Într-un interval de trei zile, am văzut două creații de excepție, construite pe aceeași temă: securiștii în România comunistă. Dacă piesa lui Székely Csaba (montată de Eugen Gyemant la Teatrul Act) este despre securitatea concretă, prin exponenții ei cei mai hidoși, filmul lui Andrei Cohn vorbește despre instrumentele de care se foloseau torționarii. Despre pegra care își spală păcatele, livrând ”mici servicii” sistemului de represiune. În ambele povești, ideea centrală este concentrată pe aneantizarea demnității umane. Pe reducerea omului la o entitate viscerală, al cărei unic scop este supraviețuirea. Îmi torn în cap o găleată de cenușă ca să pot recunoaște că, de la ”Eminescu vs Eminem” (r: Florin Piersic jr.) n-am mai râs în asemenea hal. Doar că, acolo, se discuta mai ales despre filme, pe când, aici, conversația e despre muzică, poezie, pictori cu nume de bormașină, filme porno, trupe de rock numite James Joyce sau Truman Capote.

Se vorbește despre/se recită din Eminescu, Arghezi, Alecsandri. Bașca replici din repertoriul societății șmechere, în care ne bălăcim: ”Las´că știu io cum să te bat să fie bine pentru toată lumea!”. Ține de virtuozitatea cea mai înaltă să împletești într-un mod atât de natural comicul cu oroarea, râsul cu plânsul. Meritul e, în egală măsură, al scenariului scris de Andrei Cohn și Alexandru Negoescu, al regiei lui Andrei Cohn, al imaginii captate de Andrei Butică și al celor doi protagoniști, Alexandru Papadopol și Iulian Postelnicu, într-un recital care îți taie respirația. Aceștia din urmă, doi foarte mari actori! Pe Papadopol îl monitorizez încă de la ”Marfa și banii” și nu m-a dezamăgit niciodată. Pe Postelnicu îl știam ca scenarist și actor la Divertis & alte chestii, îi apreciam umorul, dar revelația a survenit cu ”Un etaj mai jos” (r: Radu Muntean). Spuneam atunci, chiar din titlu: <<”Un etaj mai jos” îl propulsează pe Iulian Postelnicu la etajul cel mai de sus>>. Culmea e că personajul său din filmul lui Muntean se numea Vali, iar cel de acum e tot Vali. Același ucigaș care, la o privire superficială, pare doar un mic găinar. Cei care au fost foarte atenți la vizionarea de la Elvira Popescu (deși sunetul n-a prea strălucit), i-au putut auzi replica oarecum pierdută într-o cacofonie sonoră:  ”Dar baba s-a lovit singură”. Ergo: se subînțelege că a spart locuința unei bătrâne și, pentru că l-a surprins în timp ce fura, a omorât-o. Cu asta îl au la mână securiștii, nicidecum cu mica bișniță de care se ocupa, colateral, vânzând casete cu muzică înregistrată de la Europa liberă.

Amenințat că va fi închis pe viață, Vali e dispus să facă orice pentru a se salva. Inclusiv să-l tortureze pe arhitectul Dinu Neagu, pentru a stoarce din el mărturisiri despre fapte pe care nu le-a comis nici în vis. Sentimentele lui Vali sunt fluctuante. În afara închisorii, poate că s-ar împrieteni cu Dinu, chiar îl încearcă un fel de empatie când acesta îi vorbește despre soție și despre cei doi copii ai săi. Dar el n-are pe nimeni. Îi are doar pe securiștii care îi stau în coastă și îl silesc să-i servească pe post de călău. Și asta îl umple de ură. Feroce și grotesc în același timp, Vali contrastează puternic cu arhitectul.

Alexandru Papadopol descrie cu precizie chirurgicală traseul personajului, de la om la neom. Raportul de forțe dintre cei doi e dat de la început de faptul că Vali îl tutuiește pe Dinu, în timp ce Dinu păstrează neabătut acel ”dumneavoastră” politicos, al răcelii distante. El este un om educat, nu știe să fie violent, nici măcar verbal, și nici măcar în momentele când tortura își atinge apogeul. E politicos chiar și atunci când, cu voința, demnitatea, caracterul, cerbicia spulberate, face gesturi de o lașitate subumană, trădându-și prietenii și familia. Cam atât despre magnificii care au creat acest film. Deși durează două ore și se sprijină numai pe doi actori (plus mari rafinamente regizorale!), ”Arest” te ține cu sufletul la gură și continuă, zile în șir, să-ți sape în memorie. Și în conștiință.

