Mă număr printre privilegiații care au văzut și prima versiune a ”Creatorului de teatru”, la Teatrul Act, în urmă cu 20 de ani bătuți pe muchie. Același text al lui Thomas Bernhard, același regizor – Alexandru Dabija, același cap de afiș – Marcel Iureș, aflat pe atunci în culmea gloriei internaționale. Diferența față de varianta inițială este dată de spațiu. În intimitatea micii săli a Teatrului Act, actorii respiră lângă tine și asta intensifică emoția, vibrația pe care o transmite obligatoriu un act artistic reușit. La Teatrul Național ”I.L.Caragiale” din București, spațiul este același, ca formă, dar mult mai mare ca dimensiune. Tehnic, vibrația astfel dispersată ar trebui să se transmită mai anevoios dar, din fericire, geniul actoricesc de care dispune Marcel Iureș nu se supune legilor fizicii. Da, am zis geniu, pentru că Marcel Iureș de ”maladia” asta suferă și, iată, cu acest rol, acum, pare să fi atins apoteoza. Interpretarea sa e de un firesc copleșitor, nicio notă falsă, niciun gest excesiv, totul e măsurat farmaceutic. Personajul său, Bruscon, este același de acum 20 de ani, doar că a mai crescut prin subtilitatea nuanțării. Sarcasmul vitriolant a fost completat cu înțelepciune și resemnare. Cinismul este servit și acum, dar înfășurat într-un abur subțire de duioșie.

Chiar și în marea tiradă a revoltei: ”Acest popor nu mai este capabil să iubească. Oriunde mergem, numai invidie, ticăloșie, xenofobie, ură față de artă. Nicăieri altundeva nu se întâmpină arta cu atâta ostilitate. Aici, nici măcar nu se știe ce e arta. Adevăratul artist este târât în mizerie. Cel ipocrit și inutil este preaslăvit. Toți se pleacă în fața șarlataniei. O țară în întregime tâmpită, locuită de oameni în întregime tâmpiți. Cu oricine am sta de vorbă se dovedește a fi tâmpit. Pe oricine am asculta, este un analfabet. Ei spun că sunt socialiști și nu sunt decât naziști. Și spun că sunt catolici și nu sunt decât naziști. Spun că sunt oameni și nu sunt decât idioți.” Sigur, e vorba de Austria lui Hitler, dar răzbește peste vremuri un mic déjà vu. Degeaba spune Alexandru Dabija că textul lui Bernhard ”este total anacronic”, că tot el se contrazice imediat, răspunzând la o întrebare despre motivul din care piesele dramaturgului austriac se joacă, la noi, rar spre deloc: ”Bernhard se înscrie, alături de – între alții – Harold Pinter și Samuel Beckett, într-o listă lungă de autori ”nu prea jucați la noi” din pricina diferenței mult prea mari de IQ dintre creatorii noștri de teatru și sus-numiții autori.” Despre tâmpenie vorbește Bernhard, prin gura lui Bruscon, despre tâmpenie vorbește și Dabija cu gurița proprie. Unde sunt ”anacronismul”, ”inactualitatea”, ”inadecvarea la realitatea noastră”?

”Creatorul de teatru” e despre condiția vitregă a artistului. Și ieri, și azi. Bruscon își câștigă existența oferind spectacole în târgușoare ca și inexistente, însoțit de soundtrack-ul guițăturilor de porci și cu publicul alcătuit din cârnățari. ”Popor care nu e în stare să iubească”, ”munți de nimeni”, a căror ”ură față de artă” vine din incapacitatea totală de a o înțelege. Gloria nu e decât acea mare brânză de care tot încearcă să scape, dar nu reușește (remarcabilă găselnița regizorală!). Trupa lui Bruscon e alcătuită din propria familie. O nevastă care nu înțelege nimic (Ana Ciontea, interpretând fără cusur patetismul dus până dincolo de ridicol).

