Revistă de înnodat sinapse

Premieră la Comedie: Pretty woman și tristul cu față de șahist
Aurelian Bărbieru e actor. Unul bun, l-am văzut în câteva spectacole înainte de a se da la export în Germania. Roluri mici, actor mare. De aici și știința de a a scrie un text pus în slujba actorului, nu împotriva lui. Dialog viu, haz, emoție, totul drămuit cu exactitate farmaceutică. Așa se face că piesa lui Bărbieru, ”Diseară la 7”, a luat Premiul I la Concursul de Comedie Românească (ediția a XII-a, 2017). Dacă ar fi să definesc într-un singur cuvânt spectacolul rezultat, acesta ar fi ”reconfortant”. Mergeam spre Teatrul de Comedie, ploua, era frig, pe jos era o peliculă de apă care avea toate șansele să se transforme în polei, ”măi, ce-o să-mi mai rup scheletul după spectacol” mă gândeam și nu prea găseam motive de bună dispoziție. Și, când a început spectacolul, brusc, m-am înveselit. Deși povestea în sine nu e prea veselă.

Niciunul dintre cei implicați în crearea spectacolului ”Diseară la 7”, de la Comedie, nu pretinde că a descoperit apa caldă. Atâta doar că toți cei șase complici au știut cum să exploateze la maximum temperatura apei calde. Despre Aurelian Bărbieru v-am spus deja. Chiar dacă piesa lui e o variantă mai laconică (și mai inteligentă) a celebrului ”Pretty Woman” n-ai cum să nu-i admiri coerența, spiritul, fluența. Și umorul ăla zemos, pus mână de la mână și de dramaturg, și de regizor, și de actori, și de coregraf, și de scenograf. Regizorul – Chris Simion-Mercurian – citește piesa cu gândul și cu inima, înlocuiește banca din parc cu un teatru de vară, părăsit (și ce reușit este efectul comic stors din ușa dărăpănăturii!), oferă actorilor ideea și universul în care să-și exploateze la sânge talentul. Și ce talent! Ilona Brezoianu este prostituata, fata bună care, deși pronunță greșit cuvintele și nu știe ce e un dealer de artă, are înțelepciune cât o academie de psihologi. Prostituata cu limbaj frust și maniere asortate se dovedește a fi, până la urmă, un fel de înger păzitor luminând întunericul. Nu știu cât e meritul Ilonei și cât al lui Chris, dar avem aici o performanță actoricească demnă de remarcat: prostituata pe care o joacă Brezoianu în one woman show-ul ”Fata din Curcubeu” nu seamănă deloc cu prostituata din ”Diseară la 7”. Deci, aceeași actriță, același personaj și, totuși, nicio asemănare!

Cu vestimentație ușor excentrică și ”față de șahist”, Alexandru Conovaru este un dealer de artă credibil și amuzant, în ciuda dramei amoroase pe care tocmai o traversează. Omul e distrus total pentru că a fost părăsit de marea-i iubire, îl enervează prezența fetei indiscrete, n-are subiecte comune cu ea, unde mai pui că nici n-a văzut ”Casablanca”. Pe Conovaru l-am văzut obținând efect comic dintr-o simplă prăjitură (”Doamne, ce măcel!”), deci nu m-am mirat că-mi venea să râd la momentele lui cele mai dramatice de acum. A iubit cu pasiune o femeie sofisticată, a pierdut-o și face tot posibilul să fie lăsat în durerea lui de fata asta cu care nu poate avea nicio tangență. Și, totuși, doi oameni triști, El și Ea, ar putea să-și ofere bucurie. Mica parabolă despre disperare și speranță, însingurare și apropiere, întuneric și lumină, oferă într-o oră și un sfert toată starea de bine de care ai nevoie pentru a străbate orașul înghețat în noapte.

Un spectacol în care se simte din plin bucuria cu care a fost făcut, se simte până și în scenografia Adinei Mastalier, și în coregrafia Ioanei Marchidan. În seara premierei, am stat în spatele lui Aurelian Bărbieru, pe diagonală, astfel încât îi puteam vedea încântarea de pe față. Ca de la bucurie la bucurie. Mergeți să vedeți ”Diseară la 7”, se joacă în Sala Studio a Teatrului de Comedie!

