Când țara ta agonizează sub dictatura unor infractori neșcolarizați, care o transformă într-un paradis al nelegiuirii. Și oamenii nu înțeleg. Sau nu vor să înțeleagă. Tu, care ești un artist adulat și aplaudat, tu, care vezi și înțelegi gravitatea extremă a situației, trebuie să accepți că ești și formator de opinie. Să-ți asumi asta, protestând cu toate mijloacele harului ce ți-a fost dăruit! Altfel, neputincios/nepăsător/înfricoșat în turnul de fildeș, tu, omul de înaltă cultură, te transformi într-un laș mic și trist. Din fericire, Andrei Șerban este un imens artist, care își ia în serios și arta, și rolul de formator de opinie. Laș n-a fost vreodată (vezi modul incalificabil în care a fost îndepărtat de la conducerea Teatrului Național), iar respectul său pentru adevăr e gata să înfrunte orice risc. S-a bătut multă apă în piua polemicii despre arta pentru artă și arta cu tendință. Nu e bună arta cu tendință atunci când face propagandă pentru vreo culoare politică. Mai ales când culoarea e  acoperită cu un strat gros de jeg. Dar e bună atunci când se ridică și strigă împotriva celor care vor să ne întoarcă în bezna din care abia am ieșit, plătind cu sânge. Pe de altă parte, montând ”Richard 3” la Teatrul ”Bulandra”, Andrei Șerban depune arta cu tendință pe un așternut curat de artă pentru artă. Subtila traducere a textului shakespearean, aparținând Danielei Dima, aduce și mai aproape de noi rezonanța profundă și mereu actuală a textului. Unii cercetători susțin că piesele shakespeareene sunt operă colectivă, adunată sub pseudonim. Prin ”Richard 3” de la ”Bulandra”, Andrei Șerban se autoinclude în această teorie.Regizorul decupează scene și replici, elimină balastul, creează inserturi personale, care se coagulează organic în textul original. Apariția lui Shakespeare (întru susținerea unui discurs șfichiuitor) este ceea ce în muzică se numește auftakt. Astfel reconfigurate, textul și spectacolul se adună într-o cupolă care îmbrățișează scena și sala, deopotrivă. O cupolă istorie, din care facem parte cu toții, chiar dacă mulți dintre noi se limitează la calitatea inertă de spectatori. Prin întrebările puse direct celor din sală, Andrei Șerban mizează pe o anume interactivitate a spectacolului, dar publicul rămâne încremenit. Speriat. Îngrozit. Incapabil de replică. Nu-i așa că pare înfiorător de cunoscut? Toată lumea vede ce face Richard, dar nimeni nu-l împiedică. Și, iarăși, ”vreți să fiu conducătorul vostru?”, și sala tace, nimeni nu huiduie, nimeni nu fluieră… Se simte frica, grea, sufocantă, ca o scufundare letală în bazinul cu slime negru. Neavând altceva de reproșat spectacolului, fanii infractorilor aflați la putere mormăie că vremea ”șopârlelor” a trecut, acum suntem în democrație. Numai că nu e vorba de nicio aluzie subversivă (”șopârlă”) în ”Richard 3”, totul este spus direct, pe față! Tonalitatea, dusă de la ironie fină la sarcasm contondent, se prefiră până și din muzica lui Raul Kusak, inspirat pianist și compozitor, care strecoară printre efluviile muzicale, oferite live, ba un acord din ”Imagine”(John Lennon), ba câteva note dintr-un colind de Crăciun…

Marius Manole în Richard e preaplinul ce nu poate fi depășit. A fost asemănat cu Edward Scissorhands, Joker, Michael Jackson, dar mie îmi pare mult mai aproape de un personaj pe care îl interpretează chiar el, la Teatrul Național: Ștefăniță Vodă din ”Viforul” lui Dabija. Un omuleț tarat, cu mintea întunecată de neiubire,  încercând să folosească puterea ca acoperământ peste nevolnicie. Îl detestă până și propria mamă. Grăitoare scena în care Richard, aproape zdrobit, scâncește: ”Mami!”. Dar mama îl scuipă, blestemându-l: ”Rușinea vieții tale să te urmeze și în moarte!”. Nu este iubit și nici nu poate să iubească, ucide cu cinism și disperare, își contemplă necruțător propria urâțenie: ”De mine mai curând mi-e silă/De câte-am săvârșit blestemății!/Sunt ticălos.(…) Tot ce-i păcat, păcate de tot soiul./Mă-nvinuie răcnind: <<Ești vinovat!>>/Voi plânge-n scrâșnet. Drag nu-s nimănui;/Nu-i om să-i fie milă dacă mor;/Și cum să-i fie, dacă-n mine însumi/De mine însumi milă nu găsesc?” Astfel, Richard devine un monstru oarecum înduioșător, un criminal sângeros care, la rândul lui, sângerează prin toți porii. O nuanță dorită de Andrei Șerban și exprimată infinitezimal de Marius Manole, poate cel mai aplaudat  actor al momentului.

O surpriză plăcută a montării este distribuirea lui George Ivașcu în trei roluri – Regele Eduard al IV-lea, Lordul Primar al Londrei, Un ucigaș. Nu orice fost ministru al culturii, înjurat copios de public și, apoi, eliminat din guvern, ar fi avut sânge în instalație pentru a îndrăzni să ”locuiască” aceste personaje ce pot fi interpretate ca ironii îndreptate fix împotriva lui și a partidului pe care îl reprezintă. Eduard IV a fost un rege frumos, având o înălțime impresionantă (1,93 m!) și neîntrecut războinic. Primarul Londrei face poante politice, îndreptate, evident, spre penalii care l-au scăpat din brațe pe Ivașcu. Ucigașul e un ticălos șobolănos, sclav vândut Răului. Acceptând să joace aceste roluri, George Ivașcu execută o penitență/autoflagelare umilă, ca la carte, demonstrând – parcă mai era nevoie! – că locul lui e pe scenă, nu în haznaua politicii.

Rafinate compoziții oferă mereu surprinzătorul Cornel Scripcaru. El este Regina Margaret, un fel de erinie supradimensionată, ascunsă sub văluri de doliu, apoi copilul Eduard, prinț de Wales, care ar trebui să devină rege, dar preferă să joace tetris. Și, într-un moment  de mare intensitate, Scripcaru e însuși Shakespeare, care vine să ne arunce în față disprețul binemeritat. Frumos articulate, cu forță și asumare, sunt personajele feminine interpretate de Rodica Lazăr (Regina Elisabeta, sinuoasă, subtilă, furioasă), Alexandra Fasolă (Lady Anne, evoluând de la tristețe interiorizată, la tragism devastator), Mirela Gorea (mama lui Richard 3, aproape dezumanizată de durere, repudiindu-și fiul scelerat). Binevenite accente aduc spectacolului Cătălin Babliuc, Alin State, Constantin Dogioiu, Adrian Ciobanu, Lucian Ifrim, Catinca Maria Nistor. Decorul (tot o creație a lui Andrei Șerban) este o construcție industrială din metal, ce prinde viață terifiantă prin culoarea luminilor, aleasă de regizor. Finalul – genial Marius Manole cu acel rânjet amenințător – mi-a lăsat în minte  melodia care a continuat să-mi zumzăie în cap o vreme. ”Time is on my side”. Hitul trupei Rolling Stones. Pentru Mick Jagger – un cântec de dragoste. Pentru noi, promisiunea apocalipsei, în esență: Sunt nemuritor, te vei întoarce mereu la mine și mă vei regăsi în forme tot mai elaborate ale Răului! O teză destul de realistă. Din păcate. Mergeți să vedeți ”Richard 3”, unul dintre cele mai bune spectacole create de Andrei Șerban. La ”Bulandra”. Sala ”Liviu Ciulei” (Izvor).

Gabriela Hurezean

Fotografii de Livia Vișănescu

Am fost sâmbătă la Teatrul Bulandra, să văd ”The Bach Files”. Am stat pe bancă, în Grădina Icoanei, până s-a întunecat, pe urmă am intrat, am găsit un loc bun. Apoi muzica m-a luat de urechi și m-a imobilizat. Am rămas încremenită, cu un zâmbet de încântare (încremenit și el) pe față. Prima impresie: ”Dosarele Bach” au o sonoritate  magnifică!Trebuie să auziți Preludiul 22, în care vioara și violoncelul  cântă la unison, polifonia venind din relația cu marimbafonul și vibrafonul! Spre deosebire de alți compozitori, care au luat o partitură de Bach și au transformat-o, cap-coadă, într-un sirop înecăcios, inegalabilul Adrian Enescu face eseistică muzicală, extrăgând un citat din, să zicem, Toccata și Fuga, pe care îl comentează apoi în stil profund personal.

Experimentul îi reușește pe deplin și grație unor instrumentiști eminenți, Zoli Toth (marimba, vibrafon), Iulia Bândilă (vioară), Mihail Grigore (violoncel) și Bogdan Pop (marimba, vibrafon, percuție) altfel spus, Zoli Toth Project – un cvartet care sună dumnezeiește. Fiind o pasionată fanatică a muzicii, mă și mir că am reușit să percep ce se întâmpla în celelalte două spații ale scenei. Nu sunt Napoleon și ar trebui să mai văd spectacolul de două ori ca să pot reține toate amănuntele.

Așadar, în timp ce, în stânga, Zoli Toth Project cântă înnebunitor, în mijlocul scenei se derulează acțiunea gândită de Alexandru Darie, într-un  moment de binecuvântată reîntoarcere la copilărie, când colecționam cu toții reviste de benzi desenate. Dar cum copilul Alexandru Darie e unul destul de măricel, povestea aparține genului ”noir” și se situează la confluența thrillerului cu  suprarealismul. Un detectiv pornește în căutarea urmașei lui Johann Sebastian Bach, o găsește într-un cartier rău famat, între cei doi începe o idilă, dar detectivul e bântuit de grețuri metafizice, drept pentru care dispare mereu în ceață.

În rolul detectivului, Alin State oferă o surpriză de proporții. L-am văzut în teatru și film, știam că e un actor sclipitor,  dar n-aș fi bănuit că este și un dansator atât de bun. De altfel, toată distribuția dansează și o face profesionist, grație talentului propriu, dar și reputatului coregraf Arcadie Rusu. Detectivul lui Alin State este interesant construit încă din scriitură: e pozitiv în raport cu personajele negative, dar negativ în raport cu iubita sa și chiar cu sine însuși.

Urmașa lui Bach este interpretată de foarte tânăra actriță Raphaela Lei (a fost cap de afiș în spectacolul Teodorei Câmpineanu, ”Romeo și Julieta”) care se achită admirabil de rolul destul de solicitant, personajul ei fiind părăsit, violat, bătut până în pragul morții, într-un cuvânt, viața ei este o continuă, tragică zbatere. Asta în ciuda îngerului păzitor care își face datoria dar, uneori, mai întârzie. Antoaneta Cojocaru este un înger neconvențional: drăgălaș, grațios, curios, jucăuș dar, la o adică, iritat, întristat, justițiar.

Și acesta este un rol care presupune un mare consum de energie și o plasticitate foarte elaborată a mișcării, iar Antoaneta Cojocaru deține tot arsenalul necesar pentru a străluci  realmente, iluminând scena. La polul opus se află odiosul Butterfly, aparent un moșneag cocoșat dar, în realitate, o întruchipare a răului, cu puteri supranaturale. Interpretând acest rol, Adrian Ciobanu se dovedește a fi un  mim de elită și un dansator de mare calibru. Spectacolul are două momente culminante, de acrobație la trapez, cel al scenei de iubire dintre detectiv și descendenta lui Bach și cel în care detectivul se luptă în aer cu Butterfly.

Este absolut uluitor ce a putut să scoată la iveală regizorul Alexandru Darie din resursele secrete ale actorilor! Și ce rafinamente a putut să inventeze, ca să amintesc doar scena în care păpușarii mânuiesc îngerul pentru ca acesta, la rândul lui, să mânuiască manechinele a căror semnificație încerc doar s-o ghicesc: lumea, martorii, judecătorii?

Scenografia semnată de Octavian Neculai (care a coordonat și realizarea desenelor) definește în alb-negru lumea benzilor desenate, aducând nota de mister și pe aceea de umor, atât de necesare acestui încântător eveniment teatral. ”Un spectacol condus în exclusivitate de muzică” – spune cu modestie Alexandru Darie, dar aplauzele i se cuvin în egală măsură și lui, și compozitorului Adrian Enescu, și interpreților – Zoli Toth Project, și arhitectului Octavian Neculai, și coregrafului Arcadie Rusu, și actorilor Alin State, Antoaneta Cojocaru, Adrian Ciobanu, Raphaela Lei, Cristiana Ioniță, Raluca Nicolae, Georgiana Dobre, Daniela Tocari, Andreea Șovan, Gabriel Sandu, Bogdan Iacob, Vlad Troncea, Ionuț Bârjoveanu, și marionetiștilor Elena Dumitrescu, Elena Mușat, Cristina Țane, Marius Bugi. Și, desigur, spiritului nemuritor al lui Johann Sebastian Bach, care precis s-a bucurat împreună cu noi de această frumoasă reverență ce i-a fost adusă de contemporaneitate.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Veronica Achim și Radu Sandovici

Am văzut acest spectacol în condiții vitrege și, totuși, mi-a plăcut. Voi descrie condițiile vitrege, ca să vă dați seama cât de mult mi-a plăcut. În timp ce stau la coadă să-mi obțin locul, două dame bine se precipită spre exterior pentru că nu suportă fumul de țigară. Eheeei, doamnelor, nu știți cum era pe vremea când fumatul nu era interzis în timpul spectacolelor underground! Și, la urma urmelor, la ”Tănase” și la Operetă nu e fum. Încercați cu încredere.

Mai departe. În sală, constat că mi s-a rezervat ultima masă, cea mai îndepărtată de scenă. Încerc să îndulcesc situația, comandând o ciocolată caldă. Vine. După cinci minute vine iar. Chelnerița. Cu fața ușor descompusă. ”Vă rog să mă scuzați, v-am adus din greșeală altfel de ciocolată caldă, o iau pe asta și vă aduc alta”. Draga de ea. Gustasem deja și nu era nicio deosebire între ciocolata albă franțuzească pe care o comandasem și ciocolata braziliană cu gust de alune, pe care o primisem. Așa că mă încleștez pe toarta ceștii: ”Nu-i nevoie, e bună și asta, dar am voie să mă mut la masa de lângă bar?” ”Sigur că da” – zice drăgălașa și se oferă să-mi care ceașca. De la masa 7, mai ridicată față de celelalte, am o viziune superioară asupra lumii. Nu mai văd doar capete. Zăresc scena, e drept, destul de neclar. Nu-i nimic, o să înțeleg din auzite. Să gândim pozitiv, ce naiba.

Alexandru Unguru este un dramaturg excelent. Mi-am dat seama de asta citind textul ”Doi și-un tulnik” pe care l-a scris. Am primit partitura după ce am văzut spectacolul și abia după ce am citit-o, râzând cu lacrimi, pe alocuri, mi-am dat seama cât de bun dramaturg e Unguru și ce subtil e umorul lui. Și-a înscenat tot el textul, la Godot, cu ajutorul a doi complici de toată isprava: actorii Mișa Șerban și Alin State. De fapt, trei complici, căci e de admirat și scenografia lui Cristian Stănoiu. Alcătuită, în principiu, dintr-un mare năvod care atârnă din tavan. O bună metaforă pentru ”a lua plasă”, sport pe care îl practicăm cu toții, încă din vremuri imemoriale.

Alin State este elementul autohton, mioritic: tulnikul. Cugetările lui sunt liantul dintre cele opt scene, dar și o bună radiografie a contemporaneității globalizate, în care până și legile mecanicii cuantice sunt anulate. ”După cum bine știți, – mugește Tulnikul – de mult timp, deja, trăim vremuri globale. Vremuri în care un fluture ce bate din aripi în Patagonia nu stârnește un uragan în Tibet, ci este devorat de insecticid în mai puțin de 10 secunde.” (Aici, lângă bar, miroase brusc a omletă). Spune Unguru în prezentarea spectacolului: ”Poate că românul e frate cu codrul, dar asta nu l-a oprit să se înfrățească și cu absolut orice altceva. De la Lună la ghețare, de la deșert la mlaștină, de la piramide la ghiulele și de la muzică la stadioane.”

Evident, când doi români, soț și soție, ajung pe Lună, ea – Mișa Șerban, adorabilă! – este la fel de cicălitoare cum era și pe planeta mamă, iar el, Alexandru Unguru – un reușit încurcă-lume, aparent docil, dar cu mici explozii de țâfnă macho. Ca în majoritatea cuplurilor, de la noi și de aiurea, se discută în contradictoriu și, obligatoriu, în context apare și tema ”soacră”. Despre sfârșitul lumii e vorba în scena cu capete încoronate (Regele Mihai și Regina Elisabeta) care s-au refugiat din calea Apocalipsei la Piramida Soarelui. Fără a cădea în păcatul lezmajestății, dialogul pe care Unguru îl pune pe seama celor doi este de un comic irezistibil. La fel și considerațiunile Tulnikului, al căror haz nebun poate să-ți scape dacă nu ești foarte atent: ”Finalul este catastrofal. Sau înălțător. Scapă toată lumea. Nu scapă nimeni. Foc. Apă. Aer. Pământ. Electroni scăpați de sub control. Atomi scăpați de sub control. Virusuri scăpate de sub control. Foarte mult control care se pierde. Probabil, omenirea nici nu realizează cât de mult control are.” Același umor rafinat străbate povestea celor doi călători budiști sau a turiștilor care circulă pe ghiulea, precum baronul Münchausen. Poanta străvezie lasă să se vadă, în scena ”Jean și Reno”, răul care ne macină, exegeza dudelor fiind doar o mică divagație de la tema gravă a rasismului.

Construind un ingenios eșafodaj din titlurile pieselor cântate de Beatles, Alexandru Unguru strecoară printre rânduri o întreagă filosofie existențială. Povestea însurățeilor chinezi care își petrec luna de miere pe un ghețar, la Polul Nord, readuce în discuție relația de cuplu, privită dintr-un unghi burlesc. Yu recunoaște cinstit în fața nevestei sale: ” Te-am vrăjit io că la temperaturi mici o să ni se facă ochii mari și tu ca proasta m-ai crezut, că nu ți-ai dat seama că eram beat criță, pentru că (…) avem ochii mici și nu se vede când sunt injectați.” Dar Domnul Tulnik știe că ”poate cele mai importante două manifestări ale ultimului mileniu, fotbalul și terorismul, merg mână în mână”. Deci prezența mujaheddinului care își transformă nevasta în terorist sinucigaș, la un meci Brazilia – Algeria, desfășurat la Rio, este oarecum explicabilă. Cu 15 minute înainte de a se detona, Abdullahina îi face niște mărturisiri soțului său. La care se râde crunt. Da’ crunt de tot! Mulțumită și dialogului săltăreț scris de Alexandru Unguru, dar și performanței actoricești susținută de același Alexandru Unguru, alături de minunata-i parteneră, Mișa Șerban.

Dar știți cum e regula: cine râde prea mult, are toate șansele să plângă la urmă. După ce ai râs copios, timp de o oră și jumătate, încasezi, la sfârșit, în plină figură, o găleată de apă foarte rece, administrată de Tulnik (admirabil Alin State, ca de obicei). Așa, ca să te trezești din starea de veselie exagerată și să ai ce rumega o vreme, după ce pleci de la Godot. Spectacolul se joacă în seara asta, merită să mergeți să-l vedeți!

Gabriela Hurezean

Fotografii de Cătălin Grădinariu