Jayden are probleme la școală. Nu învață. Are 9 ani și abia reușește să citească și să scrie. Nu e atent la ore. Își deranjează colegii. E obraznic. Vorbește urât. Profesorul cheamă părinții la școală. Un subiect banal, care putea să genereze un spectacol banal, o dădăceală, ca multe altele. Doar că irlandezii Iseult Golden (actriță și regizor) și David Horan (regizor) știu cum se scrie o piesă de teatru, în așa fel încât să deschidă cale liberă creativității celor care o materializează pe scenă. Fapt confirmat cu asupra de măsură de Marele Premiu al Edinburgh Fringe Festival și de titlul Best Theatre Script, la ZeBBie Awards, ambele acordate anul trecut textului despre care vorbim, ”Class”, intrat anul acesta în repertoriul Teatrului Național din București. Update: Și prezent în selecția Festivalului Național de Teatru din această toamnă. Andrei Marinescu este autorul unei traduceri fidele, nuanțate. Cu acribia chirurgicală pe care i-o știm de multă vreme, Felix Alexa recitește textul în cheie personală, calibrând impecabil comicul și tragicul, plasând accente de mare rafinament și orchestrând o distribuție admirabilă.

Richard Bovnoczki este profesorul care încearcă să ascundă tristeți, frustrări, ezitări, chiar furie, sub aparența siguranței de sine. Edificatoare scena în care el rămâne pe scaunul de la catedră, dar îl invită pe tatăl copilului să ia loc pe unul dintre scaunele mici din clasă – o demonstrație subtilă a superiorității, deși aceasta nu este decât o iluzie. Tatăl, Brian Costello, și mama, Donna Costello, întruchipați de Gavril Pătru și Alexandra Sălceanu, par doi copii care au crescut prea repede, se ceartă din orice și uită, pur și simplu, să le pese că jocul lor de-a divorțul îl marchează crunt pe copilul care, pierzându-și reperele, nu mai vrea să învețe, nu mai vrea nimic, se simte blocat într-o lume ostilă. Minunat Ciprian Nicula și în acest rol de ”copil problemă”, confirmând performanța din ”Întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții”. El este Jayden urâcios, Jayden îngrozitor de trist, Jayden jucăuș, Jayden încrezător că va fi mai bine. Că îl iubește și pe el cineva. Că îi acordă puțină importanță. Puțin timp. Dar până atunci își creează un refugiu în lumea paralelă a imaginației, unde poate să fie chiar și Spiderman!

La același nivel al excelenței se află Sandra Ducuță, o tânără actriță în stare să te convingă, parcă fără niciun efort, că e o fetiță de 9 ani, Kaylie, care, la fel ca Jayden, are probleme acasă și învață prost. Copiii râd de ea: ”Mama ta e drogată!” și Kaylie ar vrea să rămână la bunica ei, dar statului nu-i pasă. Și de ce i-ar păsa statului dacă nu le pasă celor din imediata apropiere? Piesa celor doi irlandezi e despre ceea ce putem învăța de la copii – dar, oare, vrem? – despre ceea ce am putea repara dacă nu ne-am trezi prea târziu, când se produce ireparabilul, despre egoismul cu care adulții aleargă după propria fericire, plătind mult prea scump, cu fericirea copilului. Piesa nu-și propune să dea verdicte, nici sfaturi, doar îți pune în față o oglindă și te silește să iei cu tine, după ce aplauzele au tăcut, câteva întrebări vitale, de rumegat îndelung și de răspuns cu înțelepciune.

Regizorul Felix Alexa, despre noul său spectacol montat la Naționalul bucureștean: ”Într-o societate românească profund bulversată, inclusiv în sistemul de învățământ, acest spectacol este un semnal de alarmă necesar, dar și o formă de a ne exorciza frustrările și neputințele proprii. O modalitate de a privi direct și curajos, în față, propria noastră fragilitate, de care uneori ne e foarte frică. Spectacolul meu propune, cu umor și tandrețe, un fel de a vindeca această frică de noi înșine.”

