Când ești jurnalist și vezi un spectacol ca ăsta, despre jurnaliști, te simți atins altfel  decât spectatorii cu profesii mai…blânde. Pentru că Donald Margulies înșiră în piesa lui întrebări pe care tu însuți ți le-ai pus. Și, nu o dată, ai primit răspunsuri nimicitoare. ”Când timpul stă pe loc”, e clipa aia de vid în care te întrebi cât din ceea ce faci are rost și cât din ceea ce faci e zădărnicie? Și cum te poziționezi în fața atrocității care, în mod sigur, te va cuprinde și pe tine, într-o zi? Și cât din ceea ce faci este rodul curajului, și cât al nebuniei? Și câți dintre noi mai au curajul/nebunia de a se întoarce acolo unde s-au întâlnit cu moartea? Și câți dintre noi renunță la binele propriu pentru a fi alături de alții, în răul lor? Și cât din ceea ce faci este pentru a ajuta și cât e simplă vânătoare de senzațional? Piesa lui Margulies e despre felul în care atrocitățile geopoliticii se răsfrâng asupra unor vieți care, aparent, nu au nicio legătură cu ele. Îți asumi tema cu atât mai mult cu cât, în calitate de regizor al spectacolului, Bogdan Budeș face și de data asta o vrajă de-ale lui și te transpune în livingul și în  viața cuplului Sarah și James. Livingul e chiar living, grație scenografiei lui Romulus Boicu, a cărui inspirație nu se lasă ispitită de luxurianța tehnicilor de ultimă oră. Deci, acolo, în livingul ăla, ai senzația că participi direct la poveste. Povestea unor oameni la fel de reali ca tine. E fascinant flerul cu care Bogdan Budeș știe să-și aleagă distribuția. Fascinantă și siguranța cu care conduce actorul până în interiorul cel mai adânc al personajului.

Mihaela Sârbu e Sarah, fotoreporter de război. A plătit scump, mult prea scump, documentarea în Irak. Întruchipând-o pe Sarah, actrița împletește cu exactitate farmaceutică furia cu tristețea și cu determinarea dureroasă de a-și face până la capăt meseria. Andi Vasluianu este James, bărbatul cu care ar putea să se mărite, după o relație de opt ani. Jurnalist, și el, s-a dovedit mai puțin rezistent la carnagiu și s-a întors acasă. Preferă atrocitatea ca ficțiune. Scrie o carte intitulată ”Noul cinema al cruzimii”. În comparație cu Sarah, care pare să urască pe toată lumea, James pare un copil mare, un pic naiv, dornic să facă bine, dar recunoscându-și limitele. Excepțional Andi Vasluianu, mai ales în scena în care o privește pe Mandy în timp ce aceasta înșiră banalități. Scrie totul pe fața lui James: că îi place Mandy cea solară mai mult decât Sarah cea neguros dramatică, că și-ar dori măcar o clipă în care să trăiască iubire senină și nimic altceva.

În rolul lui Richard, editorul cuplului de jurnaliști, Dorin Andone parcurge, cu expresivitatea pe care i-o știm de multă vreme, o multitudine de trăiri. E mândru și, în același timp, puțin jenat de noua lui iubită, cu peste 20 de ani mai tânără, se simte puternic pe post de șefuleț la editură, dar șarjează cu stângăcie, încercând să mascheze umilința pe care i-o produce faptul că nu are întotdeauna câștig de cauză la ședințele de redacție. Dacă despre cei trei actori amintiți până acum se știe că sunt profesioniști de top, despre Diana Roman se știe, deocamdată, destul de puțin (deși era încă studentă când a primit cele dintâi aplauze). Ea este surpriza/revelația spectacolului ”Când timpul stă pe loc” de la TAB, grație dezinvolturii cu care explorează jocul aparențelor.

La prima vedere, Mandy pare o blondă clasică: prostuță, veselă ca o vrabie sătulă, amatoare de relații profitabile cu bărbați în vârstă, reprezentantă harnică a gândirii pozitive. La a doua vedere, e cu totul și cu totul altfel decât la prima vedere. Ea este cea care pune întrebările importante. Cum ar fi: jurnalistul trebuie să intervină, să ajute, să salveze, sau e suficient să arate lumii răul care o devorează? Mandy și Richard nu vor să arate nimic. Sunt mulțumiți cu iubirea lor, cu dorința de a avea un copil, cu seninătatea pe care și-o dăruiesc reciproc.

La polul opus, cuplul Sarah – James nutresc vise mărețe. James visează glorie și o familie normală, Sarah vrea să facă poze pentru a salva lumea. Sau pentru a trăi ”din suferința unor străini”? După părerea mea, cheia spectacolului se află în acest schimb de replici:

”Mandy: Am văzut o chestie la televizor, ceva cu natură, în Africa. Era o furtună de nisip și un pui de elefant se pierduse de maică-sa. Era atât de trist! Ea era acolo! Puteai s-o vezi! Dar între ei era o dună și nu se puteau găsi unul pe celălalt. Mititelul era atât de pierdut și de speriat… Și tu știi că nu va supraviețui fără maică-sa. Dar ăia cu filmarea n-au făcut nimic! Au continuat să filmeze!

Sarah: Asta e treaba lor acolo: camera e acolo ca să înregistreze viața. Nu s-o schimbe. Animalele mor în sălbăticie. Asta-i viața. Și e trist, da, și e nedrept, dar nu putem să facem nimic. Elefantul era condamnat să moară.

Mandy: De unde știi? Ești Dumnezeu?”

Textul lui Margulies a fost tradus de Bogdan Budeș, cu oralitatea aceea firească, atât de necesară actorului. ”Când timpul stă pe loc” este al treilea spectacol de succes, montat de Bogdan Budeș la Teatrul de Artă București. Producția a fost finanțată prin crowdfunding (donații de la iubitori ai teatrului și ai lui Budeș) și printr-o contribuție de la UNITER. Asta înseamnă că, atunci când vrei cu tot dinadinsul să faci un lucru care te pasionează, reușești până la urmă. Ce mai contează ușa aia neagră din decor, despre care nu știi dacă se deschide spre Iad sau spre Rai.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Romulus Boicu

Nu știu cum se face, dar toate spectacolele pe care le-am văzut până acum la Teatrul de Artă din București (TAB) au fost bune spre foarte bune. În seara premierei (cu fix douăsprezece zile în urmă), ploaia viguroasă n-a putut să-mi înmoaie convingerea că voi fi părtașă la încă un eveniment memorabil. Și nu m-am înșelat.

Piesa lui Vasili Sigarev, ”Dureri Fantomă” (tradusă fidel de Marina Palii), este  decodificată scenic de regizorul Bogdan Budeș. Și nu oricum, ci cu exactitate chirurgicală. Bezna cade ca o ghilotină (light-design – Bogdan Budeș), delimitând trecerea timpului, actorii vibrează puternic, intrând în rezonanță cu publicul, intensitatea emoției crește în progresie geometrică. Da, ”Dureri Fantomă” este un spectacol intens, chiar dacă începe în tonalitate joasă, într-un loc banal/decrepit, șandramaua în care vegetează  paznicii depoului de tramvaie. Scenografia creată tot de Bogdan Budeș definește limpede atmosfera locului: o saltea jegoasă, o măsuță șubredă, murdară, acoperită cu coji de semințe, cartoane, scaun desperecheat, ladă. Veșmintele personajelor sunt, și ele, alese cu migală. Olga poartă un pulover curat, dar deformat și scămoșat într-un mod înduioșător, Gleb emană din cap până-n picioare neglijența tipică bețivilor, în timp ce Dima, studentul la Arhitectură, e incomparabil mai curățel, chiar și atunci când rămâne în chiloți. Minunată acribia cu care sunt urmărite amănuntele. Gleb se omenește cu vodkă la borcan, Olga aduce lumină în încăpere prin simplul gest de a așterne pânză albă pe masă și pe saltea, Dima soarbe vrând-nevrând supa cu tăiței. Cei trei actori pe care regizorul i-a ales pentru acest spectacol creează personaje întru totul credibile, atașante.

Rareș-Gabriel Andrici vădește, și de data asta, o fascinantă capacitate de transfigurare, trecând cu nonșalanță prin toate stările studentului Dima, care vrea să câștige un ban lucrând ca paznic la depou. La început indiferent, ronțăind semințe, apoi ușor abțiguit, apoi interesat de posibilitatea unei aventuri erotice, apoi, sub imperiul unei revelații șocante, trezit brusc din amețeală, devenind solidar până la sacrificiu cu posibila victimă. Îl urmăresc de ceva vreme pe acest foarte tânăr actor și mă uimește de fiecare dată firescul incredibil cu care își asumă rolurile. Aparenta ușurință cu care transmite (stări, sentimente, idei) îmi amintește de un alt mare actor, Adrian Pintea. Și știu ce spun, l-am cunoscut pe Adrian când era în clasa a VII-a. Pe urmă, soarta a vrut să ne fim mereu prin apropiere, până la sfârșitul lui. Rareș-Gabriel Andrici e în stare, la fel ca Pintea, să spună ce are de spus chiar și atunci când e perfect imobil. Nu știu cum face.

George Constantinescu este Gleb, paznic, jupuitor de cabluri și alcoolic. Un bețiv simpatic (până la proba contrarie). Ceea ce impresionează la interpretarea acestui subtil actor este respectarea limitei, refuzul ispitei de a îngroșa caricatura de dragul succesului facil. Pentru virtuozitatea cu care își dezvoltă personajul, îi ofer lui George Constantinescu un loc privilegiat în galeria celor mai reușiți alcoolici, unde strălucește alături de Cetățeanul Turmentat al Dorinei Chiriac (din ”Scrisoarea pierdută” de la Comedie) și de Celentano al lui Adrian Văncică (din serialul ”Las Fierbinți”, la care mă uit rar și strict ca să-l văd pe Văncică beat).

Emoționantă, stârnind o empatie spontană este Mihaela Popa, în rolul nefericitei Olea. Deși, la prima vedere nu pare, femeia e cu mintea rătăcită în urma unor tragedii pe care le-a trăit într-un trecut destul de apropiat. Exaltată, disperată, tandră, îndurerată, grijulie, temătoare și având o logică a ei, o logică a nevoii de iubire, Olea îți stârnește dorința de a o îmbrățișa, mângâia, consola. Pentru că nebunia ei nu este nicio clipă ridicolă, nici măcar atunci când se dezbracă febril, pentru a-și face datoria de soție imaginară.

Ca regizor, light-designer și scenograf, Bogdan Budeș oferă un power play ce demolează toate prejudecățile conform cărora, în lipsa finanțării, teatrele independente trebuie să accepte compromis peste compromis. ”Dureri Fantomă” este un spectacol care trece fără probleme ștacheta cea mai înaltă și pe care, în mod sigur, îți dorești să-l revezi. Felicitări doamnă și domnilor.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Dan Andrei