”Toți oamenii mari au fost mai întâi copii. (Dar puțini dintre ei își mai aduc aminte).” Spune Antoine de Saint-Exupéry în dedicația către Léon Werth. Cu siguranță, spectacolul ”Micul prinț” de la Teatrul de Comedie revelează destul de mulți oameni mari, cu memoria intactă: Alexandru Dabija, Ada Milea, Mircea Cantor, Dorina Chiriac, Alexandru Bogdan, Valentin Teodosiu, Bogdan Cotleț ș.a. Oameni mari care n-au omorât copilul cuibărit în interiorul lor, undeva, lângă plexul solar.

Copiii au unghiuri diferite din care privesc lucrurile. Regizorul Alexandru Dabija își plasează spectacolul în zona futurismului, numai că decorul inventat de Mircea Cantor îl cam contrazice. Din unghiul meu, tot ce se învolburează și se dezvolburează pe scenă aparține suprarealului magic.

Și e minunat că nimic din acest spectacol nu copiază microcosmosul desenat/descris de Saint-Exupéry. Cu atât mai mult cu cât el însuși invită la eliberarea imaginației: ”Dacă încerc să-l zugrăvesc aici, e pentru că nu vreau să-l uit. E lucru trist să uiți un prieten. (…)Voi căuta, firește, să fac portretele cele mai asemănătoare cu putință. Nu sunt însă tocmai sigur că voi izbuti. Câte un desen mai treacă-meargă, în altul nu mai seamănă de fel. Mai greșesc câte puțin și când e vorba de înălțime. Micul prinț, aici, este prea mare. Dincoace, prea mic. Șovăi, de asemenea, când ajung la culoarea veșmintelor sale. (…) Voi mai greși, apoi, în privința anumitor amănunte mai de seamă. Prietenul meu nu dădea niciodată lămuriri.” Și aici intervine rolul spectatorului care merge la teatru din dragoste. Care știe să deslușească o parabolă, o metaforă, un poem, un licăr filosofic. Care știe să-și imagineze.

Opt zile în deșert, cu micul prinț. Cine este micul prinț? O halucinație născută sub imperiul singurătății, al pustiului, al dogoarei, al setei? Un alter ego al aviatorului prăbușit între nisipuri? Departe de a dezlega misterul, instalațiile lui Mircea Cantor nu fac decât să-l adâncească, zgândărind privirea, provocând inteligența și oferind actorilor solide puncte de sprijin în conturarea personajelor. Geograful are un glob pământesc-colivie-instalație de circ-atom rebel, șarpele alunecă în scaun rulant, vulcanii noroioși bolborosesc hipnotic, avionul prăbușit e crucifix și cuier pentru vise… Apoi vulpea concepută de Tiberiu Toitan și Oana Micu: un fel de foc uriaș, terifiant și înduioșător.

Și muzica. Pentru Ada Milea ar fi fost floare la ureche să compună câte o melodioară frumoasă, ca temă pentru fiecare personaj. Doar că Adei Milea nu-i place minima rezistență. Inefabilul universului descris de Saint-Exupéry n-are cum să se exprime prin songulețe drăguțe. Acolo sunt numai sonorități neobișnuite, și stranii, și subtile, și înfricoșătoare, vibrații, reverberații. Hang, theremin, clopoței. Și Dorina Chiriac. Cine este micul prinț? Un ciob de lumină, un spirit mititel, care s-a îmbrăcat în puțină carne de om, ca să poată căuta oaia, pe Pământ. Micul prinț al Dorinei Chiriac pare un copil, dar are privirea tristă a unui bătrân înțelept.

I-am văzut întrebările din ochi, mirarea de pe frunte, tresărirea aia a buzei de sus, care se întâmplă când se concentrează tare de tot. Micul prinț locuiește atât de profund în Dorina Chiriac, încât pare adesea că e ea. Sau tu. Sau eu. Cum ar fi: ”N-am fost în stare să pricep nimic pe-atunci! Trebuia s-o judec după fapte, nu după vorbe. Mireasma ei mă îmbăta și mă însenina. N-ar fi trebuit să fug de-acasă niciodată! Trebuia ca, dincolo de bietele ei șiretlicuri, să-i presimt duioșia. Florile sunt atât de ciudate! Dar eram prea tânăr ca să știu cum s-o iubesc.”

Bogdan Cotleț e Aviatorul, adultul aflat într-o situație de criză, care nu prea are chef să deseneze oi și să converseze despre flori capricioase. Până când începe să înțeleagă cum stau lucrurile. Discret, cu gesturi reduse la minimum, Cotleț potențează evoluția micului prinț, definită, și ea, prin finețe și subtilitate.

Mi-a plăcut foarte mult Șarpele interpretat de Valentin Teodosiu: tandru, catifelat, cald, duios, mămos-tătos, o adevărată plăcere să dai colțul cu ajutorul lui. În rolul Geografului, Alex Bogdan își dozează perfect resursele de expresivitate, în schimb, Înfumuratul lui mi-a amintit de Ace Ventura, un personaj cam nepotrivit în povestea asta. Întru totul aplaudabile prestații propun Eugen Racoți (Regele), Dan Rădulescu (Lampagiul), Lucian Ionescu (Afaceristul), Alexandru Turcu (Un trandafir) și copiii Sara Chifor/Miral Solcanu, Tudor Roșu/Vlad Bazgă.

Un spectacol foarte bine gândit, cu mesaj profund pentru adulți și multă culoare și strălucire pentru copii. Pe scurt, n-ai cum să te plictisești. Fără numai dacă nu cumva ești un adult murat, care gândește cu greșeli de ortografie.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Mircea Cantor

Deși știu de multă vreme ce pot talentul și imaginația lui Vlad Cristache, cel care a transpus regizoral textul pe scena Teatrului de Comedie, am purces la premieră cu o strângere de inimă. Tot aici, la Comedie, s-a născut, în urmă cu exact zece ani, spectacolul lui Horațiu Mălăele cu prima capodoperă a lui Gogol, ”Revizorul”, unde adunarea Mălăele + Mihăiță a dat și continuă să dea rezultate mirobolante, foarte greu de egalat, că despre depășire anevoie se poate vorbi. Se pare, însă, că provocările de acest tip îl mobilizează pe Vlad Cristache, astfel încât spectacolul tânărului regizor se apropie curajos de strălucirea celui montat de experimentatul  Mălăele.

Cei care îl cunosc mai bine pe Cristache, știu că imaginea aia de băiețandru premiant/ochelarist/timid maschează o ironie pe cât de subtilă, pe atât de necruțător  tăioasă. Fantezia lui Vlad Cristache pare a nu avea limite. Voi înșira, de-a valma, doar câteva argumente. Drezina pe care cei doi servitori (Șerban Georgevici și Dan Rădulescu) străbat avanscena, are dublu rol: metaforă și ”cortină” ce escamotează schimbarea decorului. Numele Alion se poate pronunța (din greșeală?) Alien și, țuști, apare un mic personaj foarte amuzant. Sertarele morgii sunt și căi de acces, și balcoane, și ascunzători, și cuptoare. Apariția lui Cicikov (Dragoș Huluba, explorând cu perspicacitate misterele personajului) este ”salutată” de notabilitățile guberniei cu mârâit de haită furioasă. Deh, homo homini lupus.

Familia Manilov (Alexandru Conovaru, Smaranda Caragea și copiii Vlad Bazgă și Tudor Roșu) sunt rude apropiate cu psihopații suprareali ai lui Tim Burton, venind din același univers al nebuniei violente. Farmec și haz are și scena bârfei, articulată cu virtuozitate de minunatele Delia Seceleanu (Sofia Ivanovna) și Delia Nartea (Anna Grigorievna). Admirabil rezolvat (interpretativ și vizual) este personajul lui Constantin Cojocaru, moșierul Pliușkin – un fel de mumie conservată într-un borcan cu formol. Doi valeți și doi căpitani interpretează mereu surprinzătorul Lucian Ionescu, în timp ce Ana Ciontea creionează o moșiereasă bigotă, prostănacă, dar degrabă ispitită de ochiul necuratului. Bogdan Cotleț este Mijuev, ginerele zombie al lui Nozdriov (Gheorghe Visu, ca de obicei, impecabil). În deplină afinitate cu viziunea lui Vlad Cristache, scenografia lui Andu Dumitrescu reproduce morga-măcelărie-muzeu al ororilor, în care fantoșele prind viață iar spectatorul descoperă chipuri cunoscute, poate amuzat, poate îngrozit.

Ca să n-o mai lungim fără rost, la Comedie s-a născut un nou spectacol, a cărui longevitate este garantată de coerența exprimării, originalitatea viziunii regizorale și farmecul actorilor (să nu-i uităm pe Constantin Florescu, Bogdan Ghițulescu, Andreea Samson, Ana Constantinescu, Gheorghe Dănilă, Ioan Chelaru, Dan Aștilean, Ioan Coman). Felicitări lui Andu Dumitrescu pentru cel mai inspirat concept de caiet  program și celor care l-au redactat: Monica Similea, Bogdan Amarfi, Alexandru Turcu.

Fără niciun dubiu asupra faptului că spectacolul ”Suflete moarte” de la Teatrul de Comedie este unul dintre cele mai importante evenimente ale stagiunii, vă invit să vă convingeți singuri de asta. Printre râsete și frisoane.

