Gheorghe Ifrim conferă emoție și consistență personajului său, Laurențiu. După ce s-a dat de-a berbeleacul cu mașina, scăpând cu viață printr-un miracol, omul începe să-și sune rubedeniile: nevasta, mama, sora, cel mai bun prieten. Nu-i răspunde nimeni. Stând pe o bancă murdară și uitându-se după ciori, Laurențiu are o revelație devastatoare: ”Sunt un om singur, înconjurat de oameni pe care îi doare în cur de mine.” Aprofundând tema, înțelegi de ce. Laurențiu muncește ca un robot isteric pentru a câștiga tot mai mulți bani. Are nevoie de mulți bani pentru că asta îi hrănește orgoliul de a fi un mic Dumnezeu pentru familia sa. Care, pe nesimțite, din prea multă ghiftuială cu orice, devine o șleahtă de profitori. Luându-și prea în serios rolul de pater familias, de stâlp al casei, Laurențiu nu-i permite soției să se ostenească la vreun loc de muncă. Andreea (Oana Tudor) se bucură de cadourile scumpe primite de la soțul afacerist de succes, dar, ca orice nevastă cu prea mult timp liber, își caută o oază de altceva, cu altcineva. Lungul șirag de perle primit de la soț nu mai reprezintă un lanț zăvorât întru fidelitate veșnică. Fapt care îi va aduce o etichetă nemiloasă: ”Ești o curvă care miorlăie după un prost.”

Andi Vasluianu este Tobi, prietenul lui Laurențiu, acel gen de prieten în care vede fratele pe care nu l-a avut niciodată. Personajul este construit în crescendo și descrescendo, ambele foarte bine articulate. Dacă toate celelalte personaje pot avea o scuză pentru ceea ce au făcut, Tobi e cel care nu merită strop de empatie. El este taurul comunal. Armăsarul. Obsedatul care își încearcă norocul la toate purtătoarele de vagin. Expresie concludentă a sintagmei ”bărbații sunt porci”. Dar, ceea ce e mai grav, pe lângă toate conotațiile zoo, Tobi are o trăsătură de caracter definitorie: lașitatea. Andi Vasluianu conferă personajului său toate caracteristicile care îl fac perfect viabil: cinism, blazare, șiretenie, manipulare, minciună, trădare. Odată demascat, are loc aria cea mare: Tobi se tăvălește ca o babă nebună, apoi dă bir cu fugiții.

 Sora lui Laurențiu, Polixenia, primește o întruchipare nimerită în interpretarea Paulei Niculiță. Poli urăște sincer pe toată lumea. Inclusiv pe mama proprie. (”Te-ai umplut de muci degeaba, Hecuba!”), își tratează bărbatul ca pe un cățel supus, iar pentru fratele generos n-are decât invidie și ranchiună. Nici cu această piesă, Mimi Brănescu nu se dezice de umorul său specific, infailibil. Poli este ”ciufută din naștere, singurul copil din maternitate care se uita urât la maică-sa.” Soțul Polixeniei, Anton, îi oferă lui Cornel Scripcaru o partitură luxuriantă, pe care, însă, o aproximează elansat.  Intrarea în scenă e apoteotică: Anton are un tic, o mișcare necontrolată a bărbiei. Trăsătură de reală expresivitate, pe care, însă, actorul o pierde pe drum, devenind un simplu spectator care șade, tace și roade ceva dintr-un bol. Pictor neînțeles (sau ratat?) are și el replici purtând marca inconfundabilă a lui Brănescu. Iată cum își descrie opera: ”Nu este un copac care am vrut să fie câine. E un copac care aspiră să fie câine. Acel tablou reprezintă aspirația unui copac. Și ce numești tu tufiș, nu este nici tufiș, nici lăcustă. Este reflexia unui curcubeu în ochii unei albine.”

