Cu fiecare spectacol după o partitură a sa, Dan Coman se dovedește a fi un redutabil cunoscător al psihologiei feminine. A fost revelația copleșitoare din ”La câțiva oameni distanță de tine” (montat de Radu Afrim la TNB) iar acum ne oferă o nouă lovitură de maestru cu această Ofelie pe care Antoaneta Cojocaru o trăiește pe scena Teatrului Metropolis. Pentru că asta face Antoaneta Cojocaru: își trăiește rolurile. Știu de când am văzut-o, acum zece ani, în ”Cea mai puternică”, la Teatrul de Comedie. Un rol fără cuvinte, dar cu o prezență a cărei intensitate îți tăia respirația. Cine este Ofelia ei și a lui Dan Coman? Depinde cât de departe îți poți expanda limita sufletului și a imaginației.

Poate fi Ofelia de sub ape, vorbind din viața de după moarte, poate fi Ofelia care ar fi putut să existe mai departe, în viața reală, poate fi Ofelia etern ascunsă, care mocnește în fiecare femeie. Câți hamleți dispar, așa, după o săptămână, o lună, un an de halucinație, descoperind că, de fapt, n-au iubit nicio clipă, niciodată! Pentru că, de obicei, din femeia întreagă, cu tot universul ei luxuriant și fragil, masculul vrea doar sexul. Sigur că Hamlet al lui Shakespeare nu vrea nici măcar sex, el are niște investigații și răzbunări de înfăptuit. Hamlet refuză să primească iubirea pură, care ar putea să-i tămăduiască/izbăvească sufletul secătuit.

Ofelia își ridică privirea și întreabă ”E cineva acolo?”, când se află sub ape, dar și când e supraviețuitoare pe fața pământului. Poate se adresează unei divinități a viilor și morților, poate se adresează doar unui suflet viu, care ar putea s-o salveze. Light design-ul lui Alin Popa delimitează sugestiv, prin culoare, lumea înecaților de sub apă și lumea reală, a celor vii. Albastru rece, pur, ireal versus strălucire albă, crudă, luminând cafeaua cu gust de pământ, băută la 5 dimineața, înainte de trezirea luminii, în bucătăria din viață și din vis (decor bine articulat de Vladimir Turturică).

Spectacolul creat de Antoaneta Cojocaru este și nu este un one woman show. În primul rând, pentru că nu e singură pe scenă. Are un alter ego copil (Diana Dancu), și mai are un întreg univers sonor interpretat live de trupa Beethoven Crisis – Maria Bucur, Andrei Mancaș, Răzvan Balașov, Vlad Ploeșteanu. Minunați, toți, dar se cuvin niște aplauze în plus pentru textele și muzica pe care Maria Bucur le-a compus special pentru acest spectacol. Și încă niște aplauze pentru vocea ei care, pur și simplu, ți se lipește de timpan.

Despre grația cu care Antoaneta Cojocaru își convertește trupul în mijloc de expresie (infailibil!) știam destul de multe, din spectacolele în care am văzut-o de-a lungul timpului. Dar acum, cu ajutorul coregrafiei gândite de Ioana Marchidan și a costumelor fluide, create de Iolanda Mutu, parcă mișcarea e mai elocventă ca niciodată. Cu dansul și cuvintele, actrița povestește tulburător despre durerea preaplinului de iubire pe care nu-l vrea nimeni, despre feminitatea zadarnică, despre femeia desperecheată care trăiește cu gândul că speranța moare ultima. Dar nici măcar speranța nu e nemuritoare.

Următoarele reprezentații vor avea loc la Teatrul Metropolis, pe 19 și 20 martie. E bine să vă luați biletele din timp, sala e destul de mică.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Dinu Lazăr

Da, așa zice Lucian Blaga. Că numai în lacuri cu noroi cresc nuferi. Ivan Vîrîpaev este de aceeași părere, deși aș putea să pariez că habar n-are cine e Blaga. Piesa lui, ”Oxygen”, chiar despre asta vorbește: despre iubirea care experimentează răul, asumându-și-l pe deplin și, astfel, învingându-l. S-au emis ceva bălării despre puritatea de basm a iubirii din această poveste, dar cei care au văzut doar atât s-au rezumat, probabil, să urmărească dansul și muzica, nu și cuvintele lui Vîrîpaev. Nu și micul zâmbet ironic din spatele efuziunilor romantice. N-are nimic pur/angelic iubirea paroxistică, iubirea aceea mistuitoare, pentru care ești gata să faci și să suporți orice. Iubirea pasională pe care o urmezi, chiar dacă nu ești sigur că mergi în direcția bună.

