Conform caietului program, la Sala Atelier a Naționalului bucureștean, bunăstarea luminilor este deservită de următorii: Ionel Docan (maestru lumini), Cristian Simon, Ioan Manolea (pupitru lumini), Eugen Stoiciu, Nițu Fontel, Vasile Neguț (electricieni scenă). Dacă îl adăugăm și pe regizorul tehnic – Marcel Bălănescu – avem șapte magnifici care au făcut tot posibilul să distrugă un spectacol excepțional, ”Umbre” de Marilia Samper, în regia lui Vlad Cristache. Imaginați-vă un mare dulap de sticlă, aflat în mijlocul scenei, în care încep să pâlpâie spasmodic niște neoane. Pâlpâitul de stroboscop a ținut până aproape de sfârșitul spectacolului, orbind/isterizând spectatorii care au ajuns să asculte replicile cu ochii închiși, dând mărunt din buze. Nu știu cu ce s-a ocupat în acest răstimp – aproape o oră! –  marea echipă de luminiști-electricieni. Probabil, au ieșit la o țigară, au plecat la mare sau ceva.

Cu toate acestea și în ciuda acestora, spectacolul a fost o revelație. Actorii au rezistat eroic, ne-au apucat de inimă și ne-au ținut în lumea misterioasă a piesei (aparent polițistă) scrisă de Marilia Samper. Alexandra Sălceanu este Alba, adolescenta de 16 ani, care pleacă la o petrecere, vineri seara. Am admirat din nou versatilitatea acestei tinere actrițe, la fel de credibilă în rolul unei femei mature, înrăită de viață, ca și în cel al unei copile inocente, jucăușe, plină de bucurie și radiind iubire. Alba este unicul copil cuplului năclăit în rutină, dar care încearcă să mai păstreze aparențele romantismului de la început.

La început, Ana Ciontea este mama iubitoare și grijulie, apoi sfâșiată de disperare și, în final, explodând într-o răzbunare nedreaptă. Tatăl – Gheorghe Visu – încearcă să mai fie tânăr și zglobiu, caută resurse pentru a ieși din rutină și, apoi, din ghearele durerii fără leac. Familia vecină nu mai încearcă nimic, după dispariția celei care le-a fost mamă și soție. Tatăl întruchipat de Mircea Rusu își amorțește durerea cu alcool, cinism și aroganță, fiul – Emilian Mârnea, subtil, ambiguu – nu mai găsește nicio cale de comunicare cu tatăl său, pare slab, neajutorat, ciudat, dar se dovedește a fi singurul dintre toți care nu renunță la speranță și care are puterea de a o împlini.

Mai avem un cuplu de bătrâni în scaune rulante – magnifici Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc – care discută banalități și se tem să moară unul înaintea celuilalt. Doi bătrânei care sunt împreună de o viață și se iubesc, chiar dacă nu le-a fost sortit să aibă copii. Cea mai frumoasă declarație de dragoste: ”Eu te-am vrut pe tine cu tot ce puteai să-mi dai și cu tot ce puteai să nu-mi dai”. Par niște personaje colaterale, inventate, poate, de dragul contrastului, dar aparențele înșală iar.

Cei doi sunt personaje cheie în această parabolă despre încredere și neîncredere, despre nenorocirea care schimbă oameni, despre dreptate și nedreptate, despre găsirea care poate fi mai crudă decât pierderea și, mai presus de toate, despre marea iubire. Un rol deosebit de pregnant, Străinul, îi revine lui Gavril Pătru, care oferă un impresionant recital actoricesc întruchipând un nefericit cu mintea rătăcită, nevinovat și blând, trăind printre umbrele pădurii.

Așa cum ne-a obișnuit, de la o vreme, Vlad Cristache conduce cu mână sigură evoluția progresivă a întâmplărilor de pe scenă și, dincolo de lucrul exemplar cu actorii, creează și decorul – o lume fascinantă și terifiantă deopotrivă. Prin ferestrele ca niște acvarii, se văd pădurea de mesteceni, ploaia, întunericul, lumina. Sperând că la reprezentațiile următoare echipa tehnică își va face datoria, recomand cu căldură ”Umbrele” de la Teatrul Național.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca

Noul spectacol intrat în repertoriul Teatrului Național ”I.L. Caragiale” din București, ”O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții” este, fără nicio îndoială, o producție de vârf. Din toate punctele de vedere.