O creație de zile mari performează Manuela Ciucur în rolul mamei. E  femeia care ”se ține bine”, care mai vrea să trăiască, deși doarme toată ziua pentru a nu simți durerea, care mai vrea să iubească și să fie iubită. Copiii au crescut, ar fi momentul să se bucure și ea de viață și chiar o face, în compania lui Marian, alintat Mery. Solară, frumoasă, grațioasă, jucăușă, Mama asistă neputincioasă la nefericirea copiilor săi. Pentru că, de la un punct, rolul Mamei se încheie. Nu mai are cum să vindece traume, când vindecarea depinde numai și numai de voința celor răniți. Sau autorăniți. În rolul lui Marian, noul iubit al mamei, Lucian Ifrim aduce surpriza finală a spectacolului. A asistat la dezbaterea toxică, a tăcut, nici nu s-a mișcat de pe scaunul lui, pentru ca, la sfârșit, după ce toți ceilalți au devenit una cu pământul, să spună el câteva cuvinte edificatoare. Edificatoare pentru personajele poveștii, dar și pentru spectatorii care au un deja vu la ”FAMILY.EXE”. Noua creație a lui Mimi Brănescu face parte din acea categorie de încărcături  pe care le iei cu tine, acasă, pentru a le cerceta și a le desluși tot mai adânc.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Andrei Gîndac

Când ești jurnalist și vezi un spectacol ca ăsta, despre jurnaliști, te simți atins altfel  decât spectatorii cu profesii mai…blânde. Pentru că Donald Margulies înșiră în piesa lui întrebări pe care tu însuți ți le-ai pus. Și, nu o dată, ai primit răspunsuri nimicitoare. ”Când timpul stă pe loc”, e clipa aia de vid în care te întrebi cât din ceea ce faci are rost și cât din ceea ce faci e zădărnicie? Și cum te poziționezi în fața atrocității care, în mod sigur, te va cuprinde și pe tine, într-o zi? Și cât din ceea ce faci este rodul curajului, și cât al nebuniei? Și câți dintre noi mai au curajul/nebunia de a se întoarce acolo unde s-au întâlnit cu moartea? Și câți dintre noi renunță la binele propriu pentru a fi alături de alții, în răul lor? Și cât din ceea ce faci este pentru a ajuta și cât e simplă vânătoare de senzațional? Piesa lui Margulies e despre felul în care atrocitățile geopoliticii se răsfrâng asupra unor vieți care, aparent, nu au nicio legătură cu ele. Îți asumi tema cu atât mai mult cu cât, în calitate de regizor al spectacolului, Bogdan Budeș face și de data asta o vrajă de-ale lui și te transpune în livingul și în  viața cuplului Sarah și James. Livingul e chiar living, grație scenografiei lui Romulus Boicu, a cărui inspirație nu se lasă ispitită de luxurianța tehnicilor de ultimă oră. Deci, acolo, în livingul ăla, ai senzația că participi direct la poveste. Povestea unor oameni la fel de reali ca tine. E fascinant flerul cu care Bogdan Budeș știe să-și aleagă distribuția. Fascinantă și siguranța cu care conduce actorul până în interiorul cel mai adânc al personajului.

Mihaela Sârbu e Sarah, fotoreporter de război. A plătit scump, mult prea scump, documentarea în Irak. Întruchipând-o pe Sarah, actrița împletește cu exactitate farmaceutică furia cu tristețea și cu determinarea dureroasă de a-și face până la capăt meseria. Andi Vasluianu este James, bărbatul cu care ar putea să se mărite, după o relație de opt ani. Jurnalist, și el, s-a dovedit mai puțin rezistent la carnagiu și s-a întors acasă. Preferă atrocitatea ca ficțiune. Scrie o carte intitulată ”Noul cinema al cruzimii”. În comparație cu Sarah, care pare să urască pe toată lumea, James pare un copil mare, un pic naiv, dornic să facă bine, dar recunoscându-și limitele. Excepțional Andi Vasluianu, mai ales în scena în care o privește pe Mandy în timp ce aceasta înșiră banalități. Scrie totul pe fața lui James: că îi place Mandy cea solară mai mult decât Sarah cea neguros dramatică, că și-ar dori măcar o clipă în care să trăiască iubire senină și nimic altceva.