Un fiu cu evident retard mintal (Lucian Iftime, bine plasat în rol) și o fiică plină de solicitudine, dar legătura ei cu actoria e cam cât a cârnatului cu arta (Alexandra Sălceanu, adorabilă, ca de obicei). Cu asemenea trupă, Bruscon conchide, firește, citând din Pirandello: ”Un actor talentat e rar ca o bubă-n cur.” Bruscon (la fel ca Iureș) e conștient de nemărginirea propriilor sale capacități ce contrastează puternic cu incapacitățile confraților: ”Eu pot să joc surd complet. Nu-și dă nimeni seama. Dar teatru orb nu se poate face.” Iar publicul alcătuit din oameni mici și grași, mâncători de sângerete, consideră că un incendiu e mult mai captivant decât un spectacol de teatru.

Însuși hangiul care găzduiește trupa și spectacolul face parte din categoria public. Alexandru Bindea e perfect în exprimarea unui amuzant amestec între nedumerire și nepăsare, cu mici puseuri de bunăvoință, în ciuda faptului că e inoportunat fix în ziua când se pregătește sângeretele. Ca metaforă, sângeretele e destul de edificator în context. Caltaboșul făcut din sângele porcului poate fi asemuit spectacolului care se naște în dureri. Soția hangiului este interpretată de Afrodita Androne care, deși are o partitură modestă, e acolo unde trebuie să fie.

Deși am mai văzut-o și altă dată construind personaje vii, acroșante, Victoria Dicu furnizează o adevărată revelație în rolul servitoarei Erna. La un moment dat, Erna e singură în mijlocul scenei, ceilalți făcându-și de lucru pe la margini. Practic, Victoria Dicu nu face nimic. E nemișcată, acolo, în mijlocul scenei, dar privirea ei vorbește extraordinar! Despre uimire, despre efortul de a înțelege, despre admirația pentru oamenii deștepți și talentați, despre împăcarea cu propria ei condiție. Recunosc cinstit că, atât timp cât a stat Dicu în mijlocul scenei, n-am văzut și n-am auzit nimic altceva. Doar ceea ce spuneau și arătau chipul și ochii ei.

Sugestivă, bine gândită este scenografia semnată de Gabi Albu. Adâncă reverență i se cuvine regizorului Alexandru Dabija (care a și tradus piesa, excelent, cu mult umor). Am convingerea că, dintre toți regizorii, e cel mai aproape de spiritul lui Marcel Iureș, de nebunia, sălbăticia, inteligența, cruzimea și bucuria cu care acesta se dedică teatrului. Un creator de teatru. În toată puterea cuvântului.

Mergeți să vedeți spectacolul. Neapărat!

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca

Nu am niciun evreu în arborele genealogic. Dar am prieteni evrei. Unul dintre ei, regretatul și minunatul Rudi Rosenfeld, are un rol mic chiar în filmul despre care vorbim acum. Ultimul lui rol. Dar hai să divagăm puțin. Un domn care îmi era amic virtual, a comis o remarcă antisemită într-un comentariu pe pagina mea de Facebook. I-am răspuns că nu accept antisemitism, rasism și alte ”isme” pe pagina mea. Nu pot să redau cum m-a bălăcărit pentru că îmi explodează tastele calculatorului. Și părea un om perfect normal. Conform datelor oficiale, după Germania nazistă, România a ucis cei mai mulți evrei. Hannah Arendt scria că România e țara cea mai antisemită. Se pare că așa a și rămas, judecând după comentariile românilor verzi care au văzut cel mai recent film al lui Radu Jude, ”Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”. Trec sub tăcere comentariile pe care le-am încasat chiar eu după cronica la ”Țara moartă”. Titlul filmului este un citat din Mihai Antonescu, personaj istoric pe care mulți îl adulează și în ziua de azi, regretând că n-a ucis toți țiganii și toți evreii. Cu ”Aferim!”, ”Țara moartă”, ”Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”, Radu Jude propune recitirea istoriei, dar lipind la loc paginile rupte de regimul comunist.

Triumfalismul, excepționalismul, negativismul (ah, alte ”isme” bolnave) manualelor de istorie, ce par scenarii scrise de Sergiu Nicolaescu, ar trebui înlocuite cu adevăruri asumate, oricât de neplăcute ar fi acestea. Am învățat la școală despre glorioasa armată română, care a învins naziștii lui Hitler, dar nimic despre anii în care glorioasa armată română a luptat alături de naziștii lui Hitler. Nimic despre românii care au ucis 380.000 de evrei. Comentacii pro Antonescu vin cu infantilisme de tipul ”de ce nu ziceți și de Ana Pauker, care a adus comunismul în România?”. Pentru că Ana Pauker n-ar fi putut aduce nimic în România fără concursul românilor. Iar torționarii de teapa unui Vișinescu, de pildă, n-au fost evrei. În schimb, un martir ca Nicolae Steinhardt a fost. Deci, să nu amestecăm lucrurile. Jude nu dă sentințe în filmele lui, doar etalează datele concrete și ne propune să reevaluăm minciunile cu care am fost intoxicați. Sau, cum spunea producătorul Ada Solomon, ”ne-am obișnuit cu filme care glorifică eroii și lăsăm sub preș adevăruri care se împut”.

Acum, despre ce mi-a plăcut și ce nu în noul film al lui Radu Jude. Primul lucru care nu mi-a plăcut este lungimea – 2 ore și 20 de minute!!! – nu întru totul justificată. Nu merg la film pentru a mi se citi din cărți (regizoarea Mariana citește minute în șir din Isaac Babel, apoi despre Hannah Arendt) prefer să citesc în liniște, acasă. (Dar apreciez autoironia lui Jude: în timpul unei sesiuni de lectură, iubitul Marianei adoarme.) Nu mi s-a părut relevantă nici secvența în care Mariana cântă fals ”Trecea fanfara militară” și nici nu ardeam de nerăbdare să văd penisul lui Pavlu. Și nici n-am râs la poante răsuflate cum e cea cu Zimnicea. Dar. Mi-a plăcut mult Ioana Iacob în rolul Marianei, tânăra regizoare care, deși are serioase probleme personale, se dedică total adevărului pe care vrea să-l rostească printr-un spectacol stradal. Cu mici bâjbâieli teatrale la început, Ioana Iacob se înscrie convingător pe traiectoria firească a personajului care, în mare măsură, chiar îi seamănă. Remarcabilă este interacțiunea Marianei cu politrucul Movilă, de la primărie, fabulos interpretat de regizorul Alexandru Dabija. Care, tiptil, tiptil, devine un actor fetiș al lui Jude. Movilă e onctuos/dulceag/libidinos ca purtător de drapel al cenzurii de ieri și de azi. Aflând că Mariana vrea să transpună în spectacol masacrul de la Odessa, încearcă s-o convingă să glorifice eroismul militarilor, să ofere ”ceva frumos, să bucure prostimea, să aplaude la sfârșit”! În concepția lui, ”educația e o iluzie comică” (ei, da, la poanta asta am chicotit) și, decât să facă un spectacol incomod, ar fi mai bine dacă regizoarea ar scrie ”o carte subțire sau o piesă de teatru” (aici am râs de-a binelea).

Dezinvolt și simpatic în rolul lui Traian, vedeta viitorului spectacol, Alex Bogdan aduce mirodeniile necesare poveștii greu digerabile, atingând apogeul cu monologul lui Antonescu. Deși distribuiți în roluri fără prea mult text, Șerban Pavlu, Ilinca Manolache, Bogdan Cotleț, Gabriel Spahiu sunt prezențe concludente în eșafodajul mozaicat al  filmului. Jude atinge excelența în ultima parte a acțiunii, când spectacolul stradal este prezentat publicului.

Cu o figurație genială, cu umor magistral (deși negru!), cu muzică, lumină și culoare, sunt prezentate armatele germană, rusă și română. Apare și preotul, al cărui discurs l-ar face pe Hitler să pălească, latră și Antonescu, publicul cască gura, reprezentanții primăriei înțepenesc și, între toate acestea, e strecurat momentul cheie al filmului: în timp ce evreii sunt împinși spre vagonul în care vor arde, unul încearcă să scape, căutând refugiu în public. Și ce fac oamenii de bine? Îl împiedică să treacă și îl împing spre soldații care îl vor duce la moarte. E momentul în care râsul îți îngheață pe față. Momentul în care ți se face frică. Momentul adevărului. Istorie contemporană.

Gabriela Hurezean

”Toți oamenii mari au fost mai întâi copii. (Dar puțini dintre ei își mai aduc aminte).” Spune Antoine de Saint-Exupéry în dedicația către Léon Werth. Cu siguranță, spectacolul ”Micul prinț” de la Teatrul de Comedie revelează destul de mulți oameni mari, cu memoria intactă: Alexandru Dabija, Ada Milea, Mircea Cantor, Dorina Chiriac, Alexandru Bogdan, Valentin Teodosiu, Bogdan Cotleț ș.a. Oameni mari care n-au omorât copilul cuibărit în interiorul lor, undeva, lângă plexul solar.

Copiii au unghiuri diferite din care privesc lucrurile. Regizorul Alexandru Dabija își plasează spectacolul în zona futurismului, numai că decorul inventat de Mircea Cantor îl cam contrazice. Din unghiul meu, tot ce se învolburează și se dezvolburează pe scenă aparține suprarealului magic.

Și e minunat că nimic din acest spectacol nu copiază microcosmosul desenat/descris de Saint-Exupéry. Cu atât mai mult cu cât el însuși invită la eliberarea imaginației: ”Dacă încerc să-l zugrăvesc aici, e pentru că nu vreau să-l uit. E lucru trist să uiți un prieten. (…)Voi căuta, firește, să fac portretele cele mai asemănătoare cu putință. Nu sunt însă tocmai sigur că voi izbuti. Câte un desen mai treacă-meargă, în altul nu mai seamănă de fel. Mai greșesc câte puțin și când e vorba de înălțime. Micul prinț, aici, este prea mare. Dincoace, prea mic. Șovăi, de asemenea, când ajung la culoarea veșmintelor sale. (…) Voi mai greși, apoi, în privința anumitor amănunte mai de seamă. Prietenul meu nu dădea niciodată lămuriri.” Și aici intervine rolul spectatorului care merge la teatru din dragoste. Care știe să deslușească o parabolă, o metaforă, un poem, un licăr filosofic. Care știe să-și imagineze.

Opt zile în deșert, cu micul prinț. Cine este micul prinț? O halucinație născută sub imperiul singurătății, al pustiului, al dogoarei, al setei? Un alter ego al aviatorului prăbușit între nisipuri? Departe de a dezlega misterul, instalațiile lui Mircea Cantor nu fac decât să-l adâncească, zgândărind privirea, provocând inteligența și oferind actorilor solide puncte de sprijin în conturarea personajelor. Geograful are un glob pământesc-colivie-instalație de circ-atom rebel, șarpele alunecă în scaun rulant, vulcanii noroioși bolborosesc hipnotic, avionul prăbușit e crucifix și cuier pentru vise… Apoi vulpea concepută de Tiberiu Toitan și Oana Micu: un fel de foc uriaș, terifiant și înduioșător.

Și muzica. Pentru Ada Milea ar fi fost floare la ureche să compună câte o melodioară frumoasă, ca temă pentru fiecare personaj. Doar că Adei Milea nu-i place minima rezistență. Inefabilul universului descris de Saint-Exupéry n-are cum să se exprime prin songulețe drăguțe. Acolo sunt numai sonorități neobișnuite, și stranii, și subtile, și înfricoșătoare, vibrații, reverberații. Hang, theremin, clopoței. Și Dorina Chiriac. Cine este micul prinț? Un ciob de lumină, un spirit mititel, care s-a îmbrăcat în puțină carne de om, ca să poată căuta oaia, pe Pământ. Micul prinț al Dorinei Chiriac pare un copil, dar are privirea tristă a unui bătrân înțelept.

I-am văzut întrebările din ochi, mirarea de pe frunte, tresărirea aia a buzei de sus, care se întâmplă când se concentrează tare de tot. Micul prinț locuiește atât de profund în Dorina Chiriac, încât pare adesea că e ea. Sau tu. Sau eu. Cum ar fi: ”N-am fost în stare să pricep nimic pe-atunci! Trebuia s-o judec după fapte, nu după vorbe. Mireasma ei mă îmbăta și mă însenina. N-ar fi trebuit să fug de-acasă niciodată! Trebuia ca, dincolo de bietele ei șiretlicuri, să-i presimt duioșia. Florile sunt atât de ciudate! Dar eram prea tânăr ca să știu cum s-o iubesc.”

Bogdan Cotleț e Aviatorul, adultul aflat într-o situație de criză, care nu prea are chef să deseneze oi și să converseze despre flori capricioase. Până când începe să înțeleagă cum stau lucrurile. Discret, cu gesturi reduse la minimum, Cotleț potențează evoluția micului prinț, definită, și ea, prin finețe și subtilitate.

Mi-a plăcut foarte mult Șarpele interpretat de Valentin Teodosiu: tandru, catifelat, cald, duios, mămos-tătos, o adevărată plăcere să dai colțul cu ajutorul lui. În rolul Geografului, Alex Bogdan își dozează perfect resursele de expresivitate, în schimb, Înfumuratul lui mi-a amintit de Ace Ventura, un personaj cam nepotrivit în povestea asta. Întru totul aplaudabile prestații propun Eugen Racoți (Regele), Dan Rădulescu (Lampagiul), Lucian Ionescu (Afaceristul), Alexandru Turcu (Un trandafir) și copiii Sara Chifor/Miral Solcanu, Tudor Roșu/Vlad Bazgă.

Un spectacol foarte bine gândit, cu mesaj profund pentru adulți și multă culoare și strălucire pentru copii. Pe scurt, n-ai cum să te plictisești. Fără numai dacă nu cumva ești un adult murat, care gândește cu greșeli de ortografie.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Mircea Cantor

Cea mai urâtă dovadă a neprofesionalismului în critică (literară, plastică, de teatru,  sau film) nu e textul împănat cu greșeli de ortografie, ci modul flagrant în care se plătesc polițe. Sau se exprimă antipatii personale. Am citit un text despre ”Recviem”-ul lui Matei Vișniec, montat de Alexandru Dabija, la Teatrul Național. Scris de un critic atât de important încât nici măcar nu i-am reținut numele. Cisterna de venin împroșcat, în primul rând, asupra Teatrului Național, nu poate avea decât cauze strict subiective. Nu că aș accepta vreodată ideea că un critic (de teatru sau de orice altceva) poate fi întru totul obiectiv. E om și el. Dar asta înseamnă (și) a-ți stăpâni umorile. Dacă nu vrei să fii suspectat de incapacitate intelectuală. Sau de amatorism. Sau și mai rău de-atât. Dar să trecem la subiect.

Alexandru Dabija a înscenat un spectacol foarte bun, riscând să-i oripileze pe constipații în gândire, care consideră că e interzis să râzi de război și de moarte. Dar războiul, ca orice formă de violență, conține o incomensurabilă dimensiune a grotescului. Care nu poate fi exprimat decât prin umor negru, haz de necaz. Jelania nu mai are niciun rost. Nu schimbă nimic. E nevoie de sânge rece și detașare ca să poți înțelege și evalua istoria. Din acest punct de vedere, Vișniec&Dabija au un aliat puternic în Ada Milea, a cărei muzică, în care ironia înaintează până la sarcasm/cinism, se asortează la modul ideal cu atmosfera.

