Gheorghe Ifrim conferă emoție și consistență personajului său, Laurențiu. După ce s-a dat de-a berbeleacul cu mașina, scăpând cu viață printr-un miracol, omul începe să-și sune rubedeniile: nevasta, mama, sora, cel mai bun prieten. Nu-i răspunde nimeni. Stând pe o bancă murdară și uitându-se după ciori, Laurențiu are o revelație devastatoare: ”Sunt un om singur, înconjurat de oameni pe care îi doare în cur de mine.” Aprofundând tema, înțelegi de ce. Laurențiu muncește ca un robot isteric pentru a câștiga tot mai mulți bani. Are nevoie de mulți bani pentru că asta îi hrănește orgoliul de a fi un mic Dumnezeu pentru familia sa. Care, pe nesimțite, din prea multă ghiftuială cu orice, devine o șleahtă de profitori. Luându-și prea în serios rolul de pater familias, de stâlp al casei, Laurențiu nu-i permite soției să se ostenească la vreun loc de muncă. Andreea (Oana Tudor) se bucură de cadourile scumpe primite de la soțul afacerist de succes, dar, ca orice nevastă cu prea mult timp liber, își caută o oază de altceva, cu altcineva. Lungul șirag de perle primit de la soț nu mai reprezintă un lanț zăvorât întru fidelitate veșnică. Fapt care îi va aduce o etichetă nemiloasă: ”Ești o curvă care miorlăie după un prost.”

Andi Vasluianu este Tobi, prietenul lui Laurențiu, acel gen de prieten în care vede fratele pe care nu l-a avut niciodată. Personajul este construit în crescendo și descrescendo, ambele foarte bine articulate. Dacă toate celelalte personaje pot avea o scuză pentru ceea ce au făcut, Tobi e cel care nu merită strop de empatie. El este taurul comunal. Armăsarul. Obsedatul care își încearcă norocul la toate purtătoarele de vagin. Expresie concludentă a sintagmei ”bărbații sunt porci”. Dar, ceea ce e mai grav, pe lângă toate conotațiile zoo, Tobi are o trăsătură de caracter definitorie: lașitatea. Andi Vasluianu conferă personajului său toate caracteristicile care îl fac perfect viabil: cinism, blazare, șiretenie, manipulare, minciună, trădare. Odată demascat, are loc aria cea mare: Tobi se tăvălește ca o babă nebună, apoi dă bir cu fugiții.

 Sora lui Laurențiu, Polixenia, primește o întruchipare nimerită în interpretarea Paulei Niculiță. Poli urăște sincer pe toată lumea. Inclusiv pe mama proprie. (”Te-ai umplut de muci degeaba, Hecuba!”), își tratează bărbatul ca pe un cățel supus, iar pentru fratele generos n-are decât invidie și ranchiună. Nici cu această piesă, Mimi Brănescu nu se dezice de umorul său specific, infailibil. Poli este ”ciufută din naștere, singurul copil din maternitate care se uita urât la maică-sa.” Soțul Polixeniei, Anton, îi oferă lui Cornel Scripcaru o partitură luxuriantă, pe care, însă, o aproximează elansat.  Intrarea în scenă e apoteotică: Anton are un tic, o mișcare necontrolată a bărbiei. Trăsătură de reală expresivitate, pe care, însă, actorul o pierde pe drum, devenind un simplu spectator care șade, tace și roade ceva dintr-un bol. Pictor neînțeles (sau ratat?) are și el replici purtând marca inconfundabilă a lui Brănescu. Iată cum își descrie opera: ”Nu este un copac care am vrut să fie câine. E un copac care aspiră să fie câine. Acel tablou reprezintă aspirația unui copac. Și ce numești tu tufiș, nu este nici tufiș, nici lăcustă. Este reflexia unui curcubeu în ochii unei albine.”

O creație de zile mari performează Manuela Ciucur în rolul mamei. E  femeia care ”se ține bine”, care mai vrea să trăiască, deși doarme toată ziua pentru a nu simți durerea, care mai vrea să iubească și să fie iubită. Copiii au crescut, ar fi momentul să se bucure și ea de viață și chiar o face, în compania lui Marian, alintat Mery. Solară, frumoasă, grațioasă, jucăușă, Mama asistă neputincioasă la nefericirea copiilor săi. Pentru că, de la un punct, rolul Mamei se încheie. Nu mai are cum să vindece traume, când vindecarea depinde numai și numai de voința celor răniți. Sau autorăniți. În rolul lui Marian, noul iubit al mamei, Lucian Ifrim aduce surpriza finală a spectacolului. A asistat la dezbaterea toxică, a tăcut, nici nu s-a mișcat de pe scaunul lui, pentru ca, la sfârșit, după ce toți ceilalți au devenit una cu pământul, să spună el câteva cuvinte edificatoare. Edificatoare pentru personajele poveștii, dar și pentru spectatorii care au un deja vu la ”FAMILY.EXE”. Noua creație a lui Mimi Brănescu face parte din acea categorie de încărcături  pe care le iei cu tine, acasă, pentru a le cerceta și a le desluși tot mai adânc.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Andrei Gîndac

Când țara ta agonizează sub dictatura unor infractori neșcolarizați, care o transformă într-un paradis al nelegiuirii. Și oamenii nu înțeleg. Sau nu vor să înțeleagă. Tu, care ești un artist adulat și aplaudat, tu, care vezi și înțelegi gravitatea extremă a situației, trebuie să accepți că ești și formator de opinie. Să-ți asumi asta, protestând cu toate mijloacele harului ce ți-a fost dăruit! Altfel, neputincios/nepăsător/înfricoșat în turnul de fildeș, tu, omul de înaltă cultură, te transformi într-un laș mic și trist. Din fericire, Andrei Șerban este un imens artist, care își ia în serios și arta, și rolul de formator de opinie. Laș n-a fost vreodată (vezi modul incalificabil în care a fost îndepărtat de la conducerea Teatrului Național), iar respectul său pentru adevăr e gata să înfrunte orice risc. S-a bătut multă apă în piua polemicii despre arta pentru artă și arta cu tendință. Nu e bună arta cu tendință atunci când face propagandă pentru vreo culoare politică. Mai ales când culoarea e  acoperită cu un strat gros de jeg. Dar e bună atunci când se ridică și strigă împotriva celor care vor să ne întoarcă în bezna din care abia am ieșit, plătind cu sânge. Pe de altă parte, montând ”Richard 3” la Teatrul ”Bulandra”, Andrei Șerban depune arta cu tendință pe un așternut curat de artă pentru artă. Subtila traducere a textului shakespearean, aparținând Danielei Dima, aduce și mai aproape de noi rezonanța profundă și mereu actuală a textului. Unii cercetători susțin că piesele shakespeareene sunt operă colectivă, adunată sub pseudonim. Prin ”Richard 3” de la ”Bulandra”, Andrei Șerban se autoinclude în această teorie.Regizorul decupează scene și replici, elimină balastul, creează inserturi personale, care se coagulează organic în textul original. Apariția lui Shakespeare (întru susținerea unui discurs șfichiuitor) este ceea ce în muzică se numește auftakt. Astfel reconfigurate, textul și spectacolul se adună într-o cupolă care îmbrățișează scena și sala, deopotrivă. O cupolă istorie, din care facem parte cu toții, chiar dacă mulți dintre noi se limitează la calitatea inertă de spectatori. Prin întrebările puse direct celor din sală, Andrei Șerban mizează pe o anume interactivitate a spectacolului, dar publicul rămâne încremenit. Speriat. Îngrozit. Incapabil de replică. Nu-i așa că pare înfiorător de cunoscut? Toată lumea vede ce face Richard, dar nimeni nu-l împiedică. Și, iarăși, ”vreți să fiu conducătorul vostru?”, și sala tace, nimeni nu huiduie, nimeni nu fluieră… Se simte frica, grea, sufocantă, ca o scufundare letală în bazinul cu slime negru. Neavând altceva de reproșat spectacolului, fanii infractorilor aflați la putere mormăie că vremea ”șopârlelor” a trecut, acum suntem în democrație. Numai că nu e vorba de nicio aluzie subversivă (”șopârlă”) în ”Richard 3”, totul este spus direct, pe față! Tonalitatea, dusă de la ironie fină la sarcasm contondent, se prefiră până și din muzica lui Raul Kusak, inspirat pianist și compozitor, care strecoară printre efluviile muzicale, oferite live, ba un acord din ”Imagine”(John Lennon), ba câteva note dintr-un colind de Crăciun…

