De Ziua Mondială a Teatrului, simt nevoia să scriu despre spectacolul care mi-a plăcut cel mai mult în această stagiune: ”Proorocul Ilie” de Tadeusz Slobodzianek, în regia lui Botond Nagy. Cu atât mai mult cu cât, niște farisei din secta mesianicului cu epoleți, care nu au văzut spectacolul, găsesc de cuviință să vocifereze strident despre erezie și atentat la puritatea religiei ortodoxe. Dacă ar fi văzut spectacolul, având, desigur, și capacitatea de a înțelege ceva din el, ar fi dat sonorul mic, jenați de propria… ignoranță (ca să mă exprim eufemistic). De fapt, dacă mă gândesc mai bine, chiar le înțeleg ofuscarea. Despre ei e vorba în spectacolul ăsta. Montat cu umor, luciditate, foarte multă creativitate și interpretat de niște actori care joacă din drag aceste personaje pe care le înțeleg în profunzime.

Cine este proorocul Ilie? Un individ gen Petrache Lupu sau, mai recent, Călin Georgescu, care, în Polonia anilor 30 – 40, profită de naivitatea  consătenilor și se declară un fel de nou Mesia. Richard Bovnoczki strălucește în acest personaj aparent hieratic, încununat de falsă sfințenie și radiind empatie, dar care, în realitate, e un om obișnuit: nevricos, ipocrit, profitor, viclean. Sună cunoscut, nu-i așa? Teza genială pe care o propune dramaturgul polonez este că, atunci când profiți de prostia semenilor, nu poți să știi niciodată cum vor reacționa aceștia până la urma urmelor. Și, evident, aceștia nu vor întârzia să reacționeze. Când proorocul pe care îl urmează cu fanatism îi anunță că vine sfârșitul lumii, ”fanii” săi își caută cu disperare mântuirea. Iar mântuirea vine de la Mântuitor, nu? Deci mesianicul Ilie trebuie crucificat, la fel ca Mântuitorul pe care îl maimuțărește.

Dar, pentru o crucificare cât mai eficientă, e nevoie de repetiție. Într-o scenă care atinge comicul genial al teatrului în teatru, jucat de meșteșugarii din ”Visul” lui Shakespeare, țăranii răstignesc o sperietoare de ciori, care e deja gata crucificată pe bățul ei. Cum ar veni, ”credincioșii” efectuează o crucificare peste altă crucificare. Ce părere are despre asta însuși proorocul? O spune cu adorabil accent ardelenesc: ”Cică vin nyiștye tâmpiți să mă răstignyească.” Deși prostia cu caracter de masă e un subiect grav, am râs mult la acest spectacol care satirizează cu senină detașare toate racilele extremismului: dictatură, prostie, șovinism, antisemitism, fariseism, segregaționism, izolaționism și chiar imoralitate. Vezi scena în care posedata Olga (minunată Aylin Cadîr!) sare pe Ilie, ca un veritabil incubus din filmele horror.

”Exorcizarea”, în viziunea autointitulatului prooroc, înseamnă cantonarea fetei în patul ”sfântului”. O mare surpriză livrează Florentina Țilea în rolul Wierei, ex-sfântă, devenită păcătoasă. Actrița cântă extraordinar, vocea ei angelică se mulează perfect pe incantațiile cu tentă religioasă. Negustorul evreu Rotschild (Emilian Mârnea, pendulând cu grație între ironie și gravitate) vinde icoane și cruciulițe cu leduri colorate și, atunci când încearcă să-i convingă pe fanatici că Ilie e un om obișnuit, aceștia trag concluzia că ”totul e din cauza evreilor”. Fix ca Hitler. Procesiunea dinaintea răstignirii este o paradă a promiscuității care definește lumea modernă. Palaszka Ofeliei Popii este ”credincioasa” tipică de la marginea societății. Mereu uimită, mereu incapabilă să înțeleagă, un pic nimfomană, dar fericită să se vadă, pentru o clipă (sau mai multe) în centrul atenției. Călare pe cruce, sau oferind sex nelimitat, în pădure. Și nu, nu e nicio blasfemie aici. E doar o oglindire fidelă a modului în care mulți fanatici înțeleg credința, relația cu Divinitatea, smerenia care nu e niciodată circ de doi bani.

În povestea lui Slobodzianek, privirea lucidă aparține lui Iuda, interpretat tulburător de Lari Giorgescu. El este cel care încearcă să sfâșie vălul iluziei, el știe că de vină sunt corupția din sânul bisericii, voracitatea bogaților și supa de șoareci cu care se hrănesc săracii. E cutremurătoare aleargarea lui în cerc, până la epuizare, până la prăbușire, ilustrând disperarea celui care vrea să aducă lumina în minți opace, dar este refuzat fără drept de apel. Și asta sună cunoscut, nu-i așa? În timp ce scriam această cronică, pe site-ul Teatrului Național din București era publicat un comunicat/răspuns adresat celor care acuză spectacolul de blasfemie. Am citit comentariile, cele mai multe de la oameni care nu au văzut spectacolul și acționează în continuare ca boți fideli ”proorocului” lor. Pe care nu l-au răstignit (încă) dar nici nu mai are mult de așteptat. Și mișcarea asta a boților atestă valoarea spectacolului (parcă mai era nevoie!).

Cum spuneam de la început, ”Proorocul Ilie” este un spectacol excepțional, montat cu bucurie și relaxare, cu actori care știu exact ce au de spus și cu un regizor care știe cum se ține ritmul și viteza într-un spectacol care nu te plictisește nicio clipă. Ar mai fi multe de spus despre prestația impecabilă a celorlalți actori din echipă: Silviu Mircescu (Bețivul), Răzvan Oprea (Bondar, apoi Sperietoarea), Florin Călbăjos (Marczuk), Leonard Chionac (Pilat), Oana Laura Gabriela și Teo Dincă (Sfânta Veronica), Vitalie Bichir (Orbul), Mihai Calotă (Irod). Scenografia Irinei Moscu, sugestivă, funcțională, reușește să mobileze cu deplin succes spațiul dificil al unei scene mari, cum e cea a Sălii Studio. Splendide muzica (Claudiu Urse) și lighting&video designul (Cristian Niculescu). Impresionante viziunea, siguranța și umorul regizorului Botond Nagy. Cum spuneam, din tot ce am văzut în această stagiune, ”Proorocul Ilie” mi-a mers cel mai țintit la inimă. Prin adevărul oglindirii, prin afinități ale expresiei artistice, prin stilul actoricesc. Vă rog mult, nu mai citiți prostiile boților, mergeți să vedeți acest spectacol despre raportarea – uneori eronată – a omului la Dumnezeu, despre impostură și fanatism. Și despre prostie, care nu-i de râs, dar e imposibil să te abții.

Gabriela Hurezean

Fotografii cerșite de la regizor

Absolut întâmplător, după drama lui Strindberg despre adulter, care se joacă la Comedie, scriu despre comedia despre adulter, care se joacă la Naționalul bucureștean. Aș fi curioasă să știu câți dintre cititorii mei știau că Ion Minulescu n-a scris doar poezii amoroase, ci și piese de teatru. De ce nu s-a limitat la celebrele-i Romanțe? Pentru că era convins că numai prin teatru va rămâne în memoria posterității. Calcul greșit. Romanțele l-au făcut nemuritor. Dar un gest de restituire nu strică niciodată. Așa se face că piesa lui Ion Minulescu, ”Allegro, ma non troppo”, stă aninată, mai nou, pe afișul Teatrului Național ”I.L. Caragiale” din București. Vor fi încântați amatorii de teatru tradițional, cumsecade, elegant, în care nu se înjură și nu se dezbracă, în care partea deșucheată se află într-un subtext igienic, de unde nu lezează pudibonderia spectatorului de școală veche. Nu se abate de la rigorile școlii vechi nici actorul Răzvan Popa, în ipostază de regizor al spectacolului, nici scenografia tandemului Florilena Popescu-Fărcășanu & Maxim Corciovă.

Ca gen, spectacolul ”Allegro, ma non troppo” se situează între vodevil (fără cuplete) și teatru bulevardier, tema fiind una arhiexploatată de dramaturgii tuturor vremurilor: soția își înșeală bărbatul, bărbatul își înșeală soția, amanta și amantul înnoadă o frumoasă relație… Marius Rizea este milionarul Titu Micșoreanu. Fără a fi chiar atât de grobian și de idiot ca magnații zilei de azi, Micșoreanu este un parvenit cu tendințe snoabe de culturalizare. E un fel de Monsieur Jourdain care vrea să devină dramaturg. Cel care se străduiește să-i niveleze drumul spre noua ”vocație” este un fost coleg de școală, Ion Marian, de meserie dramaturg. Personajul, destul de schematic, este resuscitat cu măiestrie de Gavril Pătru. Hipersensibil, ușor nevrotic, sperios, Ion Marin nu este doar ”negrișorul” bogătașului, ci și amantul nevestei acestuia. Postură cu atât mai periculoasă, cu cât Micșoreanu a ajuns cu scrisul piesei (din piesă) fix la momentul în care trebuie să hotărască soarta unei neveste care și-a înșelat bărbatul. După părerea lui, trădătorii trebuie omorâți. Chestie care îl umple de fiori reci pe dramaturgul cu musca pe căciulă. Stare admirabil întruchipată de Gavril Pătru. Asupra cui se va repercuta concepția necruțătoare a milionarului Micșoreanu? Rămâne de văzut. Surpriză. În orice caz, nu asupra Cocuței Micșoreanu, care se iubește cu ”negrișorul” Marian. Deși nu prea înțeleg cum l-a cucerit… Costina Ciuciulică face din iubăreața Cocuță un  personaj destul de neconcludent, o damă total vitregită de sare și piper, rece și lipsită de vlagă. Nici Aylin Cadâr nu strălucește în rolul doamnei Noemi, amanta lui Micșoreanu, dar e bine exprimată, totuși, acea nonșalanță jemanfiche-istă a tinerelor care își savurează viața sărind din pat în pat. Bine articulat este personajul lui Eugen Cristea, samsarul Cuțui, picat ca musca în lapte fix în mijlocul tărășeniei.

Dar cea care culege caimacul (și aplauzele la scenă deschisă) este Victoria Dicu, în rolul servitoarei Florica. Pentru un actor, e sinucidere curată să aibă ca partener de scenă un copil, un câine sau pe Victoria Dicu. Poate să fie el geniul geniilor, publicul se va concentra asupra celor trei eventualități mai sus enumerate. În cazul nostru, Victoria Dicu este o servitoare hărnicuță și săritoare, care nutrește niște sentimente absolut romantice pentru dramaturgul Marian. Când îl vede, pe chipul Floricăi se instalează un zâmbet în care se combină exaltarea, tandrețea, timiditatea, dorința, într-un amalgam absolut irezistibil. Fie și numai pentru Florica Victoriei Dicu și merită să dai banii pe bilet. În rest, un spectacol care oferă strict divertisment și nu produce dureri de cap.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca