Cunoscut pentru apetența sa de a aduce noul în teatru, Bobi Pricop nu-și dezamăgește publicul nici de data asta. Dacă primul său experiment (”O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții”, la TNB, în urmă cu nouă ani) se adresa cu precădere văzului, prin jocul magic al oglinzilor și proiectoarelor, de data asta ”atacă” auzul, și o face la marea artă, propunând o experiență la fel de intensă. Ca și atunci, și acum se povestește despre un copil cu probleme. Montarea lui Bobi Pricop provoacă subtil – dar fără drept de apel – și copilul din noi, adulții. ”Șapte minute după miezul nopții” este o frumoasă dramatizare semnată de Mihaela Michailov, după romanul ”Monster Calls” de Patrick Ness, inspirat de o întâmplare reală din viața lui Siobhan Dowd.

Îți pui căștile și, ca prin magie, dispar toate efectele nedorite: miorlăitul telefoanelor, tusea, șușotelile, foșnetele, munca de mântuială a vreunui sunetist neatent. Ești singur în lumea de pe scenă și lumea copilăriei tale interferează organic cu lumea copilului din spectacol. Grație căștilor, percepi totul cu o acuitate pe care nimic n-o mai poate știrbi. Vă amintiți cum, în nopțile când somnul nu voia deloc să vină, priveam umbrele crengilor care se insinuau prin fereastra camerei și umbrele de pe pereți începeau să îmbrace sensuri înfricoșătoare? Și aici, când se fac șapte minute după miezul nopții, apare monstrul cu înfățișare de copac. Ca arborele de tisă din fața casei. Vă amintiți cărțile copilăriei, cu imagini 3D, decupate din carton, care se despătureau la fiecare răsfoire? Așa e și decorul gândit de Clara Pop și transpus în machete rabatabile de Ileana Acio, Alexandra Chinzăruc, Dragoș Grigore, Maria Iuliana Frailich, Matei Fulga, Maria Teodora Marin.

Vă amintiți băiețelul rău de la școală, care ne persecuta, făcându-ne să ne simțim singuri în lume, neînțeleși și neajutorați? Sau sentimentul devastării care te copleșește când simți că vei pierde ființa pe care o iubești cel mai și cel mai mult, și ai vrea s-o salvezi, dar știi că asta nu-ți stă în puteri? Acestea și multe alte stări ale minții și sufletului îl invadează pe Conor, băiatul de 13 ani, magistral interpretat de Dan Pughineanu, un tânăr actor instalat deja confortabil în elita Teatrului Excelsior (și nu numai). Pentru Conor, monstrul nocturn nu e cu nimic mai terifiant decât monștrii din viața reală, care îi tulbură copilăria. De aceea, între cei doi se naște un joc al întrebărilor și răspunsurilor, menit să lumineze calea copilului prin labirintul anxietății și al suferinței nemeritate. În rolul Monstrului, Marius Turdeanu împlinește o creație actoricească fulminantă. Vădind capacități vocale de o expresivitate uimitoare, actorul face trecerea fluidă de la horror la sfătoșenia caldă a unui prieten. Din cele patru povești pe care i le spune Monstrul, Conor învață că lucrul pe care îl ascunzi e cel de care te temi cel mai tare, că trebuie să sacrifici ceva pentru a salva altceva, că, uneori, oamenii simt nevoia să se mintă pe ei înșiși, mai mult decât pe oricine altcineva, că vrăjitoarea nu e întotdeauna rea și prințul pe cal alb nu e întotdeauna cumsecade… Monstrul trebuie să dea răspunsuri credibile la întrebările lui Conor, cum ar fi asta: ”Care-i personajul pozitiv aici? Ce porcărie de poveste!”