Marius Manole în Richard e preaplinul ce nu poate fi depășit. A fost asemănat cu Edward Scissorhands, Joker, Michael Jackson, dar mie îmi pare mult mai aproape de un personaj pe care îl interpretează chiar el, la Teatrul Național: Ștefăniță Vodă din ”Viforul” lui Dabija. Un omuleț tarat, cu mintea întunecată de neiubire,  încercând să folosească puterea ca acoperământ peste nevolnicie. Îl detestă până și propria mamă. Grăitoare scena în care Richard, aproape zdrobit, scâncește: ”Mami!”. Dar mama îl scuipă, blestemându-l: ”Rușinea vieții tale să te urmeze și în moarte!”. Nu este iubit și nici nu poate să iubească, ucide cu cinism și disperare, își contemplă necruțător propria urâțenie: ”De mine mai curând mi-e silă/De câte-am săvârșit blestemății!/Sunt ticălos.(…) Tot ce-i păcat, păcate de tot soiul./Mă-nvinuie răcnind: <<Ești vinovat!>>/Voi plânge-n scrâșnet. Drag nu-s nimănui;/Nu-i om să-i fie milă dacă mor;/Și cum să-i fie, dacă-n mine însumi/De mine însumi milă nu găsesc?” Astfel, Richard devine un monstru oarecum înduioșător, un criminal sângeros care, la rândul lui, sângerează prin toți porii. O nuanță dorită de Andrei Șerban și exprimată infinitezimal de Marius Manole, poate cel mai aplaudat  actor al momentului.

O surpriză plăcută a montării este distribuirea lui George Ivașcu în trei roluri – Regele Eduard al IV-lea, Lordul Primar al Londrei, Un ucigaș. Nu orice fost ministru al culturii, înjurat copios de public și, apoi, eliminat din guvern, ar fi avut sânge în instalație pentru a îndrăzni să ”locuiască” aceste personaje ce pot fi interpretate ca ironii îndreptate fix împotriva lui și a partidului pe care îl reprezintă. Eduard IV a fost un rege frumos, având o înălțime impresionantă (1,93 m!) și neîntrecut războinic. Primarul Londrei face poante politice, îndreptate, evident, spre penalii care l-au scăpat din brațe pe Ivașcu. Ucigașul e un ticălos șobolănos, sclav vândut Răului. Acceptând să joace aceste roluri, George Ivașcu execută o penitență/autoflagelare umilă, ca la carte, demonstrând – parcă mai era nevoie! – că locul lui e pe scenă, nu în haznaua politicii.

