În urmă cu vreo 15 ani, scriam că dramaturgia noastră este în colaps. A venit vremea să retractez. M-au convins s-o fac unii ca Peca, Bugnar, Wilk, Ignat, Jebeleanu, ca să-i enumăr doar pe primii care îmi vin acum în minte. Zilele acestea am mai primit un argument: Maria Manolescu. Tânăr dramaturg, stăpân pe mijloacele de exprimare, coerent, fluent, dăruit cu imaginație debordantă, cu haz și, mai presus de toate, cu arta de a scrie dialoguri firești. Și ce poate fi mai îmbucurător decât să vezi un text bun, ”With a little help from my friends”, materializat cu ajutorul unor complici pe măsură: regizorul Alexandru Mâzgăreanu, actorii Alexandru Voicu, Vlad Bălan, Andrei Cătălin, Irina Antonie, Beatrice Rubică, scenograful Romulus Boicu.

Avem cinci adolescenți la mare, pe o plajă izolată. Miki a suferit o decepție în dragoste, asistă și acasă la o dramă și, în general, e bântuit de niște grețuri metafizice greu de reprimat. Radu e un băiat cumsecade, în aparență naiv, care tocmai i-a furat lui Miki iubita. Andi e virgin și gay. Și Ada e virgină. Ruxandra e ex-iubita lui Miki, actualmente iubita lui Radu. Se prefigurează, așadar, o reacție în lanț: Miki o iubește pe Ruxandra, Ruxandra îl iubește pe Radu, Radu o iubește, brusc, pe Ada, Ada îl iubește pe Miki, dar și Andi îl iubește pe Miki. În ultimă instanță, până și Ruxandra pare că-l iubește. Dar, cu toată iubirea asta năvalnică și arborescentă, Miki urăște viața. O urăște cu cinism, cu tragism, cu hotărâre. Și nu poți să nu te întrebi: Ce anume poate să transforme un adolescent într-un mizantrop care se urăște chiar și pe sine? Cât de aproape îi sunt prietenii, cât de profund îl înțeleg și cum ar putea să-l ajute?

Alexandru Mâzgăreanu orchestrează fără ezitări o partitură în care fiecare instrument sună clar, generând armonia concertului. Cei cinci adolescenți, cu personalități distincte, se exprimă în relații credibile, înlănțuindu-se într-o admirabilă omogenitate a întregului. Cei cinci tineri actori (care au absolvit în ultimii ani) știu ce înseamnă să fii prezent pe scenă chiar și atunci când n-ai replică, oferind un solid punct de sprijin partenerului de scenă. Impresionant rafinamentul cu care Alexandru Voicu (Miki) lasă să transpară, dincolo de sarcasmul afișat, sensibilitatea și tristețea care îl fac vulnerabil, dincolo de teribilismul specific vârstei – o minte pătrunzătoare și o disperare ce poate induce, la un moment dat, marea lașitate. Sau marele curaj?

În rolul lui Radu, prietenul trădător, Vlad Bălan excelează prin discreția interpretării, menținându-și personajul cumva la marginea evenimentelor, mereu prevăzător și calculat, în ciuda aparenței de superficialitate. El este băiatul cumsecade care, însă, nu are prea mari scrupule când e vorba de împlinit aspirații dictate de egoismul propriu. La rândul său, Andrei Cătălin nuanțează cu finețe trăsăturile lui Andi, adolescentul gay, un personaj evadat cu bine din clișeul îndelung acreditat, conform căruia dacă ești gay, e obligatoriu să te fâțâi, să-ți dai ochii peste cap, să afișezi o gesticulație efeminată. Nimic din toate acestea nu îl atinge pe Andi, un băiat ca toți băieții,  căruia, însă, i s-au întâmplat în copilărie niște mizerii de neînchipuit. Andi își duce traumele ascunse în cotloanele sufletului, acolo unde se naște și marea sete de iubire.

Ada cea gălăgioasă, candidă, impulsivă, pusă pe șotii, dornică să se afle în centrul atenției și purtându-și virginitatea ca pe un stigmat, îi vine mănușă Irinei Antonie, această actriță pe cât de fragilă ca înfățișare, pe atât de încărcată cu energie explozivă. Chiar dacă apare puțin, în ultima parte a spectacolului, Beatrice Rubică reușește să creioneze un personaj credibil: Ruxandra este fata care se joacă de-a iubirea, de-a suferința, de-a prietenia, de-a frângerea inimilor, de-a maturitarea. I-aș reproșa doar un amănunt: absența reacției în momentul când deschide fermoarul cortului. Ceea ce se întâmplă acolo nu e deloc ceva care să te lase indiferent.

Despre decorul creat de Romulus Boicu nu pot să spun decât că e minunat. E chiar colțul de plajă pustie unde se întâmplă ceva. Acel ceva care va deveni secretul pe care grupul de prieteni îl va purta toată viața ca pe o povară sfâșietoare. Muzica lui Alexandru Suciu și video mapping&design-ul semnat de Cristian Niculescu și Luca Achim contribuie, de asemenea, la definirea atmosferei. ”With a little help from my friends” este un spectacol la care se râde copios, în care tensiunea este gradată cu mare rafinament și care îți oferă teme de gândire. Și cu acest nou spectacol, Teatrul Excelsior demonstrează că se reinventează pe zi ce trece, oferind publicului spectacole bune, pentru copii, dar și remarcabile  performanțe teatrale,  dedicate adulților.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Romulus Boicu

Cea mai urâtă dovadă a neprofesionalismului în critică (literară, plastică, de teatru,  sau film) nu e textul împănat cu greșeli de ortografie, ci modul flagrant în care se plătesc polițe. Sau se exprimă antipatii personale. Am citit un text despre ”Recviem”-ul lui Matei Vișniec, montat de Alexandru Dabija, la Teatrul Național. Scris de un critic atât de important încât nici măcar nu i-am reținut numele. Cisterna de venin împroșcat, în primul rând, asupra Teatrului Național, nu poate avea decât cauze strict subiective. Nu că aș accepta vreodată ideea că un critic (de teatru sau de orice altceva) poate fi întru totul obiectiv. E om și el. Dar asta înseamnă (și) a-ți stăpâni umorile. Dacă nu vrei să fii suspectat de incapacitate intelectuală. Sau de amatorism. Sau și mai rău de-atât. Dar să trecem la subiect.

Alexandru Dabija a înscenat un spectacol foarte bun, riscând să-i oripileze pe constipații în gândire, care consideră că e interzis să râzi de război și de moarte. Dar războiul, ca orice formă de violență, conține o incomensurabilă dimensiune a grotescului. Care nu poate fi exprimat decât prin umor negru, haz de necaz. Jelania nu mai are niciun rost. Nu schimbă nimic. E nevoie de sânge rece și detașare ca să poți înțelege și evalua istoria. Din acest punct de vedere, Vișniec&Dabija au un aliat puternic în Ada Milea, a cărei muzică, în care ironia înaintează până la sarcasm/cinism, se asortează la modul ideal cu atmosfera.

De fiecare dată când scriu despre un spectacol, fac tot posibilul să citesc și piesa. În cazul nostru, am găsit ”Recviem” în ”Omul din cerc” (Paralela 45, 2011). Am citit un text mustos, alert. Și am constatat că Dabija a făcut abstracție de didascalii. I-a silit pe Stalin, Lenin și Troțki să joace twister. A pus instrumente muzicale în mâinile morților. A eliminat hora și a introdus un tonomat la care se aude glasul dispăruților, dar și ABBA și ”osutășaptecutreeeismartefeeeem”, cu efecte comice de cea mai bună calitate. Dar cel mai important este că Dabija scoate războiul din unitatea concretă spațiu+timp și o aruncă în universalitate+eternitate. Printr-o infimă găselniță: de fiecare dată când se enunță numărul morților, 100 sau 300 sau 600, vocea gâjâită a Intendentului (Gavril Pătru) completează: ”de mii”. Așadar, nu mai vorbim despre morții unui război mondial (scuze, nu pot să scriu asta cu majuscule), ci despre morții tuturor războaielor din care omenirea n-a învățat nimic. O antologie a ferocității/voracității care, atunci când nu izvorăsc din foame pură, izvorăsc strict din prostie. Iar prostia e tragicomică și nu putem decât să ne apărăm de ea, râzând.