Rădăcinile de tisă care atârnă din tavan definesc sugestiv cele mai adânci subterane ale conștiinței, locul în care copilul ajunge la rădăcina lucrurilor, caută răspunsuri și, prin ele, puterea de a supraviețui tuturor încercărilor. Călătoria este fabulos, absolut fabulos ilustrată prin universul sonor creat de Călin Țopa și Eduard Gabia (acesta din urmă generând și pulsul unui alt mare spectacol al lui Pricop, ”Radio”, la Teatrul ”Sorescu” din Craiova). Prezențe bine calibrate în călătoria lui Conor prin propriile coșmaruri oferă Camelia Pintilie (o mamă duioasă, iubitoare, care bravează de dragul copilului), Mihaela Trofimov (bunica neconvențională, rațională și puternică), Doru Bem (tatăl cu musca pe căciulă, care se fofilează iar), Matei Arvunescu (Harry, copilul sadic), Ioana Niculae (Lilly, fetița fragilă, dar justițiară) și Annemary Ziegler (profesoara bine intenționată, dar mistuită, și ea, de frici dezarmante).

Admirabil felul în care lighting designul lui Cristian Șimon decupează din beznă stări și personaje. Ireproșabil sunetul asigurat de Andrei Doboș, Roberto Gae și Robert Anton. Țin să subliniez asta pentru că, în cursul unei asemenea experiențe cu căști, cea mai mică fisură la capitolul sunet ar fi putut să strice tot,

Mai pe scurt, ”Șapte minute după miezul nopții” de la Teatrul Excelsior se înscrie ca un nou vârf de top în palmaresul regizorului Bobi Pricop. Dragi prieteni, vă rog insistent să verificați acest adevăr!

Gabriela Hurezean

Fotografii de Volker Vornehm

Veștile bune sunt păsări rare în vremurile pe care le trăim (probabil din cauza unei karme planetare nasoale), dar când am auzit că Vlad Cristache e noul director – momentan interimar – al Teatrului Excelsior, am aplaudat și am țopăit puțin de bucurie. Pentru că știu de multă vreme de ce e în stare. Încă din vremea când era elev la Colegiul Mihai Viteazul și aduna fără drept de apel premii pentru regie, la un festival de teatru adolescentin. Descopeream, fără urmă de dubii, un copil minune. Majoritatea copiilor minune se dezminunățesc la vârsta adultă. Nu și Vlad Cristache. A absolvit Regia la UNATC, a montat spectacole pe cele mai importante scene, inclusiv la Teatrul Național (excepționalul ”Umbre”, cu Mariana Mihuț&Victor Rebengiuc) sau Teatrul Mic, unde a creat fabuloasa ”Deșteptare a primăverii”, în decor inventat tot de el. Pentru că Vlad Cristache e genul de artist care știe exact ce vrea să facă, prin ce mijloace și cu ce aliați. Și iată că știe și în ipostază de manager, poziție care presupune picioare bine înfipte în pământ, dar și o imaginație săltăreață, dar în același timp bine cantonată în lucrativ.

A organizat o conferință de presă, dar nu cu critici murați și constipați, ci chiar cu publicul țintă al Teatrului Excelsior: adolescenții. Au participat la eveniment peste 100 de redactori de la reviste de liceu, bloggeri, vloggeri și alți influenceri din lumea celor foarte tineri. Au ascultat cu atenție tot ce li s-a spus și au pus întrebări care vădeau interes real pentru fenomenul teatral și pentru ceea ce le este destinat special în domeniu. Faptul că Vlad Cristache este manager la Excelsior (și n-am nicio îndoială că va  rămâne și după interimat) și Alexandru Mâzgăreanu – la ”Nottara” deschide o nouă eră în teatrul autohton, marcat de colbul înecăcios al gerontocrației și al numirilor politice. O eră a prospețimii, a desprăfuirii repertoriului, a curajului, a inspirației, a cultivării adevăratelor valori. O atestă și primii aliați cu care pornește Cristache la drum, în noua stagiune: Bobi Pricop și Eugen Gyemant. Doi regizori tineri, aflați deja în vârful topului. Pentru că, nu-i așa, cine se aseamănă, se adună. Adăugând în ecuație și actorii de elită ai tânărului teatru, avem imaginea succesului deplin. Tuturor, știți voi ce vă doresc, în cantități industriale, și aplauze fără sfârșit”

Nu vreau să alterez informația concretă despre cele discutate la conferința de presă, așa că voi reproduce mai jos detaliile primite direct de la sursă.

”Teatrul EXCELSIOR își dorește să fie mai aproape de publicul tânăr, prin creații scenice curajoase și proiecte interdisciplinare inovatoare și propune o nouă ofertă repertorială, inspirată de o viziune artistică și managerială care accentuează misiunea sa de a fi un spațiu efervescent de întâlnire cu teatrul și artele aliate, conectat intens și autentic la universul tinerei generații.

Unii dintre cei mai importanți tineri regizori din România și din străinătate vor semna spectacolele noii stagiuni, care aduc în atenția publicului piese contemporane distinse cu numeroase premii internaționale. Prima noutate a stagiunii este Aproape (titlu original Almost, Maine de John Cariani), în regia lui Eugen Gyemant, un spectacol care îmbină candoarea și realismul fantastic într-o comedie romantică în care dragostea devine un happening pe fundalul magic al Aurorei Boreale. Premiera: 8-9 octombrie 2022

The Sweet Science of Bruising de Joy Wilkinson transformă povestea fascinantă a patru tinere care participă la un campionat underground de box feminin, într-un spectacol-metaforă electrizant, semnat de regizoarea Sânziana Stoican, despre curajul de a-ți găsi propria identitate într-o lume dominată de bărbați. Premiera: 22-23 octombrie 2022

Luna decembrie va fi un tur de forță la EXCELSIOR, cu nu mai puțin de trei premiere.

Bobi Pricop va monta o adaptare a celui mai important roman SF al tuturor timpurilor, Solaris (scenariu de David Grieg după romanul omonim de Stanislaw Lem) – o producție multimedia imersivă care va îmbina prezența actorilor cu elemente hi-tech și mecanisme scenice complexe pentru a recrea atmosfera suprarealistă a Planetei Solaris.

Vlad Cristache va semna regia piesei Punk Rock de Simon Stephens, care urmărește povestea unui grup de liceeni aflați în fața examenului de bacalaureat. Spectacolul explorează anxietatea, depresia și violența latentă, ascunse sub aparenta jovialitate a vieții de adolescent.

Cea mai cunoscută poveste a tuturor timpurilor, Romeo și Julieta vi se va dezvălui într-o versiune scenică surprinzătoare, semnată Michelangelo Campanale – o co-producție eveniment Teatrul EXCELSIOR, Compania La Luna nel letto și Teatrul Național Emilia Romagna – care va marca o deschidere internațională fără precedent pentru cel mai tânăr teatru din București.

EXCELSIOR urmărește, totodată, să răspundă unor nevoi reale, identificate în rândul publicului său țintă – adolescenții – prin intermediul unor proiecte care îmbină dimensiunea artistică și pe cea educațională, explorând practici, concepte și valori cheie precum apartenența la comunitate, dezbaterea interactivă, incluziunea, participativitatea și creativitatea.

PERETELE/ THE WALL este un proiect experimental conceput în parteneriat cu Galeria de artă contemporană Kulterra, care își propune să îi apropie pe adolescenți de teatru, chiar în școlile unde învață. Cinci street artists consacrați se vor inspira din universul vizual al spectacolelor Teatrului EXCELSIOR și vor crea 20 de lucrări grafitti în incinta a 20 de licee din București.

#oradedirigenție este proiectul prin care EXCELSIOR le oferă liceenilor o alternativă atractivă la conținutul deseori anost al orelor de dirigenție. Trei tineri regizori vor crea spectacole bazate pe texte scrise special în acest scop, prezentate ca un  flashmob în sala de curs, valorificând astfel arta teatrului ca spațiu al dezbaterii unor teme de interes pentru adolescenți.

Vlad Cristache, managerul Teatrului EXCELSIOR: „Îmi doresc să combat acea imagine-clișeu, descurajantă, a teatrului care stă într-un „turn de fildeș”. Ne-am propus să ne împrietenim cu publicul nostru și să devenim teatrul adolescenților și al tinerilor din București – cel mai cool și fresh loc în care îți poți petrece timpul liber. Pregătim spectacole special gândite pentru ei, spectacole incisive, cu atitudine, care să dea voce preocupărilor și întrebărilor lor, dar și proiecte educaționale care să aducă teatrul mai aproape de ei, dincolo de sala de spectacole. De acum, tinerii sunt center stage-ul Teatrului EXCELSIOR.”