De fiecare dată când scriu despre un spectacol, fac tot posibilul să citesc și piesa. În cazul nostru, am găsit ”Recviem” în ”Omul din cerc” (Paralela 45, 2011). Am citit un text mustos, alert. Și am constatat că Dabija a făcut abstracție de didascalii. I-a silit pe Stalin, Lenin și Troțki să joace twister. A pus instrumente muzicale în mâinile morților. A eliminat hora și a introdus un tonomat la care se aude glasul dispăruților, dar și ABBA și ”osutășaptecutreeeismartefeeeem”, cu efecte comice de cea mai bună calitate. Dar cel mai important este că Dabija scoate războiul din unitatea concretă spațiu+timp și o aruncă în universalitate+eternitate. Printr-o infimă găselniță: de fiecare dată când se enunță numărul morților, 100 sau 300 sau 600, vocea gâjâită a Intendentului (Gavril Pătru) completează: ”de mii”. Așadar, nu mai vorbim despre morții unui război mondial (scuze, nu pot să scriu asta cu majuscule), ci despre morții tuturor războaielor din care omenirea n-a învățat nimic. O antologie a ferocității/voracității care, atunci când nu izvorăsc din foame pură, izvorăsc strict din prostie. Iar prostia e tragicomică și nu putem decât să ne apărăm de ea, râzând.

Decorul creat de Irina Moscu (asistent scenografie: Iulia Gherghescu) e un bun punct de sprijin al spectacolului. Pe fundal, o schelărie cu trei nivele cotropite de penumbre amintește de bolgiile Infernului. De acolo sosesc morții, din infernul războiului. Locul de adunare, un restaurant intitulat cu umor Chez Vichniec (altă abatere de la didascalii!) va adăposti pledoarii și ciorovăieli legate de ordinea în care morții vor defila spre casă. Replicile sunt absolut captivante. Iată ce susțin, de pildă, executații pentru înaltă trădare: ”Am trădat pentru că am avut un crez. Nu ne-am fofilat, n-am dezertat!” Muzica Adei Milea, culminând cu polemica dintre morții care cred în victorie și cei care nu cred, este în nota ei obișnuită, adică excelentă. Cum excelentă este însăși ideea de a înlocui sugestia folclorică din text, care plasa acțiunea cu prea multă exactitate în spațiul mioritic. Fără a crea o coregrafie propriu zisă, Florin Fieroiu reușește să plaseze personajele în ipostaze sugestive, nu arareori pline de haz. Acum, despre echipa de actori. Generalul lui Marius Rizea, un mort cumsecade, foarte bine construit ca psihologie și atitudine, mi-a amintit, prin bonomie și docilitate, de minunatul Svejk al lui Dem Rădulescu (jucat cu mulți ani în urmă, tot pe scena Teatrului Național) și, prin unele sacadări ale mișcării scenice, de Dictatorul lui Chaplin.

Gavril Pătru (Intendentul) este supus la mari cazne vocale, pentru că trebuie să-și schimbe vocea într-una gâjâită, ca și cum ar fi încasat un glonț în gât. În mod exemplar, actorul își duce personajul până la capăt, cu tot gâjâitul și șchiopătatul lui. Mihai Calotă (Troțki), Mihai Munteniță (Lenin) și Lucian Iftime (Stalin) alcătuiesc un trio burlesc, prin replică, dar și prin acțiunile pe care le întreprind (ies din toaletă pentru a cânta în deschidere, joacă twister, pregătesc asasinarea unor dramaturgi incomozi etc.). În roluri mai mici, dar nu nesemnificative ca prestație actoricească, îi vedem pe Afrodita Androne (Mama) și Ioan Andrei Ionescu (Funcționarul). Masa Morților Patriei, bine coagulată, sună ca o orgă sub degetele unui muzician priceput. Îi voi numi pe toți tinerii actori care alcătuiesc grupul de Morți ai Patriei: Cristian Bota, Nicholas Cațianis, Eduard Cârlan, Sorin Dobrin, Ștefan Huluba, Emilian Mârnea, Mihai Niță, Mihai Nițu, Vladimir Purdel, Andrei Redinciuc, Alec Secăreanu, Andrei Seușan, Ionuț Toader, Alexandru Voicu. Deși reprezintă tipologii cât se poate de diverse, cei 14 soldați se adună într-o structură omogenă, grație bunei orchestrări venite din partea regizorului, dar și talentului propriu fiecăruia dintre ei.

După premieră, l-am întrebat pe Matei Vișniec dacă i-a plăcut spectacolul. ”Foarte mult. Se pare că întâlnirea mea cu Dabija este una foarte bună.” Așa cred și eu. Probabil, și o parte din public. Aia care nu e anchilozată în reguli artificiale. Deci, aplauze pentru toată echipa ”Recviemului”!

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca

Mâine (duminică, 31 mai), Festivalul Comediei Românești, aflat la a XIII-a ediție, se încheie apoteotic, dar nu înainte de a le oferi o trufanda și celor mai mici amatori de teatru bun: la ora 12.00, actorii Teatrului Țăndărică își vor delecta publicul cu ”Ursul păcălit de vulpe” de Ion Creangă, în regia lui Paul Ionescu.

Înainte de începerea Galei festCO 2015, foaierul Sălii ”Radu Beligan” a Teatrului de Comedie va găzdui vernisajul expoziției ”Hai la gard!”, cuprinzând fotografii făcute de un mare maestru, Emanuel Tânjală, la Siliștea Gumești. Vor fi prezenți fiii lui Marin Preda, iar Marius Tucă va orchestra evenimentul, ca amfitrion.

La ora 19.00, pe scena Sălii ”Radu Beligan” începe GALA COMEDIEI ROMÂNEȘTI. Cei mai buni competitori din această ediție a festCO precum și cei mai inspirați dramaturgi ai Concursului de  Comedie Românească (ediția a X-a) vor fi încununați cu lauri pe parcursul show-ului prezentat de un trio letal: Dorina Chiriac, Andrei Huțuleac și Alex Bogdan.

Deocamdată, știm doar că se vor acorda două premii de excelență: actriței Iarina Demian și actorului Vladimir Găitan.

După Gală, urmează momentul de vârf al serii: spectacolul ”Păi… despre ce vorbim noi aici, domnule?”, cu două genii ale scenei autohtone, Marcel Iureș și George Mihăiță, interpretând o partitură scrisă de Cătălin Ștefănescu, după ”Moromeții” lui Marin Preda. Regia – mirificul Alexandru Dabija. Merită să vezi spectacolul chiar dacă nu mai găsești bilet și stai în picioare!

Roland Ersa

Cu cât un film se bucură de notorietate mai mare (dată, mai ales, de câștigarea vreunui premiu internațional) cu atât veleitarii criticii delirează cu mai multă poftă. Facem abstracție de cei care nu sunt în stare să se exprime fără greșeli gramaticale și ne referim la cei care înțeleg întrucâtva subiectul pe care îl comentează – în cazul nostru filmul ”Aferim!” – dar nu se pot abține să-și etaleze cultura generală, bătând câmpii (fără grație) în cele mai imprevizibile direcții. Și în cel mai adormitor stil. În loc să spună cum e filmul, dezvoltă un adevărat tratat de istorie/sociologie/literatură. Sau se lansează în constatări rizibile. De pildă, într-o cronică ”pianotată” la patru mâini – de aceea a și ieșit atât de lungă și contorsionată – se afirmă stupefiant că în filmul lui Radu Jude nu există picturalitate. Iată câteva imagini ce contrazic afirmația, amintind de superbe gravuri de epocă:

Cred că definiția cea mai exactă a filmului ”Aferim!” a dat-o producătorul Ada Solomon, la proiecția pentru presă: ”o snoavă”. Construind pe scenariul/snoavă  scris împreună cu Florin Lăzărescu, Radu Jude propune o subtilă stratificare a mesajului, oferindu-ți libertatea de a alege din film înțelesul care îți este cel mai aproape. Occidentalul va pricepe că țiganii de azi sunt cum sunt pentru că, în trecut, au fost sclavi. Oprimați. Batjocoriți. Și, subliminal, se vor alege și cu ideea că nicio țară nu-și ia numele de la niște robi. Și că nu e loc pentru confuzii de natură etnică. Românul va înțelege că istoria aia bombastică, eroică precum și stereotipul cu poporul blând, supus și ospitalier sunt ușor mincinoase. Au trecut barbarii peste noi, dar nici noi n-am fost chiar sfinți. Și o demonstrează personajele din ”Aferim!”.