La fel ca în ”Iarna” lui Jon Fosse, cei doi eroi ai poveștii sunt prinși în căsnicii nefericite, sufocante. Amândoi sunt în căutarea iubirii eliberatoare, care ar putea să le aducă oxigenul necesar supraviețuirii. Dar, spre deosebire de îndrăgostiții lui Fosse, care își ratează șansa, cuplul lui Vîrîpaev merge până la capăt. Căci, ”dacă ajungi în pană gravă de oxigen, nici banii, nici rețetele medicale, nici măcar moartea nu vor putea ține în frâu setea de frumusețe și  de libertate care te va cuprinde…”. Plămânii dansează, fericiți, duși de euforia oxigenului, dar bărbatul amintește, așa, în treacăt, că ”iubirea dementă se demonstrează cu drujba”. Sau cu lopata. Sau cu trupul îngropat în grădina de legume.

Antoaneta Cojocaru este femeia Sașa, o exponentă a lumii bune din Moscova, rafinată și gingașă, vulnerabilă, dar puternică, în același timp. E ”proprietatea” unui mascul, probabil bogat și, cu siguranță, violent. Dragostea pe care i-o oferă bărbatul Sașa o face, efectiv, să zboare (din nou, admirabile capacitățile de dansatoare ale actriței!). Sugerată cu finețe, apare și îndoiala: Oare, cum va trăi ea, obișnuită cu viața intensă a Moscovei, acolo, departe, în urbea mică și rece, în care o va duce bărbatul adorat? El, bărbatul adorat, e gata să facă orice pentru ca femeia adorată să fie a lui. În interpretarea lui Daniel Pascariu (bas-bariton, actor la Opera Comică pentru Copii), Sașa reprezintă genul de bărbat a cărui îmbrățișare e cât o patrie, un acasă infinit, cald și luminos. Cântă de te seacă la inimă și este ceea ce în balet se numește un minunat ”ridicător”. Dincolo de oxigenul din plămâni, brațele lui sunt cele care o ajută pe Sașa/Antoaneta să zboare. Dar extazul, poezia, feeria au niște rădăcini înfipte în nisipuri mișcătoare, întunecate, necunoscute. Și acesta este marele curaj al celor doi: se scufundă fericiți în iubire, fără să le pese de ceea ce va urma, de prețul pe care ar putea să-l plătească, de lumea mare pe care o părăsesc pentru a se retrage în microcosmosul pasiunii care îi leagă.

Cei doi actori se livrează cu atâta intensitate personajelor, încât ai senzația că îți spun propria lor poveste. O poveste izvorând din cele 10 porunci, în care mulți dintre noi s-ar putea recunoaște. Spectacolul ”Oxygen” se joacă la Teatrelli (Piața Lahovary) și este un concept de Antoaneta Cojocaru și Daniel Pascariu. Scenografia: Ileana Zirra. Costume: Laura Hîncu. Proiecții video: Sineira Studio. Următoarele reprezentații vor avea loc în 27 ianuarie și 1 februarie. Rezervați-vă locurile din timp, sala de la Teatrelli e foarte mică!

Gabriela Hurezean

Fotografii de Vlad Eftenie

A repeta obsesiv cuvântul ”independent” pe scena unui teatru independent este oarecum frisonant, prin tangența cu o anume realitate. În piesa lui Nis-Momme Stockmann e vorba despre un exemplar uman, dar aici, la noi, fenomenul poate fi extins asupra a tot ce tinde spre libertate. Căci, în ziua de azi, libertatea e a naibii de scumpă. Te poate costa și viața, la o adică.

