Recentul film al regizorului Olivier Dahan, ”Grace de Monaco”, a deschis festivalul de la Cannes și se pare că asta nu s-a întâmplat sub cele mai bune auspicii. Presa l-a categorisit drept ”ușurel”, ”comic”, ”plictisitor”, ”lipsit de logică” etc.  Stephen Dalton de la Hollywood Reporter oferă și cheia ostilității manifestate de presă: ”Este posibil să faci un film plictisitor dintr-un material bogat, suculent în intrigi?” Și, ce să vezi? Tocmai în asta constă valoarea filmului! Scenariul scris de Arash Amel sfidează gustul publicului pentru picanterii și povestește strict despre cei doi ani în care principatul Monaco a trecut printr-o criză aparent nesoluționabilă. Franța, secătuită financiar din cauza interminabilului război cu Algeria și a problemelor nerezolvate din Indochina, încearcă să-și mai revitalizeze pușculița, impunând niște taxe principatului Monaco (aflat sub protectorat francez). Nu plătește? Adio mâncare, curent electric și tot ce mai venea din țara ”protectoare”. Prințul Rainier (Tim Roth) dădea din colț în colț. Nu știa cum ar putea face față blocadei și chiar tancurilor trimise de generalul președinte De Gaulle (André Penvern). Se pare că prințesa Grace a fost cea care a detensionat situația. Deși Dahan precizează la începutul filmului că e o ficțiune… inspirată din fapte reale. Cu toate acestea, urmașii cuplului princiar din poveste – Albert al II-lea de Monaco, Caroline și Stéphanie  -  vociferează pe tema ”referințelor istorice eronate și îndoielnice” care transformă filmul într-o ”farsă”. Dar, oare, cine poate cunoaște adevărul istoric, în afară de cei care au participat direct și care, în general, sunt destul de morți ca să-și mai poată da cu părerea?… Momentan, discutăm despre un film. De ficțiune. Care nu este o biografie completă, de la naștere, până la moarte. Și nu prezintă amănuntele care au făcut vânzare Paris Match-ului din acea vreme.

Este vorba despre o actriță foarte frumoasă, Grace Kelly, interpretată de Nicole Kidman ”cu dragoste”, așa cum ea însăși a afirmat la conferința de presă de la Cannes. De câțiva ani, Grace este prințesă de Monaco, soția prințului Rainier al III-lea. Deși avea deja un Oscar (pentru rolul din ”The Country Girl”), Grace renunță la o carieră hollywoodiană care se anunța glorioasă, refuză chiar propunerea lui Hitchcock (Roger Ashton-Griffits) de a juca rolul titular din ”Marnie” (până la urmă, a jucat Tippi Hedren, o știm din ”Păsările”) și se resemnează cu viața strălucitoare, dar lâncedă, a unei familii nobile în care dragostea nu se află printre priorități.  Este elocventă secvența în care părintele Tucker (Frank Langella) o întreabă pe Grace dacă îl iubește pe Rainier. Grace tace. Are o căsnicie nu tocmai fericită, are doi copii și o scurtă evadare la Hollywood pare să fie cel mai eficient medicament pentru plictiseală. Și aici apare marea provocare, momentul de cumpănă care o face să se simtă cu adevărat o suverană utilă pentru țara ei.

Sigur, scena în care apare ca Scufița Roșie, ducând coșul cu merinde pentru inamic, e destul de comică dar, în rest, filmul propune o Grace destul de credibilă, cu toate îndoielile, încrâncenările și eroicele șmecherii diplomatice (la rugămintea ei, președintele John F. Kennedy îl va trimite pe secretarul Apărării, Robert McNamara să-l urecheze pe De Gaulle). Ar putea o femeie diafană ca Grace de Monaco să pună cu botul pe labe un războinic feroce cum era generalul De Gaulle? Dahan&Amel spun că ar putea. De-o fi una, de-o fi alta, filmul nu e plictisitor, oferă o priveliște interesantă a high life-ului monegasc, o vedem cântând pe Maria Callas (Paz Vega), asistăm la uimitoare întorsături de situație și trădări mișelești, pe scurt, e de văzut.

Gabriela Hurezean