Gabriela Hurezean

Fotografii de Vlad Catana

Andrei Gheorghe

L-am descoperit cu mult înainte de ”Midnight Killer”. Eram în vacanță,  la mare, și am văzut la SOTI Neptun un talk show în care politicianul invitat era făcut franjuri mici. Autorul masacrului era un tânăr și neobișnuit de obraznic jurnalist, Andrei Gheorghe. Am plecat de la mare cu un singur regret: că n-o să-l mai pot vedea pe ”nebun”. Din fericire, a venit la București, a făcut televiziune, a făcut radio și, ceea ce mult mai puțini știu, a făcut teatru. ”Alogic 14” (de Nicolae Cajal), spectacolul în care a jucat alături de Roxana Guttman, la Green Hours, l-a scos la iveală pe actorul Andrei Gheorghe. Unul cu totul și cu totul remarcabil. Barry din piesa lui Bogosian, ”Radio”, este el. Clar, el! Citat din caietul program al spectacolului: ”Salutare! M-am întors și sunt același, cu aceleași ocupații. Voi continua să trollez demnitari, medici, profesori, popi, îngeri, catedrale, antisemiți, homofobi, legionari, negaționiști și alte asemenea făpturi imbecile. Cu drag, Andrei Gheorghe”.

Bobi Pricop

Regizor tânăr, dar uimitor de matur. L-am descoperit pe Bobi Pricop la Naționalul bucureștean, montând un spectacol care va rămâne mereu foarte sus în topul meu. Am avut impresia, o vreme, că excelența ”Întâmplării ciudate cu un câine la miezul nopții” se datorează, în mare parte, high-tech-ului impresionant și scenografiei lui Adrian Damian. După ce am văzut alte spectacole ale lui Bobi Pricop, mi-am dat seama că excelența în tot ce creează izvorăște din capacitatea sa de a coagula toți factorii implicați în susținerea a ceea ce el știe foarte exact că vrea să zică. Așa și cu spectacolul ”Radio”, pe care l-a montat la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova. ”Mi-am petrecut copilăria ascultându-l pe Andrei Gheorghe. – mărturisește Bobi Pricop – Acel ”Salutare, națiune!”, auzit în miez de noapte, la căști. Midnight Killer era genul de emisiune care te ducea în toate direcțiile, cu o atmosferă de libertate absolută, se putea spune cam orice. Asta cred că era cel mai fascinant: neprevăzutul către care accelera Andrei Gheorghe cu mult umor negru, un cinism total hipnotizant și replici geniale. E un privilegiu să pot readuce pe scenă puțin din nostalgia acelor ani, așa cum o percep eu, să experimentez felul în care doar o voce care pătrunde prin întuneric în mintea ta devine spectacol.” A avut nevoie de ceva timp până să-l găsească pe actorul perfect pentru acest rol.

Sorin Leoveanu

E Barry. E Gheorghe. E sarcastic. Dezabuzat. Vulnerabil. Lipsit de empatie. Disperat. Revoltat. Obosit. Plictisit. Toate acestea separat și toate împreună. Barry e dureros de lucid. Știe ce poate să ia în serios și ce nu. Rafalele de prostie și ticăloșie care îi explodează în cască par să-l lase rece. Da, sunt vocile pe care le știm atât de bine, și noi, de la televiziunile aservite politic. Și de la cele cu profil tabloid. Cotcodăcesc, miorlăie, grohăie, croncăne, schelălăie, rag. Sunt vocile care nu contează, pe care nu le ascultă nimeni, dar care vor să se facă auzite. Iar Barry Champlain le aude. Și chiar le răspunde. Deși nu-i pasă. Dincolo de bunăvoința aia rece și albă, se poate simți ironia cu tăiș subțire, de scalpel. Cine este Barry în ochii publicului său? O spune Kent: ”Râdem de ne căcăm pe noi cât de labagiu ești!”. Cine este publicul, în ochii lui Barry, o spune chiar el: ”Critic sistemul dar rămân în el. Vreau bani, rating și succes. Mă doare-n cur de voi și de lume. Ăsta-i adevărul! Aș putea să spun că-mi pare rău, dar n-am s-o fac. Cine dracu’ sunteți voi? Lumea e un loc îngrozitor. (…) Totul e megafutut. Dar vouă vă place așa. Toarceți de fericire când alții suferă.” Scuze pentru exprimarea frustă, dar cum v-ați fi așteptat să se exprime un personaj needucat la mânăstire, ca Barry?! Revenind la limbajul academic, voi spune că Sorin Leoveanu face un rol greu de egalat, alcătuit din nuanțele cele mai rafinate, fără accente inutile, cu fluidă naturalețe la schimbările de stare. Și încă un amănunt: astăzi, când prin exprimare firească, pe scenă, se înțelege turuit și bălmăjeală de neînțeles, Leoveanu sfidează regula, etalând o dicție impecabilă!