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca

Conform caietului program, la Sala Atelier a Naționalului bucureștean, bunăstarea luminilor este deservită de următorii: Ionel Docan (maestru lumini), Cristian Simon, Ioan Manolea (pupitru lumini), Eugen Stoiciu, Nițu Fontel, Vasile Neguț (electricieni scenă). Dacă îl adăugăm și pe regizorul tehnic – Marcel Bălănescu – avem șapte magnifici care au făcut tot posibilul să distrugă un spectacol excepțional, ”Umbre” de Marilia Samper, în regia lui Vlad Cristache. Imaginați-vă un mare dulap de sticlă, aflat în mijlocul scenei, în care încep să pâlpâie spasmodic niște neoane. Pâlpâitul de stroboscop a ținut până aproape de sfârșitul spectacolului, orbind/isterizând spectatorii care au ajuns să asculte replicile cu ochii închiși, dând mărunt din buze. Nu știu cu ce s-a ocupat în acest răstimp – aproape o oră! –  marea echipă de luminiști-electricieni. Probabil, au ieșit la o țigară, au plecat la mare sau ceva.

Cu toate acestea și în ciuda acestora, spectacolul a fost o revelație. Actorii au rezistat eroic, ne-au apucat de inimă și ne-au ținut în lumea misterioasă a piesei (aparent polițistă) scrisă de Marilia Samper. Alexandra Sălceanu este Alba, adolescenta de 16 ani, care pleacă la o petrecere, vineri seara. Am admirat din nou versatilitatea acestei tinere actrițe, la fel de credibilă în rolul unei femei mature, înrăită de viață, ca și în cel al unei copile inocente, jucăușe, plină de bucurie și radiind iubire. Alba este unicul copil cuplului năclăit în rutină, dar care încearcă să mai păstreze aparențele romantismului de la început.

La început, Ana Ciontea este mama iubitoare și grijulie, apoi sfâșiată de disperare și, în final, explodând într-o răzbunare nedreaptă. Tatăl – Gheorghe Visu – încearcă să mai fie tânăr și zglobiu, caută resurse pentru a ieși din rutină și, apoi, din ghearele durerii fără leac. Familia vecină nu mai încearcă nimic, după dispariția celei care le-a fost mamă și soție. Tatăl întruchipat de Mircea Rusu își amorțește durerea cu alcool, cinism și aroganță, fiul – Emilian Mârnea, subtil, ambiguu – nu mai găsește nicio cale de comunicare cu tatăl său, pare slab, neajutorat, ciudat, dar se dovedește a fi singurul dintre toți care nu renunță la speranță și care are puterea de a o împlini.

Mai avem un cuplu de bătrâni în scaune rulante – magnifici Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc – care discută banalități și se tem să moară unul înaintea celuilalt. Doi bătrânei care sunt împreună de o viață și se iubesc, chiar dacă nu le-a fost sortit să aibă copii. Cea mai frumoasă declarație de dragoste: ”Eu te-am vrut pe tine cu tot ce puteai să-mi dai și cu tot ce puteai să nu-mi dai”. Par niște personaje colaterale, inventate, poate, de dragul contrastului, dar aparențele înșală iar.

Cei doi sunt personaje cheie în această parabolă despre încredere și neîncredere, despre nenorocirea care schimbă oameni, despre dreptate și nedreptate, despre găsirea care poate fi mai crudă decât pierderea și, mai presus de toate, despre marea iubire. Un rol deosebit de pregnant, Străinul, îi revine lui Gavril Pătru, care oferă un impresionant recital actoricesc întruchipând un nefericit cu mintea rătăcită, nevinovat și blând, trăind printre umbrele pădurii.

Așa cum ne-a obișnuit, de la o vreme, Vlad Cristache conduce cu mână sigură evoluția progresivă a întâmplărilor de pe scenă și, dincolo de lucrul exemplar cu actorii, creează și decorul – o lume fascinantă și terifiantă deopotrivă. Prin ferestrele ca niște acvarii, se văd pădurea de mesteceni, ploaia, întunericul, lumina. Sperând că la reprezentațiile următoare echipa tehnică își va face datoria, recomand cu căldură ”Umbrele” de la Teatrul Național.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca