Într-un interval de trei zile, am văzut două creații de excepție, construite pe aceeași temă: securiștii în România comunistă. Dacă piesa lui Székely Csaba (montată de Eugen Gyemant la Teatrul Act) este despre securitatea concretă, prin exponenții ei cei mai hidoși, filmul lui Andrei Cohn vorbește despre instrumentele de care se foloseau torționarii. Despre pegra care își spală păcatele, livrând ”mici servicii” sistemului de represiune. În ambele povești, ideea centrală este concentrată pe aneantizarea demnității umane. Pe reducerea omului la o entitate viscerală, al cărei unic scop este supraviețuirea. Îmi torn în cap o găleată de cenușă ca să pot recunoaște că, de la ”Eminescu vs Eminem” (r: Florin Piersic jr.) n-am mai râs în asemenea hal. Doar că, acolo, se discuta mai ales despre filme, pe când, aici, conversația e despre muzică, poezie, pictori cu nume de bormașină, filme porno, trupe de rock numite James Joyce sau Truman Capote.

Se vorbește despre/se recită din Eminescu, Arghezi, Alecsandri. Bașca replici din repertoriul societății șmechere, în care ne bălăcim: ”Las´că știu io cum să te bat să fie bine pentru toată lumea!”. Ține de virtuozitatea cea mai înaltă să împletești într-un mod atât de natural comicul cu oroarea, râsul cu plânsul. Meritul e, în egală măsură, al scenariului scris de Andrei Cohn și Alexandru Negoescu, al regiei lui Andrei Cohn, al imaginii captate de Andrei Butică și al celor doi protagoniști, Alexandru Papadopol și Iulian Postelnicu, într-un recital care îți taie respirația. Aceștia din urmă, doi foarte mari actori! Pe Papadopol îl monitorizez încă de la ”Marfa și banii” și nu m-a dezamăgit niciodată. Pe Postelnicu îl știam ca scenarist și actor la Divertis & alte chestii, îi apreciam umorul, dar revelația a survenit cu ”Un etaj mai jos” (r: Radu Muntean). Spuneam atunci, chiar din titlu: <<”Un etaj mai jos” îl propulsează pe Iulian Postelnicu la etajul cel mai de sus>>. Culmea e că personajul său din filmul lui Muntean se numea Vali, iar cel de acum e tot Vali. Același ucigaș care, la o privire superficială, pare doar un mic găinar. Cei care au fost foarte atenți la vizionarea de la Elvira Popescu (deși sunetul n-a prea strălucit), i-au putut auzi replica oarecum pierdută într-o cacofonie sonoră:  ”Dar baba s-a lovit singură”. Ergo: se subînțelege că a spart locuința unei bătrâne și, pentru că l-a surprins în timp ce fura, a omorât-o. Cu asta îl au la mână securiștii, nicidecum cu mica bișniță de care se ocupa, colateral, vânzând casete cu muzică înregistrată de la Europa liberă.

Amenințat că va fi închis pe viață, Vali e dispus să facă orice pentru a se salva. Inclusiv să-l tortureze pe arhitectul Dinu Neagu, pentru a stoarce din el mărturisiri despre fapte pe care nu le-a comis nici în vis. Sentimentele lui Vali sunt fluctuante. În afara închisorii, poate că s-ar împrieteni cu Dinu, chiar îl încearcă un fel de empatie când acesta îi vorbește despre soție și despre cei doi copii ai săi. Dar el n-are pe nimeni. Îi are doar pe securiștii care îi stau în coastă și îl silesc să-i servească pe post de călău. Și asta îl umple de ură. Feroce și grotesc în același timp, Vali contrastează puternic cu arhitectul.