Rafinate compoziții oferă mereu surprinzătorul Cornel Scripcaru. El este Regina Margaret, un fel de erinie supradimensionată, ascunsă sub văluri de doliu, apoi copilul Eduard, prinț de Wales, care ar trebui să devină rege, dar preferă să joace tetris. Și, într-un moment  de mare intensitate, Scripcaru e însuși Shakespeare, care vine să ne arunce în față disprețul binemeritat. Frumos articulate, cu forță și asumare, sunt personajele feminine interpretate de Rodica Lazăr (Regina Elisabeta, sinuoasă, subtilă, furioasă), Alexandra Fasolă (Lady Anne, evoluând de la tristețe interiorizată, la tragism devastator), Mirela Gorea (mama lui Richard 3, aproape dezumanizată de durere, repudiindu-și fiul scelerat). Binevenite accente aduc spectacolului Cătălin Babliuc, Alin State, Constantin Dogioiu, Adrian Ciobanu, Lucian Ifrim, Catinca Maria Nistor. Decorul (tot o creație a lui Andrei Șerban) este o construcție industrială din metal, ce prinde viață terifiantă prin culoarea luminilor, aleasă de regizor. Finalul – genial Marius Manole cu acel rânjet amenințător – mi-a lăsat în minte  melodia care a continuat să-mi zumzăie în cap o vreme. ”Time is on my side”. Hitul trupei Rolling Stones. Pentru Mick Jagger – un cântec de dragoste. Pentru noi, promisiunea apocalipsei, în esență: Sunt nemuritor, te vei întoarce mereu la mine și mă vei regăsi în forme tot mai elaborate ale Răului! O teză destul de realistă. Din păcate. Mergeți să vedeți ”Richard 3”, unul dintre cele mai bune spectacole create de Andrei Șerban. La ”Bulandra”. Sala ”Liviu Ciulei” (Izvor).

Gabriela Hurezean

Fotografii de Livia Vișănescu

Fără îndoială, această ”Marmură” scrisă de Joseph Brodsky și montată de Yuri Kordonsky pe scena sălii ”Toma Caragiu” a Teatrului ”Bulandra” se poate înscrie pe lista celor mai bune spectacole ale ultimelor stagiuni. Coerent, impecabil coagulat ca prestație actoricească, impact vizual și forță a simbolurilor, noul spectacol înscris în repertoriul Teatrului ”Bulandra” se adresează publicului care pune setea de a gândi înaintea propensiunii spre ”hai să ne râdem”. Deși ceva motive de râs ar exista și în acest spectacol foarte serios, mai ales pentru cei dotați cu antenele necesare înregistrării umorului din subtext. Cam negru, ce e drept…

Colivia din colivie

Totul se întâmplă în fața publicului aflat pe scenă. Nu pentru a imita o fiță practicată și la alte teatre, ci pentru a ne face să înțelegem că suntem parte din substanța poveștii. O poveste cu început înșelător. Îl vedem pe Marian Râlea relaxându-se într-o piscinuță de plastic, dotată inclusiv cu o rățușcă. Piscinuța se află în mijlocul unei arene împodobită cu busturi și capete din marmură, reprezentând mari poeți ai antichității. Acesta ar putea să fie începutul unei comedii explozive. Ca și discuția inițială despre prăjitura cuvenită canarului.

Cineva s-ar putea întreba ce relevanță are canarul ăsta care stă în colivia lui și, probabil, va muri de foame. Dar privind mai bine decorul (extraordinar!) creat de Nina Brumușilă, fisa cade zornăind terifiant. Colivia canarului înfometat are corespondent în meridianele globului terestru care acoperă arena-închisoare în care se află cele două personaje. Suntem prizonierii planetei, iar șansele de evadare sunt iluzorii. Brodsky știe asta foarte bine, din proprie experiență. A fost declarat antisocial, parazit, cinic, (ah, ce cunoscut sună!) a fost arestat, internat la balamuc, deportat în nordul Rusiei, a fugit în lume luând cu sine doar cuvintele sub formă de poezie și filosofie. În 1987, când i s-a decernat Nobelul pentru literatură, Brodsky spunea: ”În tragedia adevărată nu moare eroul, moare corul.” Cei doi din ”Marmură” fac parte din cor. La fel și noi.

Brodsky propune o Romă antică reeditată. Oamenii poartă togi, imperiul este condus de Caligula II cu ajutorul calculatorului. Există telefoane, tablete, ba chiar și un cal în Senat. Dar acțiunea nu se petrece ieri, poate nici azi și, să sperăm, nici mâine. Este atemporală. ”Adevărata libertate e să nu depinzi de timp, barbarule!” – îi spune Tullius (magnificul Marian Râlea) lui Publius (magnificul Victor Rebengiuc). Iar Publius, om simplu, cu picioarele înfipte în pământ și mintea în mâncare și sex, are teoria lui: ”Carența de spațiu este compensată printr-un exces de timp.” Cei doi se află închiși într-un turn, pentru că așa e legea stabilită de Caligula. Trei la sută din populație trebuie închisă, chiar dacă n-a făptuit nicio crimă. În turn au tot ce doresc: meniu care nu se repetă niciodată, canar în colivie, piscinuță, busturi ale clasicilor, noptiere pe post de amante.