Gabriela Hurezean

Regizorul Tudor Cristian Jurgiu are 29 de ani și își face glorioasa intrare în lumea lungmetrajului împreună cu câinele. Japonez. Și cu Victor Rebengiuc, posesorul celei mai frumoase voci și a celei mai bune dicții din filmul autohton. Și din teatru. O voce care poate da viață poeziei și celor mai sofisticate roluri.

Victor Rebengiuc, țăranul aristocrat

Tocmai vocea a fost aceea care m-a făcut să încerc o anume îndoială de fiecare dată când am aflat că Victor Rebengiuc va interpreta un rol de țăran. Surpriza a fost plăcută la “Moromeții” lui Stere Gulea (1987), numai că Ilie Moromete nu e un țăran obișnuit ci un înțelept al satului, un fel de lider spiritual cu sediul în Poiana lui Iocan.

Nici țăranul din “Câinele Japonez” nu e unul obișnuit. Mersul, pantalonii, pălăria, felul în care își vâră degetele în strachina cu brânză îl recomandă pe Costache Moldu drept țăran veritabil. În schimb, demnitatea cu care își asumă nenorocirile care l-au lovit, refuzând să primească gratis ajutorul de la cei din jur, îl definește clar ca personaj de viță nobilă. Nea Costache e singur și bătut de soartă, dar fără a avea patetismul regelui Lear (interpretat magistral de Victor Rebengiuc, la Teatrul ”Bulandra”). Își duce povara cu acel bun simț specific țăranului nemitocănizat prin naturalizare forțată la oraș. Inundația i-a distrus casa și i-a luat tot ce avea. Nevasta i-a murit. Singurul lui fiu, Ticu (Șerban Pavlu), a dispărut din peisaj, căutând o viață mai bună în Japonia. În urmă cu mulți ani, tatăl și fiul s-au despărțit supărați, pentru că Ticu a părăsit țara după ce s-a logodit cu Gabi (Ioana Abur), gest interpretat de obștea satului drept o crasă bătaie de joc. Scenariul scris de Ioan Antoci (absolvent de Teologie, la Iași) si stilizat de Tudor Cristian Jurgiu&Gabriel Gheorghe, sintetizează cu acuitate relațiile interumane din mediul rural, fundamental diferite de cele din mediul urban.

Aici, în comunitatea restrânsă, în care toată lumea cunoaște pe toată lumea, nu poți fi niciodată cu adevărat singur. Văzând că nea Costache și-a pierdut toată agoniseala, cei mai puțin oropsiți îl ajută fiecare, cum poate. Chiar dacă, neavând bani să plătească, omul refuză țâfnos să primească de pomană, vecina Leanca (Alexandrina Halic) îi lasă laptele pe prispă și îi dăruiește un sacou, iar Gabi, uitând că a fost rănită, îi aduce o lampă și o sticlă de gaz, ca să nu mai stea pe întuneric.

Zâmbind, despre lacrimi

Tudor Cristian Jurgiu știe să spună povestea fără a cădea în telenovelă siropoasă și lacrimogenă, explorând cu subtilitate universul interior al personajelor.

Chiar dacă e supărat pe fiul său, Costache se pregătește cu emoție să-l revadă, iar Victor Rebengiuc transmite cu extraordinară forță iluminarea bătrânului, pe măsură ce reînnoadă relația cu Ticu, se apropie de nora Hiroku (Kana Hashimoto) și de nepoțelul său japonez, Paul Koji (interpretat de Toma Hashimoto, fiul Kanei). Șerban Pavlu exprimă impecabil încordarea fiului rătăcitor și cu musca pe căciulă, care se întoarce acasă pentru a ajuta, dar nu știe la ce să se aștepte. Kana Hashimoto este soția japoneză clasică: suavă, discretă, caldă. Așa cum era de așteptat, micul ”Kojiță” va fi personajul cheie în refacerea relațiilor normale de familie.

”Câinele Japonez” este un film excelent orchestrat de regizorul Tudor Cristian Jurgiu, admirabil interpretat și splendid filmat (director de imagine: Andrei Butică), într-un cadru alcătuit cu maximă inspirație de scenografa Cezara Armașu. Concluzia nu poate fi decât una: Tudor Cristian Jurgiu debutează în lungmetraj sub cele mai bune auspicii. Amănunt amuzant: filmul lui Tudor Cristian Jurgiu l-a avut producător pe Tudor Giurgiu, iar filmările au avut loc în județul Giurgiu.

Gabriela Hurezean