Tânărul dramaturg aruncă o privire necruțătoare, rece, asupra noului sclavagism pe care, iată, îl ”savurăm” și noi, de la o vreme (vă mai amintiți știrile despre oameni care au murit de oboseală, muncind pentru mari companii, da?). Regizorul Alexandru Mâzgăreanu preia ștafeta sarcasmului de la neamțul Nis-Momme Stockmann pentru a povesti, cu ajutorul unei distribuții redutabile, despre ”eliberarea” omului care ar putea fi oricare dintre noi. Nu întâmplător, spre deosebire de restul personajelor, cei doi ratați din basmul nostru, tată și fiu, sunt singurii care nu au nume. Anonimi și universali, patetici și atașanți, cei doi ne sunt familiari într-un mod răscolitor.

Șerban Gomoi, în rolul fiului, este, fără îndoială, revelația spectacolului de la Teatrul de Artă. Pentru că știe să spună ceea ce este de spus dincolo de cuvintele rostite. Pentru că vorbește cu ochii ăia albaștri atât de intens încât aproape te paralizează. Este omul care nu mai suportă să fie legat și, căutând eliberarea, se rupe de tot ce pare să-l țină blocat într-o realitate pe care o detestă: job-ul bine plătit, într-o companie solidă, soția, copiii, fratele adolescent, tatăl ipohondru și însingurat. Numai că, în cele mai multe cazuri, a te elibera de tot înseamnă a pierde totul. Față în față cu tatăl său, înțelege că acesta este chiar propria lui imagine în oglindă, așa cum se va arăta peste timp. Romeo Pop este minunat în rolul bătrânului a cărui senilitatea frizează demența. Încă suficient de lucid pentru a nu accepta umilința supremă, aceea de a-și recunoaște neputința și teama de singurătate, tatăl afișează un fel de veselie jucăușă, imediat zădărnicită, însă, de momentele de panică soldate cu ascunderea în dulap. La fel de convingător când râde și când plânge, Romeo Pop oferă, în acest spectacol, unul dintre cele mai bune roluri ale carierei sale.

Antoaneta Cojocaru este Lisa, soția părăsită, mamă a doi copii pe care îi crește cum poate, în lipsa pensiei alimentare pe care n-a mai primit-o de șase luni. Pentru ea, nicio muncă nu e înjositoare. Cu emoție netrucată, actrița întruchipează o femeie care încă își mai iubește bărbatul, chiar dacă a lăsat-o de izbeliște, îl vrea înapoi și, rațională, îl îndeamnă să ceară scuze șefului care l-a concediat în urma unui diferendum nu tocmai politicos. Lisa continuă să fie alături de tatăl din ce în ce mai distrus și de fratele bolnav, pe care fostul ei soț nu mai are cum să-i ajute. Sfâșietor portret al femeii căreia i s-a luat totul, dar încă mai găsește resurse de a dărui. Vivace, aparent absent în raport cu întâmplările din jurul lui și ignorând boala care ar putea să-l ucidă, mezinul Filip este foarte bine interpretat de Liviu Chițu, un tânăr actor de real talent, insuficient ”exploatat”, din păcate, în teatrele noastre. Același lucru este valabil și pentru Alexandru Călin, pe care îl putem admira aici în rolul lui Ulf, prietenul ”omului care mânca lumea”, dar și în cel al boss-ului de la companie, spilcuit, scorțos, fals-amabil și, până la urmă, de un sadism inuman. O largă paletă interpretativă, de care tânărul actor se achită exemplar.