Tullius iubește poezia și cere tot mai multe busturi, Publius iubește sexul (cu noptiera) și primește una mai… tânără, rotundă și strălucitoare. ”Viața e când stingi lumina și te sui pe muiere” – consideră Publius. Părerea lui Tullius e la polul opus: ”Dacă nu ești poet, viața ta e un clișeu. Căci totul e clișeu: nașterea, dragostea, bătrânețea, moartea. Nu Cezarii fac istoria, ci lucrurile spuse de poeți.” Doi actori, Victor Rebengiuc și Marian Râlea, pe care nu-i pot descrie pentru că n-am cuvinte, un regizor, Yuri Kordonsky, care montează cu exactitate farmaceutică, o scenografă de elită, Nina Brumușilă, și o traducătoare de reală finețe, Mașa Dinescu, pun mână de la mână pentru a scoate la lumină acest spectacol ce produce orgasme intelectuale prin adâncimea filosofică a întrebărilor pe care le pune, prin vigoarea cu care îți provoacă inteligența, prin splendoarea melancolică a parabolei pe care poți s-o dezlegi. Sau nu. Mi-ar plăcea să revăd de câteva ori acest spectacol. N-am nicio îndoială că la fiecare reprezentație aș descoperi noi și noi sensuri. Încercați. Merită!

Gabriela Hurezean

Imagini din arhiva Teatrului Bulandra

Nu-mi place să scriu sub imperiul umorilor de moment. De aceea, se întâmplă să scriu câte o cronică de teatru la multe luni după premieră. Las să treacă trauma. Starea de arici turbat. De data asta am avut nevoie doar de șase zile.

Antecedente:

Vinerea trecută, la ”Bulandra” (Sala ”Toma Caragiu”), am fost ținuți în picioare 30 de minute. Unii, care au vrut să se asigure că vor prinde un loc, chiar mai mult. Ca niște copii răi, care merită să fie pedepsiți. Unii ”copii răi” veniseră pe jos câțiva kilometri. Alții erau cățărați pe tocuri chinuitoare. Chestia asta se întâmplă de fiecare dată la ”Bulandra”. Și mă refer la ambele săli. Uneori, în Icoanei, se mai rezolvă problema, oblomovizând vizavi, pe gardul parcului. Numai că, de data asta, nu purtam echipamentul de stat pe gard. După o jumătate de oră, onoratului public îi cam tremurau picioarele. Și nervii. E drept, la fără un sfert s-a permis intrarea în foaier. Acolo am devenit mult mai intimi. Spațiul fiind mic, am stat 15 minute ”șold la șold”, ca să citez un celebru om de cultură și politică. Fata de alături a îndrăznit să-și dea cu părerea, spunând ceva despre lipsă de ospitalitate, nesimțire etc. Cinic, băiatul cu care venise s-a făcut purtătorul de cuvânt al gazdelor: ”Dacă tot ai intrat gratis, taci dracu’ și rabdă!” Dar partea cea mai captivantă de-abia acum urmează: la 19 trecute fix, s-a urnit draperia de la intrare și am putut să vedem că, din lărgimea generoasă a treptelor, mai rămăsese maximum o treime. Restul era blocat cu ceva negru. Cei prezenți, în majoritate oameni de teatru, actori, cronicari, studenți la UNATC sau, pur și simplu, admiratori ai lui Andrei Șerban (deci rafinați ai consumului de teatru) s-au transformat într-o masă amorfă care se bulucea orbește. O turmă. Fix ca în ”iepoca dă aur”. Nu știu alții cum sunt, dar pentru mine e o insultă să fiu catalogată drept turmă. Mai ales într-o instituție de cultură. Eram atât de iritată, încât nici nu l-am văzut pe Andrei Șerban care stătea pe marginea scenei. De-asta nu i-am dat bună seara. Deși merita.