Bestseller-ul lui Mark Haddon (17 premii literare, 6.000.000 exemplare vândute) a fost dramatizat de un as în materie, Simon Stephens, și montat pe scena Sălii Pictura a TNB de tânărul regizor, Bobi Pricop. A cărui acribie în atingerea perfecțiunii sugerează, mai degrabă, un bătrân artist chinez, care sculptează grup  statuar într-un bob de orez. Ca orice director de scenă foarte bun, Bobi Pricop știe să-și aleagă (și mai ales, să-și impună!) aliații. L-a distribuit pe Ciprian Nicula – actor al Teatrului ”Anton Pann” din Râmnicu-Vâlcea – în rolul deosebit de greu al lui Christopher Boone, adolescentului autist, în vârstă de 15 ani.

Nu cred că Bobi Pricop l-a ales (doar) datorită faptului că a fost nominalizat la Premiile UNITER pentru rolul din ”Ești un animal, Viskovitz!”, jucat la Teatrul ”Anton Pann” din Râmnicu-Vâlcea. Am convingerea că primul motiv al alegerii a fost uimitoarea  expresivitate care îi permite lui Nicula să nuanțeze un personaj cu totul și cu totul special. Christopher nu râde niciodată, consideră că metafora este o minciună (cum să arunci, la propriu, un ochi, sau cum să tragi, la propriu, cu urechea?), emite raționamente ca un calculator, în limitele unei logici stricte, matematice, nu suportă să fie atins și vede oamenii ca pe niște umbre gri ce se disting doar prin rezonanța vocii. Un copil cu sindrom Asperger nu gesticulează prea mult, dar Ciprian Nicula știe să exprime cu ochii și idei, și sentimente, și senzații. Când e încremenit și mut, spune totul cu ochii, și ceea ce spune cu ochii e mult mai important decât ceea ce rostește cu gura.

Nici Emilian Oprea n-a fost ales (neapărat) pentru că a devenit celebru interpretând rolul principal din filmul lui Tudor Giurgiu, ”De ce eu?”. Nu vedeta ancorată la Teatrul ”Maria Filotti” din Brăila l-a interesat pe Bobi Pricop, ci inepuizabila sa versatilitate. Căci, limitat de carcasa gri a viziunii băiatului, are de interpretat o galerie întreagă de personaje: tatăl iubitor, înăbușind în sine frustrări și furii și vinovăție, prietenul acestuia, un meseriaș dezabuzat, amantul Roger, flușturatico-isteric, polițiști etc. Pe toate le investește cu viață și sinceritate, vădind, dincolo de forța talentului, un remarcabil simț al măsurii.

Carmen Ungureanu interpretează cu sensibilitate rolul mamei care a capitulat și a trădat, dar care continuă să-și iubească fiul cu toată disperarea pe care ți-o dă obsesia culpabilității. Ana Ciontea parcurge, la rândul ei, un larg evantai de caractere, de la vecina înnebunită că i-a fost ucis câinele, femeia bârfitoare, profesoara lui Christopher, la nepăsătoarea londoneză. Și o face în mod exemplar. Cu discreție și corectitudine se achită Rodica Ionescu de un rol ceva mai modest, ca partitură. Spre deosebire de alte spectacole, care pot fi jucate foarte bine și în absența decorului, ”O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții” își împlinește adevărata dimensiune doar prin decorul lui Adrian Damian și proiecțiile video create de Dan Adrian Ionescu și Mizdan.

Felul în care lumea se reflectă în mintea copilului este exprimat prin cortine transparente, pânze de apă vălurită, neliniștită, oglinzi ce revelează, ascund, mint și absorb, sunt metropola și vacarmul și tot universul cu toate găurile negre și toate galaxiile. Contribuie din plin la definirea atmosferei și a personajelor costumele create de Liliana Cenean, muzica lui Alexei Țurcan și lighting designul lui Andrei Florea.

”O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții” este o poveste la fel de captivantă ca un film polițist, despre un copil care face muncă de detectiv pentru a afla cine l-a ucis pe Wellington, câinele vecinei Shears. Va afla și cine a ucis câinele, dar i se vor dezvălui o mulțime de adevăruri care îl vor face să-și depășească limitele, administrându-ne o splendidă lecție de speranță devenită certitudine. Spectacol foarte bun, care te ține cu sufletul la gură și îți dă senzația că o oră și jumătate se comprimă în 10 minute.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Adi Bulboacă și Florin Ghioca

Nu obișnuiesc să trag cu urechea la discuțiile celor din jur dar, când ies de la teatru în șir compact, aud fără să vreau comentariile celorlalți spectatori. După premiera Teatrului Național din București cu ”Hoții” Deei Loher, în regia lui Radu Afrim, am auzit potop de epitete și considerații. De pildă: ”Mi-a plăcut mult spectacolul, dar n-am înțeles nimic…” – susura un tânăr la urechea partenerei sale, aflată, întâmplător, foarte aproape de urechea mea. Într-adevăr, puzzle-ul ”descompus” de Loher e destul de greu de recompus dacă nu deții cheia jocului: Homo homini lupus (est). În traducere – foarte – liberă: oamenii sunt mai răi decât lupii.

Mlaștina și așteptarea

Ceea ce te cucerește de la început este forța cu care decorul (operă a Andreei  Săndulescu) transmite atmosfera și, dacă respecți convenția, te include în lumea creată de Loher&Afrim. Ne aflăm în jurul unei mlaștini cotropite de cețuri, cu oameni și lupi, cu speranță și moarte. În mare parte, fostul lac a secat, dar mai are suficientă apă cât să ucidă. Toate acestea de o frumusețe acaparatoare, grație și extraordinarelor valențe ale sălii Studio. Asta ar putea aparține părții cu plăcutul din aserțiunea tânărului spectator. Partea cu neînțelesul poate să decurgă din eșafodajul complex, ridicat de Deea Loher: ”Eu nu scriu textul pentru scenă; eu scriu împotriva scenei. Dificultatea pentru regizor, dar și pentru actori, trebuie să devină din ce în ce mai mare pe măsură ce se familiarizează cu opera, altfel procesul poate deveni prea simplu.” Dar oricât s-ar opinti nemțoaica, împotriva lui Afrim nu poate să scrie, din simplul motiv că între gândirea, arta și, poate, trăirile celor doi există o afinitate evidentă. Regizorul înțelege pe de o parte, poetica Deei Loher și, pe de altă parte, așteptările publicului din România și reușește, astfel, să însceneze un produs artistic absolut fascinant. Coerent și mustind de umor. Negru. Sigur că pentru acea categorie de spectatori care înțelege prin teatru exclusiv divertisment și ”să ne râdem”, ”Hoți” e o nucă de spart dinții. Unii au clacat pe la mijlocul spectacolului și au părăsit sala, fix prin ușa pe care intrau actorii. (Ce senzație trebuie să trăiești când intri în scenă pe lângă spectatori care se precipită să iasă?)

Pentru mine, acest spectacol care durează două spre trei ore, fără pauză, a trecut (prea) repede. M-au captivat poveștile, actorii, virtuozitatea montării. ”Eu n-aș mai ieși afară și n-aș mai trăi” – spune Deea Loher prin gura lui Finn (magnific interpretat de Marius Manole care știe să vorbească atât de bine cu trupul…). Finn  și sora lui, Linda (Aida Avieriței, sensibilitate fremătătoare, talent de mare viitor), chiar dacă sunt integrați social, au niște locuri de muncă, trăiesc cumva în afara societății, într-o lume care, însă, nu le poate oferi o porție prea mare de supraviețuire. E ”specială” și mama lor cu minte de copil, internată într-un azil. Actriță a Teatrului ”Maria Filotti” din Brăila, Liliana Ghiță face din senila Elke un personaj antologic, de un burlesc dureros, aplaudat la scenă deschisă. De altfel, Ghiță este una dintre cele două mari revelații pe care le oferă acest spectacol.

A doua revelație este Natalia Călin. Personajul ei, Gabi, este o ardeleancă stabilită în Germania, care nu s-a lepădat nici de accentul specific, nici de filosofia de viață aferentă. Atât personajul cât și relația sa cu ”lupul” Rainer (Conrad Mericoffer) au o mega-încărcătură de umor, astfel încât patetismul înecăcios să fie înlăturat dintr-o situație realmente tragică, cum este și cea a bătrânei Elke.

Nefericire cu surâsul pe buze

Prin definiție, toate personajele din piesele Deei Loher sunt nefericite, chiar dacă suprafața surâzătoare, senină, pare să ateste altceva. Monika (Medeea Marinescu, grațioasă și subtilă) și Thomas (Mihai Călin, gradând cu mare rafinament intensitatea interpretării) sunt, în aparență, un cuplu fericit, dăruit cu un copil frumos și cuminte (Aris Bănuțoiu, dezinvolt de parcă s-ar fi născut pe scenă). El e polițist, iar ea așteaptă să fie avansată într-un post mai bine plătit. De altfel, așteptarea este cea care definește existența tuturor personajelor din piesă.

Soții Schmidt (splendid contrastul dintre făptura masivă a lui Cornel Scripcaru și gracilitatea de copil a Anei Ciontea) așteaptă apariția animalului care îi pândește din umbră, Mira (Diana Roman, pe cât de frumoasă, pe atât de expresivă) așteaptă să afle cine este tatăl ei, groparul Joseph (Claudiu Bleonț, foarte bun, ca de obicei) așteaptă cu fervoare să devină tată. La fel, Rainer așteaptă să se îmbogățească și el cumva, iubita lui, Gabi, așteaptă să descopere dacă va fi ucisă sau nu, iar lupoaica Ira (Diana Dumbravă) așteaptă să-i revină soțul care a plecat în urmă cu 29 de ani. Pentru ei, așteptarea e speranță, dar o speranță care nu-i poate vindeca de sentimentul crud că s-au furișat în propria viață hoțește, iar propria viață a devenit o capcană pe care n-o pot înțelege și din care nu pot evada, pentru că ”afară” e un loc și mai  înspăimântător.

Îl urmăresc pe Radu Afrim încă de la ”De ce fierbe copilul în mămăligă” (Teatrul Odeon, 2003) și remarc o admirabilă consecvență în ceea ce numim ”amprenta personală”. Tonalitatea bine temperată/filtrată în reproducerea textului, luciditatea viziunii, distribuirea inspirată și, adesea, surprinzătoare, a actorilor, sonoritățile – aici, muzica lui Vlaicu Golcea – dar și aliații redutabili, care vin din cultura și preferințele lui Afrim (personaje felliniene, pictura lui Arcimboldo, dansul contemporan ș.a.) fac din acest regizor o voce singulară, bine definită a teatrului nostru contemporan.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Dani Ioniță, Adi Bulboacă, Augustin Bucur

Într-un stat birocratic/mafiot, în care legile sunt făcute de retardați și aplicate de oligofreni, în care n-ai voie nici să respiri fără să dai șpagă, ”Revizorul” lui Gogol este un cuțit răsucit în rană. Ca să nu doară prea tare, Felix Alexa învelește cuțitul în niște puf. Care se dovedește, până la urmă, a fi vată de sticlă.

Locul

Premiera spectacolului ”Revizorul” marchează inaugurarea unei noi (și vechi) săli a Teatrului Național ”I.L. Caragiale” din București. Splendida sală Studio a fost cel mai bun spațiu al Naționalului, dar n-a apucat să funcționeze prea mult. Ceaușescu a oferit-o Teatrului de Operetă, care tocmai rămăsese fără sediu. Directori după directori au încercat s-o recupereze, iar cel care, în fine, a reușit, este actualul director general, Ion Caramitru. De al cărui nume se va lega, în istoria instituției, și transformarea hardughiei ceaușiste într-un teritoriu privilegiat al polivalenței spirituale.

Antecedente

”Revizorul” regizat de Felix Alexa este a treia variantă de înscenare a cunoscutului text gogolian din câte am văzut în București. Prima, sub direcția de scenă a lui Serghei Cerkasski, cu Dan Puric în rolul titular, a avut premiera în 2002, la Teatrul Național. Un spectacol colorat, încărcat, vioi, specific rusesc. După vreo patru ani, Horațiu Mălăele montează la Comedie o versiune care va fi cu adevărat genială abia după ieșirea din distribuție a lui Bănică jr. (interpretul rolului titular). A treia variantă, propusă acum de Felix Alexa, e infinit mai bună decât cea a lui Cerkasski, dar nu depășește performanța de la Comedie.

Calități

Felix Alexa (autor și al versiunii scenice, după traducerea Mașei Dinescu) aduce povestea la zi, oferindu-ne tabloul unui iad pe care îl cunoaștem foarte bine. Scelerat, dar vesel. Și, numai pe alocuri, speriat.

Decorul creat de Andrada Chiriac este fabulos. Tavanul infernului pare să se sprijine pe colonade alcătuite din hârțoage peste hârțoage, o terifiantă metaforă a dictaturii conțopiste, care mai are puțin și ne sufocă de tot. Sugestiv este și costumul în dungi pe care îl poartă Primarul, vestimentație specifică oricărui mafiot care se respectă. Dar cea care dă nota profundă de originalitate acestui spectacol este ideea lui Felix Alexa de a construi un personaj dedublat cu ajutorul a doi actori cu solidă  experiență coregrafică, Marius Manole și Istvan Teglas. Cu ajutorul lor (dar și al celorlalți actori din distribuție) miza regizorului pe expresia corporală se soldează cu succes deplin.

Nu neapărat necesară, dar bine aleasă este muzica, al cărei comentariu în context se poate decodifica destul de ușor. ”Lacrimosa” din ”Recviemul” lui Mozart: Am murit și am ajuns în iad. ”Zborul cărăbușului” de Rimski-Korsakov: nevasta și fiica primarului sunt curioase, proaste și inutile ca două muște bâzâitoare, ”Lacul lebedelor”: ironie la adresa aparentei inocențe a lui Hlestakov etc.

Actori

Cum spuneam, piesa de rezistență a spectacolului este duetul Manole – Teglas. Hlestakov, în viziunea lui Felix Alexa, este mai puțin ticălos decât victimele lui. El minte și înșeală pur și simplu pentru că îi este foame, pe când ceilalți mint și înșeală din insațiabilă voracitate.

În plus, față de ceilalți, care sunt convinși că au dreptul să ducă netrebnicia dincolo de limite, Hlestakov are în Osip acel alter ego care conține simțul critic, conștiința. Dacă, în celelalte două variante ale ”Revizorului”, personajul Osip era oarecum expediat, rămânând un simplu servitor, aici are un rol important, aproape egal cu al personajului titular, un fel de prelungire a acestuia, punct de sprijin și cenzură interioară. Dar ca să înțelegeți mai bine ce vreau să spun, trebuie să vedeți spectacolul. Claudiu Bleonț (Bobcinski) și Mihai Calotă (Dobcinski) îi întruchipează cu mult umor pe cei doi funcționărași băgăreți și plini de păreri, profesioniști ai lansării zvonurilor.

Eduard Adam (Ivan Șpekin, dirigintele poștei) face o creație remarcabilă, mai puțin din vorbe și foarte mult grație dexterităților sale de mim. Scena în care vine cu șpaga la Hlestakov este una dintre cele mai reușite din acest spectacol. Memorabilă este și prestația Irinei Movilă, care propune o Zemlianikă oportunistă, ipocrită, bârfitoare, gata să calce pe cadavre pentru a-și netezi calea. Amuzante și bâlbâielile inspectorului Hlopov (Armand Calotă). Ana Ciontea (soția primarului) și Ilinca Manolache (fiica primarului) interpretează sugestiv zuzele parvenite, nu prea inteligente, în schimb foarte doritoare de ”parteneriate” profitabile cu sexul opus. Axel Moustache (Gibner, medicul șef), Marcelo S. Cobzariu (judecătorul Liapkin-Tiapkin), Maria Buză (cântăreața), Ovidiu Cuncea (preotul), Cosmin Dominte și Răzvan Popa (bodyguarzi), Natalia Călin, Iuliana Moise, Carmen Ungureanu (soțiile demnitarilor) sunt prezențe imposibil de trecut cu vederea, chiar și atunci când nu au de rostit cuvinte.

Scăderi

Dacă nu mi-a plăcut ceva în acest spectacol ține strict de gustul meu personal și subiectiv. Primarul lui Mihai Constantin este exact ca majoritatea primarilor mioritici: grobian, hrăpăreț, (prea) zgomotos, violent, dictatorial, laș. Dar tocmai pentru că majoritatea este așa, soluția e mult prea simplă și necesită un efort minim și din punct de vedere regizoral, și din punct de vedere actoricesc.

Dacă punem primarul lui Mihai Constantin – alcătuit din linii groase, descifrabile din avion – lângă primarul lui George Mihăiță – care nu gesticulează, nu urlă, ci vorbește în șoaptă, amenințător, ca un infailibil reprezentant al răului – e clar că a doua propunere este mult mai bună, mai surprinzătoare. Apoi, împușcăturile din final. E adevărat, mulți impostori din politica autohtonă sunt convinși că au drept de viață și de moarte asupra oamenilor de rând, totuși, faptul că primarul împușcă doi oameni are, din punct de vedere artistic, o relevanță egală cu zero și distorsionează cercul vicios pe care îl propune Gogol ca final (deschis). Dar cu sau fără aceste scăderi, nespecifice rafinamentului eterat al montărilor lui Felix Alexa, la premieră s-a întâmplat ceva ce îl enervează tare pe Marius Manole: s-a aplaudat la scenă deschisă. Mult!

Gabriela Hurezean

Fotografii de Tudor Predescu