În rolul lui Richard, editorul cuplului de jurnaliști, Dorin Andone parcurge, cu expresivitatea pe care i-o știm de multă vreme, o multitudine de trăiri. E mândru și, în același timp, puțin jenat de noua lui iubită, cu peste 20 de ani mai tânără, se simte puternic pe post de șefuleț la editură, dar șarjează cu stângăcie, încercând să mascheze umilința pe care i-o produce faptul că nu are întotdeauna câștig de cauză la ședințele de redacție. Dacă despre cei trei actori amintiți până acum se știe că sunt profesioniști de top, despre Diana Roman se știe, deocamdată, destul de puțin (deși era încă studentă când a primit cele dintâi aplauze). Ea este surpriza/revelația spectacolului ”Când timpul stă pe loc” de la TAB, grație dezinvolturii cu care explorează jocul aparențelor.

La prima vedere, Mandy pare o blondă clasică: prostuță, veselă ca o vrabie sătulă, amatoare de relații profitabile cu bărbați în vârstă, reprezentantă harnică a gândirii pozitive. La a doua vedere, e cu totul și cu totul altfel decât la prima vedere. Ea este cea care pune întrebările importante. Cum ar fi: jurnalistul trebuie să intervină, să ajute, să salveze, sau e suficient să arate lumii răul care o devorează? Mandy și Richard nu vor să arate nimic. Sunt mulțumiți cu iubirea lor, cu dorința de a avea un copil, cu seninătatea pe care și-o dăruiesc reciproc.

La polul opus, cuplul Sarah – James nutresc vise mărețe. James visează glorie și o familie normală, Sarah vrea să facă poze pentru a salva lumea. Sau pentru a trăi ”din suferința unor străini”? După părerea mea, cheia spectacolului se află în acest schimb de replici:

”Mandy: Am văzut o chestie la televizor, ceva cu natură, în Africa. Era o furtună de nisip și un pui de elefant se pierduse de maică-sa. Era atât de trist! Ea era acolo! Puteai s-o vezi! Dar între ei era o dună și nu se puteau găsi unul pe celălalt. Mititelul era atât de pierdut și de speriat… Și tu știi că nu va supraviețui fără maică-sa. Dar ăia cu filmarea n-au făcut nimic! Au continuat să filmeze!

Sarah: Asta e treaba lor acolo: camera e acolo ca să înregistreze viața. Nu s-o schimbe. Animalele mor în sălbăticie. Asta-i viața. Și e trist, da, și e nedrept, dar nu putem să facem nimic. Elefantul era condamnat să moară.

Mandy: De unde știi? Ești Dumnezeu?”

Textul lui Margulies a fost tradus de Bogdan Budeș, cu oralitatea aceea firească, atât de necesară actorului. ”Când timpul stă pe loc” este al treilea spectacol de succes, montat de Bogdan Budeș la Teatrul de Artă București. Producția a fost finanțată prin crowdfunding (donații de la iubitori ai teatrului și ai lui Budeș) și printr-o contribuție de la UNITER. Asta înseamnă că, atunci când vrei cu tot dinadinsul să faci un lucru care te pasionează, reușești până la urmă. Ce mai contează ușa aia neagră din decor, despre care nu știi dacă se deschide spre Iad sau spre Rai.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Romulus Boicu

N-am nici cea mai mică ezitare când spun: Adrian Damian este, de departe, cel mai bun scenograf din câți există în teatrele noastre. Ceea ce creează el nu este un simplu decor, ci o galaxie profund originală, care vibrează, respiră, absoarbe, modelează, transmite, transformă. Fiecare creație a lui Adrian Damian este o lume vie, unică, surprinzătoare. De pildă, nu știu dacă ”O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții” (TNB) ar fi avut acel succes fulminant fără oglinzile lui Damian! În ceea ce privește ”Iarna” lui Jon Fosse, montată de Mihai Măniuțiu pe scena Teatrului ”Nottara”, lucrurile stau la fel.