Declarată de European Theater Convention, în 2009, drept una dintre cele mai bune de pe bătrânul continent, piesa lui Niss-Momme Stockmann ne propune/silește să medităm asupra unor teme usturătoare ale actualității: prețul independenței, ipocrizia corporatistă, revolta sau capitularea în momentul în care te simți inutil, când totul e împotriva ta, când nu mai vrei să vezi pe nimeni, când te-ai lepădat de propriile amintiri, când te trezești singur cu mizeria atotcuprinzătoare. Contribuie subtil la definirea atmosferei muzica lui Alexandru Suciu. Înțelegând în profunzime mesajul, Alexandru Mâzgăreanu – împreună cu actorii pe care îi orchestrează – ni-l livrează intact, până în plăsele, astfel încât, oricât sânge rece ai avea, n-ai cum să pleci nepăsător la sfârșitul spectacolului. La premieră, sala Teatrului de Artă a fost arhiplină. Și s-a aplaudat pe rupte. Sunt sigură că așa se va întâmpla și la următoarele spectacole. Înainte de a lua hotărâri cruciale, vă sfătuiesc să vedeți ”Omul care mânca lumea”.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Romulus Boicu

Am fost sâmbătă la Teatrul Bulandra, să văd ”The Bach Files”. Am stat pe bancă, în Grădina Icoanei, până s-a întunecat, pe urmă am intrat, am găsit un loc bun. Apoi muzica m-a luat de urechi și m-a imobilizat. Am rămas încremenită, cu un zâmbet de încântare (încremenit și el) pe față. Prima impresie: ”Dosarele Bach” au o sonoritate  magnifică!Trebuie să auziți Preludiul 22, în care vioara și violoncelul  cântă la unison, polifonia venind din relația cu marimbafonul și vibrafonul! Spre deosebire de alți compozitori, care au luat o partitură de Bach și au transformat-o, cap-coadă, într-un sirop înecăcios, inegalabilul Adrian Enescu face eseistică muzicală, extrăgând un citat din, să zicem, Toccata și Fuga, pe care îl comentează apoi în stil profund personal.

Experimentul îi reușește pe deplin și grație unor instrumentiști eminenți, Zoli Toth (marimba, vibrafon), Iulia Bândilă (vioară), Mihail Grigore (violoncel) și Bogdan Pop (marimba, vibrafon, percuție) altfel spus, Zoli Toth Project – un cvartet care sună dumnezeiește. Fiind o pasionată fanatică a muzicii, mă și mir că am reușit să percep ce se întâmpla în celelalte două spații ale scenei. Nu sunt Napoleon și ar trebui să mai văd spectacolul de două ori ca să pot reține toate amănuntele.

Așadar, în timp ce, în stânga, Zoli Toth Project cântă înnebunitor, în mijlocul scenei se derulează acțiunea gândită de Alexandru Darie, într-un  moment de binecuvântată reîntoarcere la copilărie, când colecționam cu toții reviste de benzi desenate. Dar cum copilul Alexandru Darie e unul destul de măricel, povestea aparține genului ”noir” și se situează la confluența thrillerului cu  suprarealismul. Un detectiv pornește în căutarea urmașei lui Johann Sebastian Bach, o găsește într-un cartier rău famat, între cei doi începe o idilă, dar detectivul e bântuit de grețuri metafizice, drept pentru care dispare mereu în ceață.

În rolul detectivului, Alin State oferă o surpriză de proporții. L-am văzut în teatru și film, știam că e un actor sclipitor,  dar n-aș fi bănuit că este și un dansator atât de bun. De altfel, toată distribuția dansează și o face profesionist, grație talentului propriu, dar și reputatului coregraf Arcadie Rusu. Detectivul lui Alin State este interesant construit încă din scriitură: e pozitiv în raport cu personajele negative, dar negativ în raport cu iubita sa și chiar cu sine însuși.

Urmașa lui Bach este interpretată de foarte tânăra actriță Raphaela Lei (a fost cap de afiș în spectacolul Teodorei Câmpineanu, ”Romeo și Julieta”) care se achită admirabil de rolul destul de solicitant, personajul ei fiind părăsit, violat, bătut până în pragul morții, într-un cuvânt, viața ei este o continuă, tragică zbatere. Asta în ciuda îngerului păzitor care își face datoria dar, uneori, mai întârzie. Antoaneta Cojocaru este un înger neconvențional: drăgălaș, grațios, curios, jucăuș dar, la o adică, iritat, întristat, justițiar.

Și acesta este un rol care presupune un mare consum de energie și o plasticitate foarte elaborată a mișcării, iar Antoaneta Cojocaru deține tot arsenalul necesar pentru a străluci  realmente, iluminând scena. La polul opus se află odiosul Butterfly, aparent un moșneag cocoșat dar, în realitate, o întruchipare a răului, cu puteri supranaturale. Interpretând acest rol, Adrian Ciobanu se dovedește a fi un  mim de elită și un dansator de mare calibru. Spectacolul are două momente culminante, de acrobație la trapez, cel al scenei de iubire dintre detectiv și descendenta lui Bach și cel în care detectivul se luptă în aer cu Butterfly.

Este absolut uluitor ce a putut să scoată la iveală regizorul Alexandru Darie din resursele secrete ale actorilor! Și ce rafinamente a putut să inventeze, ca să amintesc doar scena în care păpușarii mânuiesc îngerul pentru ca acesta, la rândul lui, să mânuiască manechinele a căror semnificație încerc doar s-o ghicesc: lumea, martorii, judecătorii?

Scenografia semnată de Octavian Neculai (care a coordonat și realizarea desenelor) definește în alb-negru lumea benzilor desenate, aducând nota de mister și pe aceea de umor, atât de necesare acestui încântător eveniment teatral. ”Un spectacol condus în exclusivitate de muzică” – spune cu modestie Alexandru Darie, dar aplauzele i se cuvin în egală măsură și lui, și compozitorului Adrian Enescu, și interpreților – Zoli Toth Project, și arhitectului Octavian Neculai, și coregrafului Arcadie Rusu, și actorilor Alin State, Antoaneta Cojocaru, Adrian Ciobanu, Raphaela Lei, Cristiana Ioniță, Raluca Nicolae, Georgiana Dobre, Daniela Tocari, Andreea Șovan, Gabriel Sandu, Bogdan Iacob, Vlad Troncea, Ionuț Bârjoveanu, și marionetiștilor Elena Dumitrescu, Elena Mușat, Cristina Țane, Marius Bugi. Și, desigur, spiritului nemuritor al lui Johann Sebastian Bach, care precis s-a bucurat împreună cu noi de această frumoasă reverență ce i-a fost adusă de contemporaneitate.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Veronica Achim și Radu Sandovici

Nu mai țin minte exact citatul pentru că, într-o vreme, îmi împrumutam cărțile cu forța, apoi nu le mai puteam recupera nici cu forța. Îmi amintesc că, în ”Jurnalul de la Păltiniș”, Gabriel Liiceanu reproducea un gând prețios al lui Constantin Noica. Îl voi aproxima astfel: Nu poți să faci filosofie dacă nu ești în stare să scoți lucrurile din făgașul lor obișnuit, pentru a le muta într-un alt făgaș. Exact asta face Antoaneta Cojocaru în laboratorul ei de noapte de la ”Bulandra”. Mai întâi, cu ”Arlechino moare?” de Evreinov (despre care am scris la timpul potrivit) și apoi cu această hipnotică recitire a ”Pescărușului” cehovian.

Partea nevăzută, de prelucrare alchimică, a experimentului coordonat de Antoaneta Cojocaru a durat un an. Partea văzută, iată, ni se oferă de aproape doi ani. Să scrii despre un spectacol la doi ani după premieră e pasionant. Poți să vezi cum au descifrat alții creația, ți se revelează noi înțelesuri, dar și neînțelesuri groase, împănate cu greșeli de ortografie și cacofonii. În fond, ce-a urmărit Antoaneta Cojocaru cu această montare? În niciun caz să transpună piesa lui Cehov, bătrânicios, literă cu literă, virgulă cu punct și, dacă se poate, cât mai patetic. Ceea ce se întâmplă în mica lume răsărită din zgura neagră este o traducere a poveștii în alt limbaj, al expresiei corporale/ dansului, al muzicii, al tensiunii din nemișcare și neprivire, al respirației și sincopei. Un spectacol pe care îl înțelegi în profunzime și care sfârșește prin a te absorbi în substanța sa, ori nu-l înțelegi și pleci la pauză, cu ochelarii de cal bine fixați peste privire. Conacul Arkadinei este cumva dincoace de lume, ținându-i pe locatari blocați în vise, dorințe, disperări, resemnări. Dincolo de ape se află viața, muzica, ținta, împlinirea. Acolo și-a trăit Arkadina euforia succesului pe scenă, acolo încearcă Treplev să intre în istoria literaturii, acolo își duce Trigorin lupta cu iminenta ratare, acolo caută Zarecinaia gloria și iubirea. Dar indiferent ce se întâmplă ”dincolo”, se vor întoarce în lumea lor mică, și din ce în ce mai mică și din ce în ce mai ermetic închisă.