Gabriela Hurezean

Instituția independentă, intitulată UNTEATRU, se află pe o stradă (Ilfov, în spatele CEC-ului) ale cărei case nu au numere. Cel puțin, nu la vedere. Ultima dată, am văzut numărul clădirii în care se află UNTEATRU pe un burlan. De data asta n-am mai fost atentă să văd dacă e, încă, acolo. M-a furat magia locului. Parcă toată strada e din povestirile lui Mircea Eliade, nu doar ”La țigănci”, pe care am văzut-o transformată în spectacol.

Sala e mică, încap maximum 50 de oameni, de aceea, a reconstitui lumea fantastică din ”La țigănci” într-un spațiu atât de drastic limitat poate fi o aventură în care îți prinzi urechile. Dar ajung câțiva metri de mătase neagră și un candelabru cu flori transparente, ca un nor luminos, și, deodată, ești exact acolo unde vrea Eliade. Sau cei doi regizori ai spectacolului, Andrei și Andreea Grosu (care au realizat și adaptarea textului, liberă dar, paradoxal, foarte fidelă). În rolul profesorului de pian Gavrilescu, strălucește Richard Bovnoczki, un actor pe cât de bun, pe atât de scump la vedere. Și nu din vina lui… Gavrilescu este loser-ul clasic. A ratat tot ce se putea rata în viață și, deși sensibil și talentat, își târâie zilele ca profesor de pian. Sărac. Însurat cu o femeie pe care n-o iubește.

Ochii lui Richard Bovnoczki exprimă cu tulburătoare acuitate toate stările prin care trece nefericitul omuleț: melancolie, dezamăgire, curiozitate, uimire, dar mai ales teama, acea teamă devoratoare, care l-a împiedicat mereu să trăiască. Este omul care nu mai are speranțe sau visuri, pe deplin resemnat cu propria ratare, cu prea târziul absolut. Dar ceea ce, pe dinafară, pare un bordel, pentru el va fi purgatoriul. Baba, precum Charon, îi va permite să treacă dincolo, iar cei trei îngeri ai morții îl vor ajuta să-și revadă greșelile, majoritatea izvorâte din lașitate. Răscumpărarea este imposibilă, pentru că nu va putea niciodată să deosebească țiganca dintre cele trei însoțitoare prin labirinturile propriei conștiințe. Dacă, în realitate, între actrițele care întruchipează trio-ul angelic nu există nicio asemănare, prin machiaj și coafură s-a obținut o fascinantă iluzie optică: Florina Gleznea, Corina Moise și Cristina Casian par gemene identice!

Înveșmântate la fel, în stil office, cu pantaioare negre, singurele detalii care le deosebesc sunt culorile intense ale pantofilor stiletto. Iar descălțarea va echivala cu o dezveșmântare totală. Cele trei actrițe parcurg cu flexibilitate și putere de convingere traseul de la simple (aparent) prostituate, la făpturi eterice, supranaturale. O excelentă soluție scenografică este învelirea în voal a capului Babei, astfel încât aceasta să devină o apariție realmente fantomatică, înfricoșătoare. Mihaela Trofimov este la fel de credibilă în rolul Babei ca și în cel total diferit, al iubitei părăsite, solara Hildegard, care va apărea, la sfârșit, precum Beatrice din Divina Comedie, pentru a-l conduce pe Gavrilescu spre… pădure (cum scrie Dante: ”Pe drumul vieții-ajuns la jumătate/Mă regăsii într-o pădure-obscură/Căci drumul drept lăsasem a-l străbate…”).

Liviu Pintileasa interpretează nuanțat rolul taxatorului din tramvai și pe cel al vecinului bețiv. Impresionantă creație actoricească oferă și Bogdan Cotleț în triplu rol: ușierul de ”La țigănci”, fiul Georgeștilor (cu admirabilă finețe a umorului) și muscalul blând și romantic. Cum spuneam, scenografia lui Vladimir Turturică accentuează atmosfera de mister care, pe nesimțite, îl va absorbi și pe spectator, astfel încât, la un moment dat, călătoria lui Gavrilescu va fi și călătoria publicului. Pe scurt, Andrei și Andreea Grosu au reușit să materializeze ceea ce și-au propus: “La tigănci – textul care vorbește cel mai clar și, în același timp, cel mai ascuns despre vis. Sau nu. Frumusețea luptei pe care o duci cu un text care are la bază o nuvelă fantastică e că indiferent de cine câștigă, rezultatul este uluitor: un spectacol în care recreem o lume neînțeleasă pe care încercăm să o decriptăm prin bucățele de limbaj recognoscibil.” Spectacolul – finanțat de ARCUB prin programul București 555 – s-a finalizat cu deplin succes, iar cei care l-au susținut merită, și ei, toate aplauzele noastre pentru bunul gust cu care își aleg proiectele în care se implică.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Adi Bulboacă