Alexandru Papadopol descrie cu precizie chirurgicală traseul personajului, de la om la neom. Raportul de forțe dintre cei doi e dat de la început de faptul că Vali îl tutuiește pe Dinu, în timp ce Dinu păstrează neabătut acel ”dumneavoastră” politicos, al răcelii distante. El este un om educat, nu știe să fie violent, nici măcar verbal, și nici măcar în momentele când tortura își atinge apogeul. E politicos chiar și atunci când, cu voința, demnitatea, caracterul, cerbicia spulberate, face gesturi de o lașitate subumană, trădându-și prietenii și familia. Cam atât despre magnificii care au creat acest film. Deși durează două ore și se sprijină numai pe doi actori (plus mari rafinamente regizorale!), ”Arest” te ține cu sufletul la gură și continuă, zile în șir, să-ți sape în memorie. Și în conștiință.

Gabriela Hurezean

De la ”A fost sau n-a fost” (Porumboiu), n-am mai râs așa de bine. Cei care au văzut deja ”Două lozuri” știu de ce: personaje bine închegate în structura comică, fără a părăsi firescul în favoarea caricaturalului grosier, haz mustos, situații al căror burlesc nu depășește nicio clipă granița bunului simț. Care ar fi legătura cu binecunoscutul text al lui Caragiale? Doar una: lozul pierdut. În rest, e o poveste cu trei fraieri de care te atașezi instantaneu: Dinel (Dorian Boguță), Sile (Dragoș Bucur) și Pompiliu (Alexandru Papadopol). Trei săraci, vorba cocalarului de la începutul filmului. Dinel e pe cale să fie părăsit de nevasta plecată la muncă, în Italia, Sile e, pur și simplu, sătul de sărăcie, Pompiliu e nemulțumit de lume, suspicios și mare amator de teorii conspiraționiste. Cei trei sunt bine definiți prin hainele pe care le poartă: în timp ce Sile și Dinel apar în tricou, bermude, adidași, Pompiliu, ca orice conțopist care se respectă, are cămașă cadrilată, pantaloni de stofă și sandale. Evident, cu șosetele aferente.

Scenariul scris de Paul Negoescu (autor, în același timp, al regiei) izvorăște din Caragiale – oare, există ceva, în țara asta, care nu izvorăște din Caragiale? – dar se abate pe o cale inedită. Fără a avea pretenții de capodoperă și fără a recurge la artificii în materie de actorie și imagine, comedia lui Negoescu face exact ceea ce își propune: stârnește hohote de râs și chiar aplauze în timpul proiecției, lucru rar în sălile noastre de cinema. Există poante pentru spectatorul obișnuit și poante pentru cinefilul avizat. Cei care l-au văzut pe Papadopol în ”Marfa și banii” (Cristi Puiu) se vor veseli pe cinste la scena în care Pompiliu se plânge de filmul românesc, mai ales de cel pe care zice că tocmai l-a văzut și, în care, ”doi tâmpiți duceau niște droguri de la București la Constanța”.

La fel ca în filmele Noului Val, protagoniștii sunt năclăiți într-o viață plumburie, cu micile ei drame, dar dramele lor sunt comice. N-ai cum să nu râzi când o vezi pe clarvăzătoare emițând bonuri fiscale, după cum scena cu Dacia albă, care, de fapt, e neagră, este urmărită cu hohote ce cresc în progresie geometrică. E singura scenă în care Pompiliu dă semne de inteligență, deși Papadopol a spus la una dintre întâlnirile cu presa: ”Mă dezic de inteligența lui Pompiliu. Mi-l doresc cât mai departe de mine!”. Despre faza cu Dacia albă/neagră, Dragoș Bucur afirmă că e întru totul reală, doar că varianta originală conținea o Dacie galbenă.

În distribuție, alături de Bucur, Papadopol și Boguță, mai figurează doar trei actori consacrați: Andi Vasluianu (Costel Dorohoi), Șerban Pavlu (iubitul gelos) și Elias Ferkin (prezentator loto). Celelalte roluri sunt interpretate de absolvenți ai Școlii de Actorie, demonstrând, încă o dată, după alte două lungmetraje, că trioul din rolurile principale știe meserie și, mai ales, știe cum s-o dea mai departe.