Decorul creat de Irina Moscu (asistent scenografie: Iulia Gherghescu) e un bun punct de sprijin al spectacolului. Pe fundal, o schelărie cu trei nivele cotropite de penumbre amintește de bolgiile Infernului. De acolo sosesc morții, din infernul războiului. Locul de adunare, un restaurant intitulat cu umor Chez Vichniec (altă abatere de la didascalii!) va adăposti pledoarii și ciorovăieli legate de ordinea în care morții vor defila spre casă. Replicile sunt absolut captivante. Iată ce susțin, de pildă, executații pentru înaltă trădare: ”Am trădat pentru că am avut un crez. Nu ne-am fofilat, n-am dezertat!” Muzica Adei Milea, culminând cu polemica dintre morții care cred în victorie și cei care nu cred, este în nota ei obișnuită, adică excelentă. Cum excelentă este însăși ideea de a înlocui sugestia folclorică din text, care plasa acțiunea cu prea multă exactitate în spațiul mioritic. Fără a crea o coregrafie propriu zisă, Florin Fieroiu reușește să plaseze personajele în ipostaze sugestive, nu arareori pline de haz. Acum, despre echipa de actori. Generalul lui Marius Rizea, un mort cumsecade, foarte bine construit ca psihologie și atitudine, mi-a amintit, prin bonomie și docilitate, de minunatul Svejk al lui Dem Rădulescu (jucat cu mulți ani în urmă, tot pe scena Teatrului Național) și, prin unele sacadări ale mișcării scenice, de Dictatorul lui Chaplin.

Gavril Pătru (Intendentul) este supus la mari cazne vocale, pentru că trebuie să-și schimbe vocea într-una gâjâită, ca și cum ar fi încasat un glonț în gât. În mod exemplar, actorul își duce personajul până la capăt, cu tot gâjâitul și șchiopătatul lui. Mihai Calotă (Troțki), Mihai Munteniță (Lenin) și Lucian Iftime (Stalin) alcătuiesc un trio burlesc, prin replică, dar și prin acțiunile pe care le întreprind (ies din toaletă pentru a cânta în deschidere, joacă twister, pregătesc asasinarea unor dramaturgi incomozi etc.). În roluri mai mici, dar nu nesemnificative ca prestație actoricească, îi vedem pe Afrodita Androne (Mama) și Ioan Andrei Ionescu (Funcționarul). Masa Morților Patriei, bine coagulată, sună ca o orgă sub degetele unui muzician priceput. Îi voi numi pe toți tinerii actori care alcătuiesc grupul de Morți ai Patriei: Cristian Bota, Nicholas Cațianis, Eduard Cârlan, Sorin Dobrin, Ștefan Huluba, Emilian Mârnea, Mihai Niță, Mihai Nițu, Vladimir Purdel, Andrei Redinciuc, Alec Secăreanu, Andrei Seușan, Ionuț Toader, Alexandru Voicu. Deși reprezintă tipologii cât se poate de diverse, cei 14 soldați se adună într-o structură omogenă, grație bunei orchestrări venite din partea regizorului, dar și talentului propriu fiecăruia dintre ei.

După premieră, l-am întrebat pe Matei Vișniec dacă i-a plăcut spectacolul. ”Foarte mult. Se pare că întâlnirea mea cu Dabija este una foarte bună.” Așa cred și eu. Probabil, și o parte din public. Aia care nu e anchilozată în reguli artificiale. Deci, aplauze pentru toată echipa ”Recviemului”!

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca