Când s-a născut Opera Română, în urmă cu 100 de ani, sunetul cu care a salutat lumea s-a numit ”Lohengrin”. Dirijor: George Enescu. La exact  un secol distanță, în vremuri tulburi, marcate de boleșniță și mizerii politice, Opera Națională București înfruntă vitejește realitatea descurajantă (și, iată, din fericire, publicul îi este întru totul alături!),  reeditând premiera operei lui Richard Wagner. Dirijor: Tiberiu Soare. Nici nu e nevoie să-l vezi la pupitru, vei recunoaște oricum acea vibrație specială pe care o transmite orchestrei, nuanțele rafinate, emoția, accentele ce irizează sonoritatea ariilor.

Pe lângă amprenta… solară, acest spectacol, cu adevărat evadat din contingent, poartă și amprenta inconfundabilă a regizorului Silviu Purcărete, aflat la un evident apogeu al inspirației sale. Ideea de a dedubla personajele principale este absolut genială, pentru că propune o incursiune în interiorul lor, o revelare a spiritului pur sau a umbrei demonice. Sigur, s-au mai inventat personaje cu alter ego vizibil, (am văzut chiar o eroină jucată de opt actrițe, în șir indian), dar aici e cu totul și cu totul altceva, e metaforă, e plasticitate, e chiar soluția veșnicei probleme a marilor artiști lirici, care n-au nici vârsta, nici fizicul personajelor.

În varianta Purcărete, Lohengrin este dăruit cu vocea excepțională, de impresionantă forță, dar cu inflexiuni magice, catifelate, a tenorului Benjamin Bruns și cu trupul gracil, de o expresivitate îndelung antrenată, al lui István Téglás, tulburător în exprimarea dualității oximoronice a fragilității/vulnerabilității imposibil de ucis. Téglás întruchipează impresionant acea transparență a ființei imaculate, venită din altă lume și niciodată înțeleasă. În rolul Elsei, soprana Diana Gouglina etalează o voce cu limpezimi diamantine și o perfectă stăpânire a fluidității sunetelor. Elsa interioară, în interpretarea Andei Saltelechi, este sufletul imponderabil, sensibil, dramatic și, în același timp, jucăuș. Ființa ei emană lumină, și ar fi perechea ideală pentru Lohengrin, dacă ar putea să-și transceandă condiția de simplă muritoare.

Cuplul damnat, Ortrud și Telramund, este transpus muzical de Petra Lang – un glas prodigios, specific wagnerian, exprimând fără greș profilul întunecat al personajului pus pe malversațiuni – și Valentin Vasiliu, bine ancorat în partitură, dar cu două momente de paloare, când vocea i-a fost acoperită de orchestră. Actorii care animă personajele, Alina Petrică și Rareș Florin Stoica, sunt, la fel ca Téglás și Saltelechi, dovada vie a priceperii cu care Purcărete își alege actorii. Ortrud – Alina Petrică este o vrăjitoare sălbatică, prezentând agilități de fiară și lascivități de curtezană. Telramund – Rareș Florin Stoica o însoțește pe drumuri întunecate, alunecos, insinuant, aplicând fără crâcnire planurile necurate ale vrăjitoarei.

E de salutat debutul lui Filip Panait (în rolul regelui), voce curată, maleabilă, convingătoare, dublată de ținută ireproșabilă, calități ce pledează pentru deschiderea unei pârtii mai largi pentru tinerii artiști care cu greu își găsesc locul pe scenele lirice autohtone.

Dar își merită aplauzele toți cei care au strălucit în seara premierei, în roluri de mai mică întindere sau în corul care a sunat de-a dreptul paradisiac (maeștri de cor: Daniel Jinga & Adrian Ionescu). Strălucit-au și suflătorii plasați în lojă, deasupra scenei, generând o sonoritate surprinzătoare, paralelă cu sound-ul orchestrei.

Strălucit și decorul creat de Dragoș Buhagiar (secondat de Andrada Chiriac în domeniul costumelor). Deși sprijinit pe detalii minimaliste, dar și pe mari suprafețe cinetice + sugestive efecte ale light design-ului, universul creat de Buhagiar e casă bună pentru suprarealismul magic al poveștii lui Lohengrin. Remarcabilă apariția uriașilor veniți, parcă, de pe altă planetă.

Mai pe scurt, cred că foarte greu va reuși cineva să depășească sau măcar să egaleze ceea ce au creat, la Opera Națională București, Silviu Purcărete și aliații săi. O bijuterie rară, demnă de orice scenă importantă a lumii.

La mulți ani glorioși, Opera Națională București și, cu succese asemănătoare, înainte!

Gabriela Hurezean

Fotografii oferite de Opera Națională București

Se mai întâmplă să ajung la teatru însoțită de o haită de draci. Adunați din drum, născuți de femeia care urlă în telefon, aceeași care, nimerită lângă mine, în sală, stă cu jumătate de fund pe scaunul meu. Și, desigur, cotcodăcește în continuare. Și, deodată, se întâmplă magia. Luminița bestială. Beculețul din tavan, care aruncă o cupolă de lumină peste mine, peste toți. Izolându-ne în miezul frumosului. Și vine Grumăzescu, ciuci pe hoverboard, și gura aleargă, vrei, nu vrei, spre urechi. Mie, cel puțin, nu mi s-a șters zâmbetul de pe față până la sfârșitul spectacolului. Nu că ar fi fost ceva caraghios, ci din drag de niște oameni tineri, care își fac meseria cu bucurie și foarte mult talent.

Daniel Chirilă a scris un reușit scenariu după povestea fraților Grimm, ”Apa Vie” (cu inserturi din alte povești). Ștefan Lupu – actor, coregraf, dansator, regizor – a montat pe scena Teatrului Mic o feerie/fantezie/frenezie, urmând și nu prea partitura, ca-ntr-o joacă în care fiecare participant are voie să aducă un benghi, un amănunt nou, o nuanță, o mișcare, ceva personal. Lupu spune, într-un text din caietul program, că spectacolul ar avea ceva rude în zona commedia dell’arte. O fi, de ce să-l contrazic, dar mie mi s-a părut înrudit mai degrabă cu Cirque du Soleil. Și nu în sens peiorativ, ci în sensul celei mai sincere minunări în fața virtuozității pure, a atmosferei suprarealiste, a întregului bine coagulat, în care fiecare entitate evoluează congruent. Cei doi paji pe schiuri, vorbind o limbă inexistentă, au un haz irezistibil, în interpretarea Alinei Rotaru și a Andreei Alexandrescu. Tot ele sunt Gloria și Bogăția.

Cezar Grumăzescu este la fel de nonșalant, fermecător, energic și subtil ironic în postură de Bufon, Bătrân sau Tradu-Călău (reușit joc de cuvinte, trimițând la traducerile care masacrează textul). Rolul Printzului Mic i-a revenit lui Marian Olteanu, proprietar de baby face în perfect acord cu naivitatea și cumsecădenia mezinului regal. Fiindcă veni vorba despre Printzul Mic, nu pot trece cu vederea un amuzant artificiu – nu știu dacă e din scenariu sau din regie – legat de stilizarea poveștii.

Scrie în carte: ”În timp ce clopotul bătea ora 12, a alergat cu inima în gât, reuşind să iasă afară din regat, în ultima clipită. Poarta din fier s-a închis în urma sa cu atâta putere, încât i-a smuls o bucată din călcâi.” În varianta Lupu, de la Mic, prințișorul rămâne cu călcâiul neatins, în schimb, își pierde o ghetuță, fix ca inubliabila Cenușăreasă. Cum să nu te veselești la o asemenea inventivitate, nu lipsită de subînțeles? La polul opus, ticălosul Printz Mare îi prilejuiește lui Rareș Florin Stoica un admirabil exercițiu de expresivitate a rostirii, a chipului, a trupului.

Deși are mai puțin text de spus și e, cumva, în trena Printzului Mare, Florin Crăciun (Printzul Mijlociu) impresionează prin calitățile sale autentice de dansator. Creații remarcabile face și Oana Pușcatu ca Baba Cloanța și Fantoma Mamei, iar Gabi Costin este la fel de credibil în rolul Regelui ca și în cel al Piticului (în ciuda staturii sale masive).

Am lăsat la urmă duetul Alina Petrică – Ana Bianca Popescu pentru că, deși le urmăresc de ceva vreme și știu de ce sunt în stare, reușesc să mă surprindă și de data asta. Două actrițe totale. Trăiesc personaje. Cântă. Dansează. Poate pare un lucru mic ceea ce spun acum, dar în realitate, e un lucru mare de tot. Cele două știu să meargă/danseze pe tocuri fără să tropăie. Asta e o artă pe care numai marile balerine o stăpânesc. Cândva, am văzut la Operă un corp de balet care suna ca o turmă de elefanți. Am văzut și actrițe care, odată cocoțate pe tocuri, îți ofilesc timpanul cu bocănitul. Alina Petrică și Ana Bianca Popescu sunt, lucru mare, silențioase. Nu și când au de cântat.

În ”Apa Vie”, cântă doar Alina/Printzesa Bună (felicitări pentru muzică, Mihai Dobre!) și iar ajung cu gândul la Cirque du Soleil și mă bucur că nu ne-au furat-o. Încă. Ana Bianca Popescu este Printzesa Ne_Bună, sexy și rea, intrigantă și adorabilă. Și minunată dansatoare. Tot ele sunt Sfânta Miercuri și Sfânta Vineri, băbuțe cocârjate și cu negi pe la nas. Se cuvin mulțumiri directorului Gelu Colceag pentru inspirația și curajul cu care a adus în Teatrul Mic această echipă de tineri actori pentru care nu par să existe limite în materie de creativitate și mijloace de expresie.

Revenind la spectacolul nostru, aplaudăm machiajul conceput de Diana Ionescu și video mapping-ul creat de Eranio Petrușca. Aici ar fi de adăugat că tehnica a invadat scenele noastre și, după marea reușită înregistrată cu ”O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții” (TNB) meșterii din zona artei virtuale au început să se simtă precum copilul rămas singur cu borcanele de dulceață. Nu face excepție nici Eranio Petrușca. A pus foarte bine luminile, a proiectat imagini sugestive (cum ar fi castelul prințeselor), dar tot el a oropsit actorii cu decorul virtual în pătrate alb-negru care îți cotropesc privirea și nu te lasă să mai vezi altceva. Bine că scena împătrățită nu ține mult, rămânând doar acea parte a spectacolului care produce încântare adulților și puștimii deopotrivă. Gustați din ”Apa vie”, o să vă simțiți mai tineri, mai veseli și mai sănătoși!

Gabriela Hurezean

Fotografii de Bogdan Catargiu

Pe-aici, pe la noi, sunt destul de puțini cei ce știu care este diferența dintre musical, music-hall și operetă. Răzvan Mazilu știe și, de câțiva ani încoace, ne tot oferă lecții încântătoare de musical. La București, la Timișoara, la Târgu Mureș. După succesul cu ”Mon Cabaret Noir” (Teatrelli), aduce bucureștenilor un nou regal, ”Fecioarele noastre grabnic ajutătoare” de Lee Hall (după romanul lui Alan Warner, ”The Sopranos”).

Textul, bine tradus și adaptat de Carmen Stanciu, a fost transpus de Răzvan Mazilu pe scena Teatrului Excelsior. Premiera a avut loc la sfârșitul stagiunii trecute, în prag de vacanță. Au trecut două luni de atunci. A lăsa timpul să-ți filtreze impresiile e un experiment interesant. Ceea ce-ți rămâne în memorie (și, uneori, în inimă) dintr-un spectacol e partea lui cea mai importantă, neperisabilă. Primul lucru pe care mi-l amintesc este că fetele cântă dumnezeiește. Am văzut  toate variantele englezești pe care le-am găsit și n-am nici cel mai mic dubiu: ale noastre cântă cel mai bine! Și nu partiturici lejere, ci fragmente din muzici grele: Matthäus Passion de Bach, Stabat Mater de Pergolesi, Hallelujah de Händel, Lacrimosa de Karl Jenkins, Pie Jesu de Andrew Lloyd Weber. Sau din piese de rezistență  apropiate vârstei lor: Yesterday (Beatles) Tears in Heaven (Eric Clapton), Good morning little schoolgirl (Rod Stewart), Xanadu (Electric Light Orchestra), Love Hurts (Nazareth). Cele șase actrițe sunt acompaniate live de Adina Cocargeanu (pian), Imola Tamás (percuție), Andreea Archip (pian), Dana Georgescu (chitară bas).

Dincolo de muzică, e captivantă și povestea care poate fi a oricărui adolescent, chiar dacă nu este elevul unei școli catolice din Scoția. E despre setea de libertate și de iubire, despre teribilism candid și aventură, despre bucurie și tristețe, despre jungla lumii civilizate cu toate riscurile ei. Și despre Fecioara Sfântă a fiecăruia, grabnic ajutătoare. Dar nu chiar întotdeauna. Pe parcursul celor câteva ore cât scapă de sub controlul măicuțelor, cele șase coriste își dezvăluie poveștile, secretele, caracterul. Un bun prilej să descoperim niște actrițe totale, care cântă, dansează și sunt în stare să interpreteze orice rol. Ele joacă și rolul măicuței, și pe cel al drogatului hoț, și pe cel al masculului libidinos ș.a.

Alina Petrică este Orla,  un îngeraș depravat, cu accese de cinism, care ascunde profunzimi nebănuite, suferință, iubire și generozitate. Cei care au văzut-o deja în ”Mon Cabaret Noir”, ”(D)efectul Placebo”, ”Deșteptarea primăverii”, ”Aglaja”, știu că, deși foarte tânără, Alina Petrică este deja o mare actriță, tot mai bună, cu fiecare rol pe care și-l adaugă în portofoliu. La același nivel se situează Ana Bianca Popescu, posesoarea unei voci extraordinare și a unei admirabile capacități de transfigurare. Ea este Fionnula, creierul grupului, dar și capul răutăților. O prezență pregnantă, transmițând stări molipsitoare, o siguranță și o asumare a personajului frizând perfecțiunea. O adolescentă încercând să-și descifreze sexualitatea incertă. Pe care Fecioara grabnic ajutătoare n-o prea ajută.

Cum Răzvan Mazilu stăpânește alchimia alegerii unei distribuții impecabile, celelalte patru actrițe, încă insuficient cunoscute publicului, sunt în deplină armonie cu întregul. Daniela Tocari, sensibilă, discretă, interiorizată (tocmai de aceea, transmițând multă emoție) este Manda, fata săracă, încercând să-și ascundă necazurile și din demnitate, dar și din dorința de a nu fi respinsă de colegele care nu știu ce înseamnă să fii sărac. Meda Topârceanu este adorabilă în rolul lui Chell, fata care își poartă cu dezinvoltură și drăgălășenie kilogramele în plus, chiar dacă, la un moment dat, seamănă cu un dirijabil argintiu, încălțat cu cizme de motan din basme. Oana Pușcatu este Kylah, ”fata rea”, cu gura mare, dar cu suflet și mai mare.

Un personaj complex construiește și Ioana Mărcoiu: Kay – tocilară, fandosită, distantă, arogantă – ascunde un secret care o va azvârli curând din turnul de fildeș. Se pare că, deocamdată, nici ea nu se bucură de grațiile Fecioarei grabnic ajutătoare. Care, într-un târziu, se va arăta, una și aceeași pentru toate copilele care știu prea bine că ”nu suntem noi îngeri, dar nu putem spune minciuni despre maica Domnului”. Fără îndoială, musicalul ”Fecioarele noastre grabnic ajutătoare” este încă o victorie a lui Răzvan Mazilu, în calitate de regizor și coregraf, și a echipei cu care a lucrat: Romana Țopescu, Dragoș Trăistaru (scenografia), Lucian Vlădescu (orchestrația și adaptarea muzicală), Alin Popa (light design), Gönül Abdula (pregătirea muzicală), Raluca Nicolae (asistent coregrafie). Un spectacol viu, vibrant, captivant, care pare că se termină prea repede, deși durează două ore și 20 de minute. Dacă aveți noroc și mai prindeți bilete, îl puteți vedea duminică, 3 septembrie, de la ora 19.00. La Teatrul Excelsior.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Andrei Runcanu

Diferența dintre singurătate și însingurare este că prima poate avea cauze obiective, independente de voința ta (cum ar fi naufragiul pe o insulă pustie), pe când a doua este o ”creație” proprie, o formă de alienare ce vine din teama de a lua viața în piept. Trăim într-o lume în care totul e falsificat, începând cu obiectele și terminând cu sentimentele și, uneori, cu existența însăși. Despre asta se vorbește/cântă/dansează în noul spectacol din proiectul 9G la TNB, ”(D)efectul Placebo”, o creație colectivă, exemplar pusă cap la cap de Ștefan Lupu, autorul conceptului și al coregrafiei.

Textul scris de foștii discipoli ai lui Bács Miklós spune multe despre calitatea școlii de teatru clujene și, mai ales, despre luciditatea cu care acești tineri actori știu să privească realitatea. Cele trei povești sunt trei parabole despre dedublare, sindrom bipolar, iubire, neiubire, prietenie, singurătate.

Vlad Nemeș interpretează impecabil un Virtual Boy răpus de complexe, fostul loser al clasei, pe care primul Pentium l-a scos din anonimat. Refugiat într-un univers care îi permite să fie Superman, să învingă monștri și să posede cohorte de japoneze mici, băiatul refuză orice contact cu lumea reală pe care o vede ostilă, de neînțeles, plină de capcane. Ar putea să aibă un prieten, David (George Bîrsan, plin de energie, expresiv, nuanțat), dar nu are timp pentru el și nici nu-l aude când vorbește despre sentimentele care se trimit prin e-mail, despre emoțiile extrase din Recycle Bin, despre lașitatea de a-ți înfrunta fricile, fantasmele, sentimentul de culpabilitate. David știe foarte bine ce însemnă toate acestea, dar continuă să trăiască de-adevăratelea, cu orice risc.

Despre vise și materializarea lor deloc pe măsura așteptărilor vorbește Mara, personaj interpretat de Alina Petrică, o actriță a cărei traiectorie ascendentă pare a nu cunoaște limite. Din adolescenta romanțioasă, nerăbdătoare să se mărite, Mara se transformă într-o nevastă cicălitoare, isterică, a cărei singură problemă vitală pare să fie cea legată de cozonacii ratați ai soacrei. Tot Alina Petrică este și Flori, femeia de serviciu care, grație jucăriei magice, se transformă într-o divă gen Plavalaguna, moment în care ne minunăm încă o dată de excelentele calități vocale ale tinerei actrițe.

Pe Rareș Florin Stoica îl urmăresc din 2011, când l-am văzut, tot la Naționalul bucureștean, o prezență remarcabilă în rolul principal din ”Băiatul din ultima bancă”. L-am revăzut, apoi,  în ”Trei”, la Teatrul Act, constatând cu încântare că juna speranță de acum cinci ani a crescut frumos, stăpânind cu maturitate mijloacele de exprimare artistică. În ”(D)efectul Placebo” e distribuit, și el, în dublu rol. Pe Bogdan, soțul nefericit al Marei, îl interpretează în cheie dramatic/satirică. El este cel care meditează pe tema perfecțiunii artificiale și a sindromului Barbie (”până și viermii știu că merele perfecte nu sunt bune”) și tot el este cel care încearcă zadarnic să evadeze din cușca unei căsnicii ratate, căutând alinare în ”aventura” cu femeia gonflabilă, sugestiv transpusă în baletul tragicomic ce ne dezvăluie o nouă fațetă a talentului cu care a fost dăruit actorul. Celălalt rol pe care îl joacă, al îngrijitorului Mitică, deși mai mic, are o considerabilă încărcătură de haz. Ioana Predescu, în Bi_Anca, propune o reușită reinterpretare a dedublării cauzate de frecventarea prea intensă a spațiului virtual. Bi_Anca are dublă personalitate, pare posedată de demoni și, la fel ca toți ceilalți, aspiră la normalitate, fără însă a ști unde se află cheia. Deși rolul conține destule tentații în materie de excese interpretative, Ioana Predescu își cântărește farmaceutic fiecare gest, fiecare intonație, menținându-și personajul în zona celui mai convingător firesc.

Aplauze se cuvin și Elenei Dobîndă și Andreei Simona Negrilă (instalația scenografică), lui Cristian Ciopată (light design) și lui Daniel Octavian Nae (sound design).

Pe scurt, (D)efectul Placebo ne revelează un grup de actori foarte tineri, inteligenți, care știu să construiască personaje, să cânte, să danseze. Altfel spus, artiști totali, pe care îi îndrăgești fără drept de apel și îi aplauzi cu bucurie și entuziasm. Dacă și directorii de teatre îi vor iubi cum îi iubește publicul, va fi bine!

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca

Musicalul à la roumaine m-a determinat să scriu de mai multe ori că nu avem școală de profil. Sau, dacă avem, este doar rezultatul unei regretabile ignoranțe în ceea ce privește deosebirile dintre operetă, music hall și musical. I-am văzut pe unii care erau convinși că fac musical, dar nu știau că asta presupune altă impostație și altă tehnică a emisiei decât cele caracteristice operetei. Ăsta ar fi motivul pentru care, vinerea trecută, mă îndreptam spre Teatrelli cu o ușoară ezitare în pași, deși am o veche și bine consolidată încredere în arta lui Răzvan Mazilu. După o oră și jumătate de Cabaret Noir cu Mazilu și cele patru Anite, retractez spășită ce am scris de-a lungul anilor și afirm, nu fără o anume uimire: Avem școală de musical! Și încă una foarte bună!

Dacă despre Răzvan Mazilu știam că e în stare de orice (am văzut aproape tot ce a creat, de la ”Pasărea Shakespeare”, ”Dama cu camelii”, locomotiva din ”Anna Karenina”, până la ”Block Bach”, ”Portretul lui Dorian Gray” sau ”Iulius Caesar” la Teatrul din Timișoara), despre celelalte patru componente ale distribuției știam doar că sunt niște talente mai mult decât promițătoare. ”Produse” de generație recentă ale școlii de teatru și film, tot mai puțin influențată de gesticulația redundantă a stilului tradițional.

Cu trei dintre ele – Anca Florescu, Alina Petrică și Ana Bianca Popescu – Răzvan Mazilu a mai lucrat la musicalul ”West Side Story” (producție pentru Festivalul Național de Teatru, pe care n-am văzut-o). Așadar, pornind la drum cu trei actrițe deja antrenate în spiritul perfecționismului său necruțător și cu o a patra, Ilona Brezoianu, ea însăși o adeptă a perfecționismului, Răzvan Mazilu a reușit să conceapă un spectacol total, în care parfumul de epocă (interbelică) se împletește cu învăluitoare efluvii muzicale și dansuri de un erotism ce spulberă tabuuri.

Autor al conceptului, regiei, coregrafiei, costumelor și interpret al unui personaj multiplu, Mazilu ne spune povestea Anitei Berber, simbol al libertății absolute, care a guvernat Berlinul interbelic, dansatoare fără veșminte, actriță în filme pe cât de mute, pe atât de picante, fotomodel în ipostaze erotice. Cu expresivitatea sa ieșită din comun, Răzvan Mazilu este și Rodolphe Salis (cel care a înființat, în 1881, la Paris, primul cabaret, Le Chat Noir), și Sebastian Droste, cel care i-a fost o vreme partener de scenă și de viață Anitei Berber, și Rudolph Valentino (unul dintre chipurile morții), și jumătatea de bărbat sau jumătatea de femeie care coexistă în fiecare om, și latura masculină a Anitei și, la sfârșit, când machiajul a fost spălat de lacrimi și tocurile înalte au dispărut, e și îngerul căzut, trist, obosit și dezamăgit.

Ilona Brezoianu, înaltă, sinuoasă, transparentă, cinică și arogantă, cu ochi hipnotici și voce acaparatoare, este partea demonic pasională a Anitei Berber, cea care se hrănește cu petale de trandafir macerate în eter&cloroform, cea care, alături de Sebastian Droste, va transforma ”arta de căcat” în ”dansul ororii, depravării și extazului”, cea care va da show-uri private, adevărate orgii în cursul cărora sexul sado-maso va fi potențat cu droguri ucigătoare, cea care va dansa dezbrăcată, înainte de a împlini 18 ani, și nu va face un secret din faptul că e bisexuală (se pare că a avut o relație și cu Marlene Dietrich). Histrionismul Anitei – acea parte ludică și drăgălașă, dedată clowneriei, care știe să facă haz de necaz caricaturizând lumea – este descifrat cu încântătoare grație de Alina Petrică și dus la apogeu prin interpretarea impecabilă, tulburătoare, a celebrei piese ”Ne me quitte pas” de Jacques Brel.

Copleșitoare este și amprenta personală pe care Ana Bianca Popescu o așază asupra celei mai frumoase piese din repertoriul lui Edith Piaf, ”Hymne à l’Amour”, într-o interpretare ce revelează nu doar excepționale calități vocale, ci și o fascinantă capacitate de a transmite emoție, strălucire, magie. Emoție și sensibilitate emană, prin toți porii, și Anca Florescu, întruchipând depravarea în toate nuanțele ei, de la copila pervertită, la maternitatea tragică.

Hotărât lucru, Le Cabaret Noir de Răzvan Mazilu nu e pentru pudibonzi, ci pentru cei care pot înțelege disperata sete de iubire a Anitei Berber, dar și nebunia berlinezilor de a trăi din plin, fără opreliști și prejudecăți, bucuroși că au scăpat cu viață din primul război mondial, dar parcă presimțind, înfiorați, un nou carnagiu, și mai cumplit.

Ceea ce am aplaudat mai presus de toate, la sfârșitul acestui experiment întru totul reușit, a fost rafinamentul cu care Mazilu a știut să sublimeze trivialul inevitabil, înnobilând decadența și aducând la suprafață lacrima de sub masca surâzătoare. Bravo binemeritat Romanei Țopescu și lui Dragoș Trăistaru (autorii decorului evocând și goticul, și kitschul cabaretului), lui Mihai Dobre și lui Gabriel Băruță (semnatarii sound designului definitoriu pentru atmosfera spectacolului), Anei Cebotari, care s-a ocupat cu pregătirea muzicală și lui Alin Popa, pentru light designul mai mult decât inspirat. În concluzie, bucureșteni și musafiri ai bucureștenilor, dacă ați împlinit 16 ani, dați o fugă la Teatrelli (în Piața Lahovari, lângă COS) să vedeți ce înseamnă ”Mon Cabaret Noir”!

Gabriela Hurezean

Fotografii de Mihai Benea