Gabriela Hurezean

Premieră la Comedie: ”Suflete moarte” – zombies, mumii și psihopați
Nu cred că Gogol a avut premoniții despre năravurile politicienilor români – cu osebire, ale unuia mustăcios – dar tribulațiile lui Cicikov, în căutarea morților de vânzare, îmi amintesc fatal de electoratul nostru din coșciuge. Și prin ”Suflete moarte”, universalitatea operei lui Gogol se identifică flagrant cu universalitatea unor trăsături umane, cum ar fi ticăloșia, turnătoria, șantajul, voracitatea. Punct în care spiritul lui N.V. Gogol se intersectează inevitabil cu spiritul celui care a dramatizat romanul, Mihail Bulgakov.

Deși știu de multă vreme ce pot talentul și imaginația lui Vlad Cristache, cel care a transpus regizoral textul pe scena Teatrului de Comedie, am purces la premieră cu o strângere de inimă. Tot aici, la Comedie, s-a născut, în urmă cu exact zece ani, spectacolul lui Horațiu Mălăele cu prima capodoperă a lui Gogol, ”Revizorul”, unde adunarea Mălăele + Mihăiță a dat și continuă să dea rezultate mirobolante, foarte greu de egalat, că despre depășire anevoie se poate vorbi. Se pare, însă, că provocările de acest tip îl mobilizează pe Vlad Cristache, astfel încât spectacolul tânărului regizor se apropie curajos de strălucirea celui montat de experimentatul  Mălăele.

Cei care îl cunosc mai bine pe Cristache, știu că imaginea aia de băiețandru premiant/ochelarist/timid maschează o ironie pe cât de subtilă, pe atât de necruțător  tăioasă. Fantezia lui Vlad Cristache pare a nu avea limite. Voi înșira, de-a valma, doar câteva argumente. Drezina pe care cei doi servitori (Șerban Georgevici și Dan Rădulescu) străbat avanscena, are dublu rol: metaforă și ”cortină” ce escamotează schimbarea decorului. Numele Alion se poate pronunța (din greșeală?) Alien și, țuști, apare un mic personaj foarte amuzant. Sertarele morgii sunt și căi de acces, și balcoane, și ascunzători, și cuptoare. Apariția lui Cicikov (Dragoș Huluba, explorând cu perspicacitate misterele personajului) este ”salutată” de notabilitățile guberniei cu mârâit de haită furioasă. Deh, homo homini lupus.

Familia Manilov (Alexandru Conovaru, Smaranda Caragea și copiii Vlad Bazgă și Tudor Roșu) sunt rude apropiate cu psihopații suprareali ai lui Tim Burton, venind din același univers al nebuniei violente. Farmec și haz are și scena bârfei, articulată cu virtuozitate de minunatele Delia Seceleanu (Sofia Ivanovna) și Delia Nartea (Anna Grigorievna). Admirabil rezolvat (interpretativ și vizual) este personajul lui Constantin Cojocaru, moșierul Pliușkin – un fel de mumie conservată într-un borcan cu formol. Doi valeți și doi căpitani interpretează mereu surprinzătorul Lucian Ionescu, în timp ce Ana Ciontea creionează o moșiereasă bigotă, prostănacă, dar degrabă ispitită de ochiul necuratului. Bogdan Cotleț este Mijuev, ginerele zombie al lui Nozdriov (Gheorghe Visu, ca de obicei, impecabil). În deplină afinitate cu viziunea lui Vlad Cristache, scenografia lui Andu Dumitrescu reproduce morga-măcelărie-muzeu al ororilor, în care fantoșele prind viață iar spectatorul descoperă chipuri cunoscute, poate amuzat, poate îngrozit.

Ca să n-o mai lungim fără rost, la Comedie s-a născut un nou spectacol, a cărui longevitate este garantată de coerența exprimării, originalitatea viziunii regizorale și farmecul actorilor (să nu-i uităm pe Constantin Florescu, Bogdan Ghițulescu, Andreea Samson, Ana Constantinescu, Gheorghe Dănilă, Ioan Chelaru, Dan Aștilean, Ioan Coman). Felicitări lui Andu Dumitrescu pentru cel mai inspirat concept de caiet  program și celor care l-au redactat: Monica Similea, Bogdan Amarfi, Alexandru Turcu.

Fără niciun dubiu asupra faptului că spectacolul ”Suflete moarte” de la Teatrul de Comedie este unul dintre cele mai importante evenimente ale stagiunii, vă invit să vă convingeți singuri de asta. Printre râsete și frisoane.

Gabriela Hurezean