Din păcate, n-am la îndemână textul lui Fosse (tradus de Carmen Vioreanu) și n-am de unde să știu cât din el a fost condensat în adaptarea Ancăi Măniuțiu. Poate că nici nu are importanță. Povestea este atât de banală, atât de cunoscută oricui, încât nici nu are nevoie de prea multe cuvinte. El și ea se întâlnesc, se iubesc, se despart, se reîntâlnesc, sapă tuneluri paralele, sunt pătimași, sunt lași și, sigur, urmează nefericirea, resemnarea, frigul. Cum spuneam, povestea nici nu contează atât timp cât avem altceva care spune lucruri dincolo de poveste.

Mi-am ocupat locul în sală și am contemplat o vreme ceața lăptoasă care lumina scena. Mi-am dat seama de unde vine ceva mai târziu, când fulgii zburători rămâneau agățați pe ceva invizibil. Da, era cortina din voal alb, în spatele căreia se întâmplă iarna. Cortina, voal de mireasă, cortina – giulgiu, căci ești ca și mort atunci când te părăsește curajul de a iubi. Dincolo de voalul ambiguu, iarna lui Damian este o cutie albă, din care nu poți să evadezi. Însăși lumina se comprimă în gratii. Cerul e foarte jos, e înghețat și te poți lovi cu creștetul de el, la cea mai mică încercare de a te ridica mai sus decât îți este permis. Decât îți permiți.

Doi oameni maturi se întâlnesc. Ea crede că e femeia vieții lui. El crede că n-are nimic de înțeles, a fost o simplă aventură. Catrinel Dumitrescu este femeia care redescoperă iubirea, care speră, care imploră, Andi Vasluianu este bărbatul care nu mai speră, nu crede că mai poate trăi o iubire pasională, care nu-și dorește complicații. Andrea Gavriliu și Ștefan Lupu exprimă prin dans inefabilul, partea nevăzută a celor doi. Mai tineri, mai pătimași, mai curajoși, mai sălbatici, mai dornici de libertate. Sunt spiritele descătușate, celebrând iubirea și trăind sfâșierea.

Extraordinară coregrafia concepută de Andrea Gavriliu, această adevărată minune a dansului contemporan, care știe totul despre sculpturalitatea mișcării, despre gest ca emoție pură, despre chimia dintre trup, muzică, mesaj. Perfect acordată cu atmosfera spectacolului și susținând-o subtil, muzica semnată de Mihai Dobre și Ana Teodora Popa aduce necesarele accente de culoare în lumea ucigător de albă.

Ca de fiecare dată, regizorul Mihai Măniuțiu și-a strâns în jur un grup de artiști care înțeleg profund valențele operei de artă pe care o creează împreună. Și finalitatea ei. Iarna lui Măniuțiu: un poem genial, o lecție despre iubire/ neiubire. O poveste despre tine, spectatorule.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Adi Bulboacă

Sper că omnibusul ”Scurt/4: Istorii de inimă neagră” va rămâne suficient de mult în sălile de cinema, pentru ca toată lumea să-l poată vedea. La noi, scurtmetrajele au o soartă vitregă. Cei răspunzători de asta nu prea le vor în cinematografe pentru că nu li se par comerciale. O concepție pe cât de greșită, pe atât de păguboasă. Pentru că, la noi – ca și în alte țări –, se produc scurt și mediu metraje de cea mai bună calitate și, în orice caz, mult mai bune decât majoritatea lungmetrajelor de categorie pană, care ne infectează marile ecrane. În ”Scurt/4: Istorii de inimă neagră” ni se povestesc laconic (poate că tocmai în asta constă cea mai importantă calitate a lor) patru istorioare pe cât de familiare, pe atât de captivante.

De prima poveste, ”O lume nouă”, mă leagă un fel de grad de rudenie. Am asistat pas cu pas, chiar dacă de la distanță, la nașterea filmului. Asta, pentru că unul dintre creatorii și producătorii lui, Toma Peiu, știe cum se face un PR eficient. Și cum trebuie să lupți, ca un balaur, pentru a materializa ceea ce ți-ai propus. A rezultat ceva întru totul aplaudabil. Scenariul scris de Toma Peiu este inspirat din lunga bejenie pe care emigranții români au urmat-o în căutarea visului american. În Pennsylvania anului 1908 sosește Ana (Olimpia Melinte), nerăbdătoare să-și revadă soțul pentru a-i da vestea cea bună: vor avea un copil. Olimpia Melinte transmite emoționant toate stările prin care trece tânăra: emoția în fața  necunoscutului, bucuria posibilei regăsiri, curiozitatea, șocul, durerea… Florin Penișoară este Petru, cumnatul Anei, cel care o întâmpină la sosire, probabil, iubind-o în taină și străduindu-se să-i dea o veste tragică, fără s-o rănească prea tare. Tăcerea grea și exprimarea monosilabică ale lui Petru contrastează sugestiv cu gureșenia Anei, nerăbdătoare să povestească despre călătorie. Filmul este regizat cu mână sigură de Luiza Pârvu (masterand la New York University Tisch School of The Arts) și atestă o bună cunoaștere a celor mai eficiente mijloace de expresie cinematografică. Cu cât limbajul este mai simplu, mai auster, cu atât impactul este mai puternic. De subliniat rafinamentul cu care este redată atmosfera de epocă: totul pare decupat din vechi fotografii sepia (imaginea: Shan Jin), fiecare obiect, fiecare veșmânt păstrează cu autenticitate specificul acelor timpuri. Cele 23 de minute, cât durează filmul, conțin viață și poveste cât pentru un serial. Mai jos, cântecul de pe genericul final:

”Trece și prin perete” durează doar 17 minute și i-a adus regizorului Radu Jude (care a scris și scenariul) o mențiune specială la Quinzaine des realisateurs, Cannes, 2014. E doar un început, pentru că Jude ia premiile cum respiră. Cel mai recent lungmetraj al său, ”Toată lumea din familia noastră”, a adunat atât de multe premii naționale și internaționale, încât le-am și pierdut șirul. Acum, ca și atunci, o mare parte din succes i se datorează unei fetițe minune, Sofia Nicolaescu. În ”Trece și prin perete” este nepoțica lăsată de părinți în grija bunicului. În apartamentul vecin e privegheat un tânăr care s-a sinucis în urma unei decepții amoroase. Copila este din ce în ce mai îngrozită de moarte, de bocetele care se aud de dincolo. Nu va gasi cine stie ce consolare la cei doi bătrâni care joacă table, nici la Chioru, amicul nevăzător al bunicului, venit și el la o tablă și-un pahar.

Remarcabil în acest film este modul în care suntem puși să privim prin ochii copilului (imaginea: Marius Panduru), din ce în ce mai înfricoșat de grozăviile înșirate de cei trei. Pe adulții care trăncănesc aproape că nici nu-i vedem, se vede doar ușa deschisă prin care vorbele ajung la fetiță. Cum spuneam, Sofia Nicolaescu duce greul filmului cu nonșalanța unei deja experimentate actrițe, dar o urmează îndeaproape Gabriel Spahiu, într-un rol mic dar percutant și nu lipsit de haz. Producătorul filmului, Ada Solomon, definește cu exactitate mica bijuterie a lui Jude: ”E cineva care nu își amintește de fricile copilăriei? Trece și prin perete ne întoarce în timp și ne arată cât de departe sunt oamenii mari de noi, copiii, chiar și atunci când ne iubesc necondiționat. Filmul lui Radu este, în fond, un thriller neconvențional, un alt fel de a aduce în fața publicului opera lui A.P. Cehov.”