Îi voi enumera, cu aplauzele și felicitările de rigoare: Ion Rusu (Barmanul), Ruxandra Șerban (Ghicitoarea 1), Irina Noapteș (Codruța), Codin Maticiuc (Mihnea Ciupitu), Elisa Călin (prostituata 2), Ioana Florentina Dimitriu (Mihaela Dorohoi), Dragoș Niamțu (Struțanu), Alexandru Victor Nemțeanu (Junkie), Codrina Pătru (Brândușa Dorohoi), Mircea Banu (polițistul Guspenec), Ligia Matei (junkista), Nora Cupcencu (Gina), Deniz Coacă (junkist 1), Mădălina Gheorghiță (polițista), Ioana Chiriac (prostituata 1), Ana Vicoveanu (ghicitoare 2). Aplauze și pentru scenografia Mălinei Ionescu și imaginea Anei Drăghici. Mai mult de atât nu pot spune, ar fi deja spoiler. Mai bine mergeți să vedeți filmul, că tot plouă, e frig și avem nevoie de puțină bucurie!

Gabriela Hurezean

Primul lungmetraj regizat de Iulia Rugină e departe de a fi o capodoperă, dar are toate datele pentru a înregistra un mare succes la public (la trei zile după premieră avea deja 10.000 de spectatori). Titlul filmului, ”Love Building”, ar putea să fie, tot atât de bine ”Team Building”, pentru că reprezintă materializarea apoteotică a relației dintre profesori și studenții lor.

Câte povești încap în 85 de minute?

Scenariul scris de Iulia Rugină, Ana Agopian și Oana Răsuceanu rămâne la suprafața lucrurilor pentru că trebuie să dea de lucru celor trei profesori (Dragoș Bucur, Alexandru Papadopol și Dorian Boguță) și celor 28 de studenți ai lor de la actoriedefilm.ro. Chestie deloc ușoară. Tema e bună: nicio relație amoroasă nu ține la infinit dar, la o adică, poate fi reparată. Sunt înșirate laconic motivele care subminează un cuplu: banii, soacra, copilul, beția, neîncrederea, prejudecățile, adulterul, plictiseala, lipsa de comunicare, jobul, incompatibilitatea ș.a… 13 cupluri și o jumătate de cuplu (nevastă de politician) urmează să petreacă șapte zile într-o tabără de reparat sentimente. Cine pe cine repară, până la urmă, rămâne de văzut…

Cei care ar trebui să-i învețe cum se face asta ar avea nevoie, și ei, de niște psihoterapie. Dragoș Bucur este sexologul Soare care se dă zmeu dar se dovedește a fi  vulnerabil în raport cu iubirea din studenție. Alexandru Papadopol nu pare prea afectat de îndelungata sa cantonare în telenovele și propune un personaj destul de bine articulat, expertul în psihologia de cuplu,  Cristi Lăzurean. Miop, complexat, închis în sine, e greu de descifrat chiar și de cei doi colegi ai săi, care nu ratează nicio oportunitate de a-l lua peste picior. Al treilea terapeut, Valentin (Dorian Boguță) are ca specialitate psihologia de grup și prezintă simptomele unei depresii a cărei origine se află tot într-o problemă de cuplu. Dacă cei trei ”doctori” de sentimente sunt viabili ca personaje, cei 27 de ”pacienți” ai lor se prăbușesc în anonimat de îndată ce ai părăsit sala de cinema. Din păcate, nici nu se putea altfel, pentru că într-o oră și 25 de minute n-ai cum să detaliezi 14 povești și 27 de caractere. Poate că nici nu era asta intenția celor care au creat filmul. Poate că grupul de cupluri cu probleme trebuie să fie doar fundalul pe care evoluează trio-ul Bucur, Papadopol, Boguță, dar și ”materia primă” pentru ideea de final, care este întru totul remarcabilă.

Ce mi-a mai plăcut în ”Love Building”? Mi-au rămas pe retină câteva cadre luate din unghiuri fabuloase (director de imagine: Marius Iacob), am apreciat montajul făcut cu nerv (Iulia Rugină), alternanța alb-negru și color, ironia bine argumentată la adresa reality show-urilor care alterează și falsifică sentimente. E destul de mult pentru un film care se vrea ușurel, de vară.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Adi Marineci