Privind din unghiul meu (subiectiv și fără pretenții de adevăr universal valabil), cred că personajul principal este Ioniță, care va parcurge, timp de două zile și o noapte, călătoria inițiatică soldată cu schimbarea totală a viziunii sale asupra vieții, a lumii și, mai ales, asupra tatălui său. Deși încă elev de liceu, Mihai Comănoiu interpretează magistral rolul acestui adolescent care citește cu opinteli, dar privește lucrurile cu ochi curat și naiv și ar sări în ajutorul oricui dacă nu l-ar împiedica mereu tatăl său. Magistral este și Teodor Corban în rolul tatălui, zapciul Costandin, un fost bărbat din care viața a făcut o fantoșă a cărei principală trăsătură este lașitatea, adică fix absența bărbăției. Vezi prima scenă în care Ioniță începe să-și descopere tatăl în altă lumină: în pădure, un om hăcuit de lotri e încă viu, Ioniță vrea să-l salveze, dar tatăl impune ”filosofia” valabilă și azi, aceea cu neamestecul care e sănătate curată.

Empatizând cu cei doi robi, Ioniță va asista neputincios la deznodământul nefericit în cazul ambilor fugari recuperați de Costandin. În cursul nopții petrecute la han, adolescentul va cunoaște femeia dar, la capătul zilei următoare, va trebui să se resemneze cu slugărnicia total nebărbătească a tatălui său. Și cu propria nimicnicie. Merită să mai vezi o dată filmul, doar pentru a urmări expresia de pe chipul lui Ioniță. Bijuterii actoricești cizelează Toma Cuzin (Carfin) și micul Alberto Dinache (Țintiric). Deși e cu picioarele imobilizate în butuci și depus de-a curmezișul pe greabănul calului călărit de zapciu, Carfin are acea putere tipic țigănească de a povesti despre călătoriile lui prin lume. Și despre amorul cu boieroaica rea de muscă.

La rândul lui, Țintiric, deși bănuiește că va pica din lac în puț, are puterea să facă – tipic țigănește! – haz de necaz. Mai exact, haz în miezul necazului. Fie și singur, râsul lui Alberto merită toți banii dați pe bilet! Un  personaj savuros este preotul mucalit, cinic și logoreic, interpretat de Alexandru Bindea. Chiar dacă nu ești de acord cu antisemitismul și cu xenofobia pe care le clamează, îl asculți râzând, pentru că are un haz irezistibil. Deși are de jucat o partitură destul de tragică – jupâneasa snopită  în bătaie și sechestrată de bărbatul încornorat – Mihaela Sârbu își învăluie eroina într-o adiere latentă de umor, astfel încât să nu-i plângi prea tare de milă. Pe Alexandru Dabija îl știam până deunăzi doar în ipostază de regizor (și încă unul de categorie grea!) dar n-am fost prea surprinsă descoperindu-l în rolul răzbunătorului boier Cândescu. În fond, un bun regizor trebuie să fie, implicit, și un bun actor. Dabija propune un personaj convingător: Cândescu prezintă plictiseala aia obosită și arogantă, specifică stăpânului cu drept de viață și de moarte asupra tuturor, ferocitatea rece a carnasierului care își pândește prada.

Deși în roluri fulgurante, Luminița Gheorghiu, Victor Rebengiuc, Gabriel Spahiu, Șerban Pavlu, Adina Cristescu ș.a. aduc filmului accente binevenite. Și, da, imaginea semnată de Marius Panduru, așa, în alb-negru, este de o picturalitate absolut încântătoare, amintind de gravurile epocii, de penumbrele lui Rembrand sau de tablourile lui Grigorescu. Admirabilă acribia cu care s-a evitat orice amănunt ce putea să ruineze atmosfera de epocă (stâlpi, semne pe copaci, borne etc.) și minunată contribuția muzicală a  grupului Trei Parale. Respectând istoria adevărată, Radu Jude ne spune o poveste simplă cu semnificații profunde, într-un limbaj cinematografic perfect articulat. ”Aferim!” este un film de artă. De mare artă! Nu care cumva să-l ratați.

Gabriela Hurezean