Toți

Un spectacol e foarte bun atunci când toți cei care îl alcătuiesc sunt foarte buni. Înainte de începerea spectacolului, am studiat decorul lui Nikola Toromanov. Două ”acvarii” simetrice. În stânga – cabina tehnică, în dreapta – Bobby’s, o cafenea al cărei rost se dezvăluie abia la sfârșitul poveștii. Al treilea acvariu, luminat crepuscular, se află la mijloc, în spatele pupitrului lui Barry. Acolo se întrevede, fantomatic, Eduard Gabia. Cu tobele lui. Freamăt, frison, puls. Emoție. Ceea ce performează Gabia în penumbra încețoșată e o transpunere în sunete a tot ce nu se poate vedea din Barry.

Îmi pare inspirată și ideea de a invita să ”cânte” în deschidere celebrități ale radioului actual. Bogdan Șerban (Radio Guerrilla) a fost guest star-ul premierei, introducând publicul în atmosfera anilor 80, când Bogosian și-a scris piesa. Violență, seriale TV, rasism, pornografie, degenerescență generală. Rețin știrea despre cartea lui Steinbeck, ”Oameni și șoareci”, retrasă din școli pentru conținut vulgar. De ce mi-o suna cunoscut? Dar să vizităm cabina tehnică. La butoane: Tom, băiatul cu mâna în ghips. Deși nu are text, Cătălin Vieru trăiește intens și expresiv evenimentele din micul studio de radio. Prezență discretă, grațioasă, transparentă, Linda (Romanița Ionescu) este asistenta îndrăgostită fatal de Barry. L-a auzit emițând adesea panseuri gen ”nu-i nimic mai plictisitor decât oamenii care te iubesc”, cu toate acestea fata caută alte și alte căi de a se face auzită. În disperare de cauză, îl sună în timpul emisiunii, prezentându-se cu un nume fictiv. În acvariul din stânga își face veacul și Fred (patronul postului de radio), interpretat cu eleganță de Marian Politic. Despre actorii care îi întruchipează pe ascultătorii emițători de întrebări și opinii la telefon ar fi de scris o cronică fluviu. Pentru că rolul cel mai greu este acela care nu îți permite să te sprijini pe ceva: expresie corporală, costum/machiaj, decor, privire etc. Trebuie să te definești exclusiv prin voce. Prin ceea ce spui și, mai ales, prin felul cum spui. Prin respirație, prin pauza grăitoare dintre cuvinte, prin intensitate, prin accent, prin ezitare… Și toți cei distribuiți în invizibil își fac apariția la modul copleșitor. Iată-i: Cătălin-Mihai Miculeasa, Claudiu Mihail, Dragoș Măceșanu, Tamara Popescu, Gabriela Baciu, Angel Rababoc, Iulia Colan, Ramona Drăgulescu, Ștefan Cepoi, Constantin Cicort, Alina Mangra, Geni Macsim.

Dintre vocile din eter, singura care se materializează este a lui Kent, iar Vlad Udrescu este realmente surprinzător în construirea acestui june superficial, ignorant, pus pe glume tâmpite, preocupat, mai presus de toate, de felul în care îi stă freza și care, din păcate, nu reprezintă doar viitorul ”visului american”. ”Caterincoșii” proliferează și pe la noi. Se râde mult și cu poftă la scena cu Kent în studioul lui Barry, însă,  vorba ceea, ”râzi, tu, râzi, Harap Alb, dar nu e râsul tău!”. Recitindu-l pe Eric Bogosian, Bobi Pricop construiește un mic univers conturat cu limpezime, numai că, pastișând legea lui Haeckel, aș spune că microcosmosul imită macrocosmosul. Voi încheia cu o replică a lui Barry, atât de actuală: ”Vreau să vă aud. Ce-aveți de gând să faceți pentru țara asta. Aici, la radio. Night Talk. Ultima noastră scăpare. OAMENII NU MAI ȘTIU SĂ VORBEASCĂ UNII CU ALȚII.” Spectacolul se reia în martie, merită să-l vedeți, chiar dacă asta înseamnă un drum până la Craiova.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Albert Dobrin, Cătălin Cârneanu, Mihai Popa

Voi folosi cuvântul incorect – inspirațional, pentru că hipercorectul inspirator sună ca naiba și rimează cu aspirator. Așa. Voiam să zic doar că textele inspiraționale, cu optimismul lor naiv, nu fac parte din lecturile mele preferate. Dar Ivan Vyrypaev a scris un text inspirațional – piesa ”UFO” – bun și deștept. Și chiar cu haz. Mult. Totul e să știi să-l percepi. Un text atât de acroșant, încât nici nu observi că actorii sunt privați și de acțiune, și de puncte de sprijin. Doar ochii și-i pot sprijini în camera video care le transferă imaginea, sub formă de hologramă, pe voalul transparent ce ține loc de cortină. Ar putea să fie destul de plictisitor să stai să te uiți la un actor aproape nemișcat, care spune un șir de cuvinte. Dar ce cuvinte! Și cum le spune! Este o piesă despre epifanie. Despre secunda aia unică, irepetabilă, în care îți apare Dumnezeu (sau cum vrei tu să-l numești). Despre cum îți apare Dumnezeu chiar în interiorul tău, în minte și în suflet, dăruindu-ți un sens cu totul și cu totul nou, o înțelegere cu totul și cu totul nouă a lumii și a drumului pe care îl ai de făcut. Și ceea ce e mai important, Vyrypaev îți dă libertatea de a interpreta cele ce ți se vor arăta, după crezurile și aspirațiile tale. ”Dumnezeu este pretutindeni, – spune dramaturgul într-un interviu – nu există loc în care el să nu fie. Este totul. Așa mi-l închipui eu. Poți spune Dumnezeu, Ființă sau Cosmos. Toate astea, împreună, sunt Dumnezeu. Așa mi se pare. Dumnezeu înseamnă și oameni, și extratereștri. Eu, prin Dumnezeu, înțeleg legea universului.”

Textul este structurat circular. Se deschide cu scrisoarea lui Vyrypaev, citită de Bobi Pricop, regizorul spectacolului. Aflăm că majoritatea oamenilor care susțin că au văzut farfurii zburătoare au bubă la bibilică sau se droghează, iar cei care n-au bubă și nu se droghează au văzut, de fapt, ceva care nu era deloc farfurie zburătoare. Cercul se închide cu magnatul petrolului, generosul sponsor (interpretat cu umor aristocratic de Ion Caramitru). Silogistica lui aiuritoare te face să te întrebi, în final, dacă tu însuți exiști sau nu. Cele două puncte (de vedere ?) se îndreaptă în șase pași spre înnodarea finală.  Șase oameni povestesc despre întâlnirile lor de gradul III. Întâlniri cu acel ceva neidentificat și indefinisabil. Acel ceva pe care nu-l poți numi sau descrie, dar ale cărui urmări sunt cât se poate de clare.

Australianca Emily Wenser (Ada Galeș, pendulând cu grație între fragilitate și vigoare) descoperă iubirea ca antidot al violenței izvorâte din teamă și insecuritate. Artiom Gusev (Istvan Teglas exprimând cu aceeași virtuozitate cinismul și minunarea vecină cu extazul) este un programator rus, stabilit momentan la Hong Kong, pentru a crea jocuri pe calculator, numai bune de prăjit creierii. El va descoperi liniștea: ”Toate lucrurile din lume se trag din această liniște, dar nu ajungem la ea din cauza zgomotului !” Momentul revelației este frumos ilustrat de imaginea megalopolisului sublimat în mandala atotcuprinzătoare.

Lui Ciprian Nicula i-a revenit un personaj pe care și-l asumă cu dezinvoltură:  tânărului Nick Scott, curier, iubitor de muzică, singur, trist, înfricoșat, salvat de energia unui copac îmbrățișat și de ideea că noi suntem cei care complicăm fără rost lucrurile pure și simple.

Blazare ar fi termenul care l-ar putea defini pe Robert Evans,  directorul unei școli de business, interpretat cu necesara ironie de Mihai Călin. Într-o seară, pe când se relaxa la casa de vacanță, profesorul de șmecherii descoperă că ”ne-am pierdut pe noi”, că privirea nepervertită a copilului este cea care percepe adevărul și nu mintea atotștiutoare a adultului care, în realitate, nu știe nimic.

Rebela Jennifer Davies (Raluca Aprodu, dozându-și cu grijă mijloacele de expresie) ar putea să mintă că s-a întâlnit cu niște extratereștri ”veniți de la mama dracului să-i  bage omenirii mințile în cap”, dar preferă să spună adevărul despre forța creatoare care schimbă lumea, iar tu trebuie doar să fii de partea ei. Ultima mărturie vine de la o casnică banală, mama a trei copii, Joanna Harris. Vocea catifelată, atașantă, a Medeei Marinescu povestește despre viața care nu este decât drumul spre adevăratul acasă, unde ne vom întoarce cu toții. Pe unii îi nedumerește costumul de astronaut pe care îl poartă Joanna. Păi, nu vorbește femeia despre călătorie? Și ce călătorie poate fi mai fascinantă decât una în spațiul cosmic?

Cred că Bobi Pricop și-a orchestrat spectacolul cu migală, știind exact ce vrea să obțină. Alexei Țurcan a compus muzica sferelor, Paul Popescu (Modulab) și Mizdan au creat o scenografie sugestivă (sigur, pe alocuri amintește de marele succes cu ”O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții”, fără însă a atinge acel apogeu), Paul Spike și Tudor Panduru s-au ocupat de secțiunea video, Cristian Șimon este autorul lighting design-ului, Ana Ienașcu a creat costumele. Dacă ar fi să reproșez ceva, aceea este ușoara redundanță a tehnicii, efectele vizuale care apasă (uneori, până la strivire) asupra actorului din scenă.

E bine că tehnica de ultimă oră a erupt (și) în teatrele noastre, dar nu strică o anume măsură, o anumită viziune de ansamblu. Cred că ”elementul” de care avea nevoie acest spectacol pentru a fi perfect se numește Adrian Damian. Scenograful care știe să reconfigureze și să coaguleze toate elementele vizuale, în slujba împlinirii impecabile a unui spectacol. Cei care au văzut ”O întâmplare ciudată cu un câine…”, la Național, și ”Iarna”, la Nottara, știu ce vreau să spun. Altfel, spectacolul trebuie văzut, pentru că e un medicament antistres: la sfârșit, părăsești sala mai senin, mai împăcat cu soarta, ca omul căruia i s-au confirmat niște lucruri minunate pe care le bănuia, dar nu-i venea să creadă.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Adi Bulboacă

Noul spectacol intrat în repertoriul Teatrului Național ”I.L. Caragiale” din București, ”O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții” este, fără nicio îndoială, o producție de vârf. Din toate punctele de vedere.

Bestseller-ul lui Mark Haddon (17 premii literare, 6.000.000 exemplare vândute) a fost dramatizat de un as în materie, Simon Stephens, și montat pe scena Sălii Pictura a TNB de tânărul regizor, Bobi Pricop. A cărui acribie în atingerea perfecțiunii sugerează, mai degrabă, un bătrân artist chinez, care sculptează grup  statuar într-un bob de orez. Ca orice director de scenă foarte bun, Bobi Pricop știe să-și aleagă (și mai ales, să-și impună!) aliații. L-a distribuit pe Ciprian Nicula – actor al Teatrului ”Anton Pann” din Râmnicu-Vâlcea – în rolul deosebit de greu al lui Christopher Boone, adolescentului autist, în vârstă de 15 ani.

Nu cred că Bobi Pricop l-a ales (doar) datorită faptului că a fost nominalizat la Premiile UNITER pentru rolul din ”Ești un animal, Viskovitz!”, jucat la Teatrul ”Anton Pann” din Râmnicu-Vâlcea. Am convingerea că primul motiv al alegerii a fost uimitoarea  expresivitate care îi permite lui Nicula să nuanțeze un personaj cu totul și cu totul special. Christopher nu râde niciodată, consideră că metafora este o minciună (cum să arunci, la propriu, un ochi, sau cum să tragi, la propriu, cu urechea?), emite raționamente ca un calculator, în limitele unei logici stricte, matematice, nu suportă să fie atins și vede oamenii ca pe niște umbre gri ce se disting doar prin rezonanța vocii. Un copil cu sindrom Asperger nu gesticulează prea mult, dar Ciprian Nicula știe să exprime cu ochii și idei, și sentimente, și senzații. Când e încremenit și mut, spune totul cu ochii, și ceea ce spune cu ochii e mult mai important decât ceea ce rostește cu gura.

Nici Emilian Oprea n-a fost ales (neapărat) pentru că a devenit celebru interpretând rolul principal din filmul lui Tudor Giurgiu, ”De ce eu?”. Nu vedeta ancorată la Teatrul ”Maria Filotti” din Brăila l-a interesat pe Bobi Pricop, ci inepuizabila sa versatilitate. Căci, limitat de carcasa gri a viziunii băiatului, are de interpretat o galerie întreagă de personaje: tatăl iubitor, înăbușind în sine frustrări și furii și vinovăție, prietenul acestuia, un meseriaș dezabuzat, amantul Roger, flușturatico-isteric, polițiști etc. Pe toate le investește cu viață și sinceritate, vădind, dincolo de forța talentului, un remarcabil simț al măsurii.

Carmen Ungureanu interpretează cu sensibilitate rolul mamei care a capitulat și a trădat, dar care continuă să-și iubească fiul cu toată disperarea pe care ți-o dă obsesia culpabilității. Ana Ciontea parcurge, la rândul ei, un larg evantai de caractere, de la vecina înnebunită că i-a fost ucis câinele, femeia bârfitoare, profesoara lui Christopher, la nepăsătoarea londoneză. Și o face în mod exemplar. Cu discreție și corectitudine se achită Rodica Ionescu de un rol ceva mai modest, ca partitură. Spre deosebire de alte spectacole, care pot fi jucate foarte bine și în absența decorului, ”O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții” își împlinește adevărata dimensiune doar prin decorul lui Adrian Damian și proiecțiile video create de Dan Adrian Ionescu și Mizdan.

Felul în care lumea se reflectă în mintea copilului este exprimat prin cortine transparente, pânze de apă vălurită, neliniștită, oglinzi ce revelează, ascund, mint și absorb, sunt metropola și vacarmul și tot universul cu toate găurile negre și toate galaxiile. Contribuie din plin la definirea atmosferei și a personajelor costumele create de Liliana Cenean, muzica lui Alexei Țurcan și lighting designul lui Andrei Florea.

”O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții” este o poveste la fel de captivantă ca un film polițist, despre un copil care face muncă de detectiv pentru a afla cine l-a ucis pe Wellington, câinele vecinei Shears. Va afla și cine a ucis câinele, dar i se vor dezvălui o mulțime de adevăruri care îl vor face să-și depășească limitele, administrându-ne o splendidă lecție de speranță devenită certitudine. Spectacol foarte bun, care te ține cu sufletul la gură și îți dă senzația că o oră și jumătate se comprimă în 10 minute.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Adi Bulboacă și Florin Ghioca