Excepțională ideea Antoanetei Cojocaru de a întrupa spiritul pescărușului într-un personaj ce pare a descinde din tablourile lui Sorin Ilfoveanu sau ale lui Ștefan Cîlția. Fin muzician și interpret, Adrian-George Popescu este (dotat și cu talent actoricesc de mare viitor!) un fel de pescăruș înger ce se învârtește în jurul celorlalți, cântând minunat muzica psaltică pe care tot el a compus-o. Pescărușul înger lasă urme în zgura neagră, săpând un cerc tot mai mic și tot mai adânc în jurul grupului de ratați ce nu mai au nicio scăpare.

Celălalt ”pescăruș”, Nina Zarecinaia, este întruchipat de mereu uimitoarea Antoaneta Cojocaru. Cu grație și inocență jucăușă. Cu volatilă feminitate. Apoi cu tragism reținut, niciodată șarjat și cu atât mai emoționant. Adrian Ciobanu îi conferă lui Trigorin cinismul și melancolia scriitorului aflat la apus de carieră, care își mai oferă, ca ultim omagiu adus bărbăției sale, o iubire pe cât de pură, pe atât de nemeritată.

Arkadina Mihaelei Teleoacă impresionează prin forța cu care transmite stări, fără urmă de îngroșare, cu mijloacele cele mai firești. Arkadina este o fostă divă a scenei, care știe că tot ce a fost important pentru ea e pe cale să se sfârșească. Și cariera, și relația cu Trigorin, și viața fiului ei iubit. Arkadina este o femeie înfricoșată, care își ascunde tulburarea sub masca unei indiferențe voioase. Dar chiar și atunci când zace în zgură, ghemuită ca un fetus, transmite vibrații ce nu te pot lăsa indiferent. Ela Ionescu, în rolul exaltatei Mașa, contrastează fascinant cu tăcuta resemnare a Polinei, interpretată cu subtilitate de Isabela Neamțu. Impecabile sunt și prestațiile lui Richard Bovnoczki (Sorin), Gabriel Răuță (Dorn), Lari Giorgescu (Medvedenko), Vlad Oancea (Samraev). Mai are de lucrat Ștefan Lupu, care nu-și poate înfrâna unele excese în creionarea nefericitului Treplev.

Scenografia lui Mihai Păcurar și light designul lui Alexandru Darie consolidează atmosfera cu totul și cu totul ieșită din comun care definește acest impresionant experiment teatral. Vă puteți convinge dacă am sau nu dreptate joi, 1 octombrie, de la ora 19.00, la Teatrul Bulandra, Sala Toma Caragiu.

Gabriela Hurezean

Să tot fie vreo două săptămâni de când am fost la premieră, dar am ezitat să scriu despre ”Cea mai puternică” pentru că nu mă puteam hotărî care e mai bună dintre cele două versiuni pe care le-am văzut. Prima, montată la Teatrul Luni de la Green Hours de regretatul Cornel Todea, miza pe simplitate (aș putea spune chiar pe minimalism dus la limită), pe interiorizare, pe subtilă sugerare a tensiunii. Cele două actrițe, Roxana Guttman (soția) și Dana Dembinski-Medeleanu (amanta) transmiteau o emoție puternică tocmai pentru că nu dramatizau, nu gesticulau, dar erau cumva foarte aproape de tine, spectatorul. O poveste spusă în șoaptă, care te făcea să urli pe dinăuntru.

Și au trecut două săptămâni și eu tot nu știu care dintre cele două variante e mai bună. Singurul lucru care mi-e foarte clar este că varianta Cornel Todea și varianta Antoaneta Cojocaru sunt diametral opuse. Și asta e foarte bine. Deci n-am cum să compar struguri cu frăguțe. Voi lăsa, așadar, comparația în coadă de pește și voi încerca să descriu ce am văzut în Sala Nouă a Teatrului de Comedie, aflată pe strada Sf. Vineri, lângă Templul Coral. ”Cea mai puternică” este o piesă în care August Strindberg își etalează – ușor narcisist – un amănunt din propria biografie: acela că a fost un neobosit vânător de fuste. Și-a înșelat nevasta cu tot ce-a prins, de la actrițele însetate de glorie, la servitoarele din casă. În ”Cea mai puternică” avem confruntarea dintre soție, o celebră actriță, și amantă, o actriță aflată la început de carieră. În calitate de regizor, Antoaneta Cojocaru propune un spectacol-laborator în care teatrul tradițional se intersectează cu teatrul dans, cu pantomima, cu muzica. În calitate de actriță, propune o Doamnă Y eterică, grațioasă, dar cu mici explozii de sarcasm. Are melancolia celei ce știe că va fi singură de Crăciun și de toate sărbătorile, dar și ironia răutăcioasă a femeii care are acces copios la ceea ce ar trebui să aparțină exclusiv celeilalte.

Doamna Y, tăcută și înveșmântată în alb, contrastează cu Doamna X, (prea) volubilă și îmbrăcată în negru. Mihaela Teleoacă își conturează cu linii ferme personajul. Doamna X intră în scenă cărând după ea sacoșele cu daruri pentru familie și bradul de Crăciun. Tot calabalâcul ăla o face să semene cu un om al străzii care vagabondează purtând cu sine tot ce are. Numai că tot ce are Doamna X este o imensă suferință. Leoaică rănită, încearcă să-și ascundă  devastarea interioară povestind exaltată despre cadourile pe care le-a cumpărat pentru copii, dar mai ales despre papucii cu lalele brodate, cumpărați pentru preaiubitul soț. În ciuda aparenței de banalitate a subiectului de conversație, între cele două există o încordare cu tendințe de explozie. Doamna Y tace și surâde ironic, Doamna X e deja în pragul unei crize de isterie dar, în realitate, amândouă sunt la fel de nefericite, fiecare dintre ele este o victimă. Realitate excepțional ilustrată prin mișcarea scenică (coregrafia: Ioana Marchidan), despre care nu vă voi povesti nimic pentru că stric frumusețea și lirismul momentului. Marele Strindberg se întreabă, în subtext: Cine e mai nefericită? Amanta care își petrece singură toate sărbătorile sau soția care își ratează sărbătorile alături de soțul morocănos, mereu cu gândul la cealaltă? Și cât de fericită este femeia care îl ține legată de ea pe bărbatul care nu o mai iubește? Cu cât mai raționale sunt întrebările de acest tip, cu atât mai ridicolă este fraza finală pe care Strindberg o plasează în gura soției înșelate (citez din memorie, aproximativ):  ”Merg acasă, la bărbatul meu, mă duc să-l iubesc!” Asta cu iubitul nu ține nici ca sfidare triumfătoare la adresa amantei. O nevastă înșelată nonstop n-are cum să-și mai iubească soțul. Îl ține lângă ea strict din orgoliu, pentru a demonstra rivalelor, iar și iar, că ea este ”cea mai puternică”.

Probabil, acest final este o mică vendetă administrată de Strindberg soției sale, actrița Siri von Essen, care nu i-a rămas datoare și i-a plantat, la rândul ei, niște coarne de cerb lopătar (vezi cartea acestuia, ”Pledoaria unui nebun”). Scenografia lui Vladimir Turturică susține sugestiv atmosfera spectacolului, de mare efect marea de spumă albă în care își scaldă tristețea cele două femei. ”Cea mai puternică” – un spectacol foarte bun, melancolic fără a fi apăsător, cu două actrițe care își investesc în roluri trupul și sufletul și inteligența și curajul de a risca.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Mihai Zgondoiu