A repeta obsesiv cuvântul ”independent” pe scena unui teatru independent este oarecum frisonant, prin tangența cu o anume realitate. În piesa lui Nis-Momme Stockmann e vorba despre un exemplar uman, dar aici, la noi, fenomenul poate fi extins asupra a tot ce tinde spre libertate. Căci, în ziua de azi, libertatea e a naibii de scumpă. Te poate costa și viața, la o adică.

Tânărul dramaturg aruncă o privire necruțătoare, rece, asupra noului sclavagism pe care, iată, îl ”savurăm” și noi, de la o vreme (vă mai amintiți știrile despre oameni care au murit de oboseală, muncind pentru mari companii, da?). Regizorul Alexandru Mâzgăreanu preia ștafeta sarcasmului de la neamțul Nis-Momme Stockmann pentru a povesti, cu ajutorul unei distribuții redutabile, despre ”eliberarea” omului care ar putea fi oricare dintre noi. Nu întâmplător, spre deosebire de restul personajelor, cei doi ratați din basmul nostru, tată și fiu, sunt singurii care nu au nume. Anonimi și universali, patetici și atașanți, cei doi ne sunt familiari într-un mod răscolitor.

Șerban Gomoi, în rolul fiului, este, fără îndoială, revelația spectacolului de la Teatrul de Artă. Pentru că știe să spună ceea ce este de spus dincolo de cuvintele rostite. Pentru că vorbește cu ochii ăia albaștri atât de intens încât aproape te paralizează. Este omul care nu mai suportă să fie legat și, căutând eliberarea, se rupe de tot ce pare să-l țină blocat într-o realitate pe care o detestă: job-ul bine plătit, într-o companie solidă, soția, copiii, fratele adolescent, tatăl ipohondru și însingurat. Numai că, în cele mai multe cazuri, a te elibera de tot înseamnă a pierde totul. Față în față cu tatăl său, înțelege că acesta este chiar propria lui imagine în oglindă, așa cum se va arăta peste timp. Romeo Pop este minunat în rolul bătrânului a cărui senilitatea frizează demența. Încă suficient de lucid pentru a nu accepta umilința supremă, aceea de a-și recunoaște neputința și teama de singurătate, tatăl afișează un fel de veselie jucăușă, imediat zădărnicită, însă, de momentele de panică soldate cu ascunderea în dulap. La fel de convingător când râde și când plânge, Romeo Pop oferă, în acest spectacol, unul dintre cele mai bune roluri ale carierei sale.

Antoaneta Cojocaru este Lisa, soția părăsită, mamă a doi copii pe care îi crește cum poate, în lipsa pensiei alimentare pe care n-a mai primit-o de șase luni. Pentru ea, nicio muncă nu e înjositoare. Cu emoție netrucată, actrița întruchipează o femeie care încă își mai iubește bărbatul, chiar dacă a lăsat-o de izbeliște, îl vrea înapoi și, rațională, îl îndeamnă să ceară scuze șefului care l-a concediat în urma unui diferendum nu tocmai politicos. Lisa continuă să fie alături de tatăl din ce în ce mai distrus și de fratele bolnav, pe care fostul ei soț nu mai are cum să-i ajute. Sfâșietor portret al femeii căreia i s-a luat totul, dar încă mai găsește resurse de a dărui. Vivace, aparent absent în raport cu întâmplările din jurul lui și ignorând boala care ar putea să-l ucidă, mezinul Filip este foarte bine interpretat de Liviu Chițu, un tânăr actor de real talent, insuficient ”exploatat”, din păcate, în teatrele noastre. Același lucru este valabil și pentru Alexandru Călin, pe care îl putem admira aici în rolul lui Ulf, prietenul ”omului care mânca lumea”, dar și în cel al boss-ului de la companie, spilcuit, scorțos, fals-amabil și, până la urmă, de un sadism inuman. O largă paletă interpretativă, de care tânărul actor se achită exemplar.

Declarată de European Theater Convention, în 2009, drept una dintre cele mai bune de pe bătrânul continent, piesa lui Niss-Momme Stockmann ne propune/silește să medităm asupra unor teme usturătoare ale actualității: prețul independenței, ipocrizia corporatistă, revolta sau capitularea în momentul în care te simți inutil, când totul e împotriva ta, când nu mai vrei să vezi pe nimeni, când te-ai lepădat de propriile amintiri, când te trezești singur cu mizeria atotcuprinzătoare. Contribuie subtil la definirea atmosferei muzica lui Alexandru Suciu. Înțelegând în profunzime mesajul, Alexandru Mâzgăreanu – împreună cu actorii pe care îi orchestrează – ni-l livrează intact, până în plăsele, astfel încât, oricât sânge rece ai avea, n-ai cum să pleci nepăsător la sfârșitul spectacolului. La premieră, sala Teatrului de Artă a fost arhiplină. Și s-a aplaudat pe rupte. Sunt sigură că așa se va întâmpla și la următoarele spectacole. Înainte de a lua hotărâri cruciale, vă sfătuiesc să vedeți ”Omul care mânca lumea”.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Romulus Boicu

Dintre cei care au concurat la succesul spectacolului ”Mizantropul” de Molière, montat de Alexandru Mâzgăreanu la ”Nottara”, primul care trebuie elogiat este traducătorul. Doru Mareș  a știut să găsească sinonimele necesare pentru a aduce textul la zi (de exemplu ”fraier” în loc de ”prost”)  fără, însă, a falsifica în vreun fel conținutul și mesajul textului. Mai mult decât atât, a impus un ritm care nu obstrucționează rostirea firească a replicilor scrise în versuri. O bună materie primă pentru  regizorul care declară din capul locului: ”Orice text clasic mă interesează în măsura în care există în el ceva actual. Cred că e important felul în care tratezi temele respective, e important să le privești cu prospețimea zilei de azi.”

Într-adevăr, Alexandru Mâzgăreanu privește ”Mizantropul” cu prospețimea zilei de azi, dar și cu ironia ei, inevitabilă. Tinerii aristocrați din vremea lui Molière  sunt, acum, copiii de bani gata care își fac veacul prin cluburile de fițe, superficiali, snobi, agresivi. Și cei de atunci, ca și cei de acum își merită cu prisosință titlul de ”atârnători” (am împrumutat din argoul speciei). Mâzgăreanu ne introduce sugestiv în atmosferă, pe muzica trance, duduitoare, mixată de DJ Du Bois (Alexandru Suciu). Suntem într-un club pentru așa zisele VIP-uri, muzica e asurzitoare, beizadelele dănțuiesc. După gustul meu, introducerea dansantă a fost ceva mai lungă decât era nevoie, dar mi-a oferit suficient timp să observ în detaliu că Alexandru Călin dansează ca un profesionist. La fel își joacă și rolul. Philinte este prietenul și, oarecum,  alter ego-ul rațional al lui Alceste, caracter complex, inteligent, ironic, fin observator, care face notă discordantă în ”gașca” de petrecăreți.

Dan Rădulescu a fost ales pentru a da viață mizantropului Alceste și o face exemplar, aducând în scenă un personaj care se abate frapant de la viziunile consacrate. El nu mai este maturul/întunecatul/încruntatul/pateticul de până acum, ci un fel de copilandru îmbufnat că n-a obținut jucăria pe care și-o dorea, sau a obținut-o, dar s-a stricat. Momentan, jucăria este văduvioara Célimène  – Anca Dumitra, evoluând într-un crescendo bine măsurat, cu apoteoză în scena demascării. Antologică expresia împietrită pe fața ei! În viziunea lui Mâzgăreanu, Célimène e foarte aproape de fetișcanele de Dorobanți, care au o unică preocupare: să parvină prin intermediul bărbaților influenți (a se citi ”fraieri” cu bani) pe care îi cunosc și îi joacă pe degete, ca pe niște marionete. Și duduile, și marionetele  – de același calibru în materie de pauperitate  a intelectului, diferența fiind dată de faptul că bărbații au mulți bani iar ele – mulți… nuri. Personajul e bine definit prin vestimentație: totul scurt, sclipicios, mulat, cu decupaje grăitoare. I se cuvine încă o bilă albă regizorului, pentru că el s-a ocupat de costume și decor.

În ordinea logică a lucrurilor, Célimène flirtează cu Oronte (Sorin Dobrin), Acaste (Vlad Udrescu) și Clitandre (Șerban Gomoi), astfel încât Alceste are toate motivele să fie gelos și să urască întreaga omenire, răzbunându-se pe cine apucă. Magistrală scena în care poetul amator Oronte (că, de, dacă ai mulți bani, poți să te consideri și artist…) își citește sonetul pe fundalul naiului lui Gheorghe Zamfir, care îngână ”Păstorul singuratic” direct din telefonul mobil. Toți cei trei domni sunt bine instalați în roluri, cu o mențiue specială pentru Sorin Dobrin, remarcabil în scena demolării poetice pe care i-o administrează Alceste, după citirea sonetului.

Reușite și interpretările celorlalte două personaje feminine din piesa lui Molière. Éliante, verișoara Célimènei, prilejuiește debutul unei tinere actrițe pe care o remarci încă de la intrarea în sală, pentru că stă la ușă, ca hostess-ele din cluburi. Clara Popadiuc creionează cu mână sigură portretul fetei care, încă nepervertită de falsa strălucire a high life-ului, se mulțumește să întârzie în umbra Célimènei. Am remarcat la Clara Popadiuc un amănunt care poate trece neobservat: deși încălțată cu pantofi cu tocuri, a alergat pe scenă fără să se audă, spre deosebire de majoritatea colegelor sale, care bocănesc pe tocuri mai ceva ca o cavalcadă furioasă. Din astfel de mici amănunte, puse laolaltă, se alcătuiesc marile talente.Interesantă este și Arsinoé, atât din punct de vedere al viziunii regizorale cât și din cel al interpretării actoricești. În textul lui Molière, Arsinoé este o femeie în vârstă, pasionată de bârfă. Alexandru Mâzgăreanu întoarce foaia și ne oferă o demoazelă de club, expertă în colportarea ”știrilor” otrăvitoare și neîntrecută în inventarea lor. Sorina Ștefănescu o întruchipează cu aplomb și acuratețe.

Sunt pe deplin actuale aserțiuni ca ”Viciul îi ține p-ăștia-n post,/Lingăii care le ridică osanale” (…) ”aplaudacii unor jalnici căcănari” precum în actualitate sunt ancorate și ilustrația muzicală realizată de Alexandru Suciu și coregrafia lui Arcadie Rusu.

Spectacolul despre care vă povestesc, prezentat de Asociația Opera Prima în parteneriat cu Fundația Dignitas, a fost ultimul jucat la Teatrul ”Nottara”. Încă nu se știe dacă se va găsi vreo scenă care să găzduiască în continuare acest valoros experiment. Să sperăm că se va găsi, mai sunt destui spectatori care s-ar putea bucura de el.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Radu Tuță