a interpretării în tonalitate joasă, interiorizată, cu miză pe expresia corporală și pe tăcerea sugestivă. Vioaie, grațioasă, transmițând energie prin toți porii, Ioana Chelmuș ne oferă trei eroine având ca numitor comun oarece probleme la bibilică – aur curat pentru o actriță bună! Bianca Mateescu și Andreea Stafie își interpretează rolurile corect, dar mai au de finisat câte ceva la capitolele stare, emoție, culoare, expresivitate. Dar poate că liniaritatea interpretării s-a datorat emoțiilor premierei și va dispărea pe măsură ce spectacolul se va roda. O mențiune specială se cuvine muzicii vintage, de Broadway, cu care Cristian Bajora și-a ilustrat noua creație.

Gabriela Hurezean

Imagini din arhiva Teatrului În Culise