Trei megastaruri ale filmului autohton, Andi Vasluianu, Șerban Pavlu și Dorian Boguță, pun mână de la mână pentru a ne încrusta în memorie toate cele 18 minute ale filmului ”Kowalski”. Vasluianu zice că acesta a fost cel mai greu rol din cariera lui, noroc că a avut parteneri de excepție, în care a găsit un sprijin. Ne aflăm într-un colț mai retras al unui pub, vineri seara. Din sala de alături se aude zarva unei petreceri. Kopalski (Andi Vasluianu) este exponentul disprețului universal, face pe durul cu toată lumea. Îl tratează de sus pe prietenul lui, un rus a cărui meserie este, probabil, aceea de raket sau ceva asemănător (Dorian Boguță) și o torturează cu țâfne și obrăznicii pe chelnerița Natalia (Rodica Lazăr). Odată cu sosirea lui Kowalski (Șerban Pavlu) învârtoșarea lui Kopalski se dezumflă fâsâind. Celălalt își vrea înapoi banii împrumutați că de nu: ”O să-și petreci Crăciunul cu Sărbătoritul în persoană, maxim!”. Minunată imaginea lui Andrei Butică, o penumbră rembrandtiană care învăluie personajele. Fără cusur interpretarea celor trei actori. Deși nu deține rolul principal, Dorian Boguță (Kaminski) mi-a plăcut cel mai mult, pentru că izbutește să exprime foarte mult prin gesturi mărunte: o privire, o tăcere, o încremenire…

Unii ar putea să nici nu înțeleagă puținele replici pe care le rostește în limba rusă, dar este adorabil, de pildă, modul în care mănâncă pastele lui Kopalski în timp ce acesta este amenințat cu moartea de Kowalski. De altfel, ultimul cuvânt va fi tot al lui. În calitate de scenarist și regizor, Andrei Crețulescu propune o reușită parabolă despre roata care se învârtește implacabil, fapt apreciat și de juriul Festivalului de Film de la Zagreb, care i-a acordat premiul pentru cel mai bun scurtmetraj. Sigur, se vede cu ochiul liber influența stilistică a lui Florin Piersic Jr (în urmă cu trei ani, Andrei Crețulescu a fost producătorul acestuia la ”Killing Time”). Dar o influență bună nu poate fi decât salutară.

”Să mori din dragoste rănită”, scurtmetrajul Iuliei Rugină, după un scenariu pe care l-a scris împreună cu Oana Răsuceanu și Ana Agopian, este tot un fel de metaforă în cheie onirico-pișcătoare. Doi fani ai Angelei Similea (se numeau angeliști…) sunt singuri și deprimați și vor să se sinucidă. El, cu venele tăiate pe lung, în cadă. Ea, aruncându-se de la fereastră. Se dovedește că nici cei care apar providențial, să-i salveze în ultima clipă, nu sunt de natură să le spulbere singurătatea. Viețile lor sunt în mâinile divei care cântă, parcă special pentru ei, șlagărul ”Să mori din dragoste rănită”. Angela Similea este singura celebritate care are un rol în acest film, restul distribuției fiind alcătuit din nume mai puțin cunoscute marelui public: Adina Ștețcu, Paul Radu, Dragoș Sora, Eugen Matei Lumezianu, Ana Maria Bostan, Andreea Scrădeanu, Georgiana Stanciu, Ruxandra Șerban, Octavian Barbu. Tineri și nepervertiți de manierisme teatrale, toți își joacă rolurile ireproșabil, aducând filmului ”mirodeniile” care dau savoare: umor, romantism, ironie, vibrație. Finalul – apoteotic! –  atestă o serioasă ucenicie a Iuliei Rugină la ”școala” lui Woody Allen. Cum de a acceptat Angela Similea – cunoscută pentru circumspecția dusă la extreme cu care își ocrotește imaginea – să joace rolul din acest film, rămâne un mister total. Mergeți să-l vedeți și o să înțelegeți de ce îmi pun această întrebare.

Gabriela Hurezean

;