Ce zice Andrei Șerban:

De obicei, nu contează explicațiile regizorului despre spectacolul său. Contează doar rezultatul. Dacă nu-l înțelegi fără explicații, nu e bine. Apar doar două variante: e prost spectacolul; e prost spectatorul. Că Andrei Șerban aplică aici teoria lui Brecht – via Meyerhold – se poate observa cu ochiul liber. Spre deosebire de Stanislavski (adeptul ”sufletismului” și experiențelor personale ale actorului puse în slujba construirii personajului), Meyerhold consideră că personajul poate fi interpretat cu exactitate matematică, la rece, acordând atenție, mai presus de toate, măsurii și ritmului. Pe scenă nu se trăiește, ci se joacă, iar corporalitatea/ mișcarea sunt esențiale în alcătuirea expresiei. Și, supunându-se acestei reguli, Andrei Șerban ni se revelează, acum, ca un excepțional coregraf! Am văzut cea de-a treia repetiție cu public a spectacolului ”Omul cel bun din Seciuan” de Bertolt Brecht.

Chiar dacă decorul, costumele, machiajul se află încă în stadiu de eboșă, spectacolul în sine este deja perfect cizelat. Asta, în ciuda faptului că Rodica Mandache a intrat în distribuție doar de o săptămână, în urma îmbolnăvirii titularei. Să tot fie șase ani de când, tot așa, de la repetiția cu public pentru ”Lear(a)” a lipsit Mariana Mihuț (tot probleme de sănătate) și atunci a jucat în locul ei însuși Andrei Șerban. A fost un moment antologic! La întâlnirea de vineri, regizorul a mai povestit despre ajutorul pe care îl așteaptă din partea publicului pentru că ”spectacolul e ca mâncarea, până nu e servită oaspeților, nu știi cum va fi asimilată”. Dar mai spune Andrei Șerban: ”Mă deranjează atitudinea publicului față de lipsa de calitate. Cu cât spectacolul e mai prost, cu atât publicul se ridică mai repede în picioare. Vă rog să stați jos la aplauze, e mai comod…” Nu pot să cred că maestrul n-a prins skepsisul cestiunii: la un spectacol ratat, publicul se ridică în picioare din prima pentru că se grăbește să plece. Când actorii ies a doua oară la rampă, spectatorii încă aplaudă, e drept, în picioare, dar sunt deja cu spatele spre scenă…

Un spectacol surprinzător!

În textul lui Bertolt Brecht și în viziunea lui Andrei Șerban totul este dualitate. Poate, de aceea, ”Omul cel bun din Seciuan” are și două distribuții total diferite.

Am văzut-o pe cea cu Alexandra Fasolă în rolul titular. Ea este Shen Te, prostituata altruistă, nevoită să se dedubleze pentru a se apăra de răutatea lumii. Tânăra actriță – am decoperit-o la TES, în ”Yentl”, tot bărbat și femeie, în același timp – întruchipează fără greș personajul dublu, un fel de Dr. Jekyll și Mr. Hyde. În timp ce Shen Te este luminoasă, transparentă, eterică, pură, grațioasă, aproape volatilă, versiunea ei masculină, Shui Ta, este rece, distant, bățos, imobil. Bunătatea ei ar putea să salveze paradisul zeilor, dar aceeași bunătate ar putea s-o distrugă pe ea.

Rolurile celor trei zei care ar trebui să demonstreze că în lumea muritorilor mai există oameni buni sunt încredințate unor actrițe cu vastă experiență: Rodica Mandache, Mirela Gorea, Manuela Ciucur. Care, la rândul lor, apar și în altă ipostază: Rodica Mandache este doamna Iang, pe care scrupulele n-o dau afară din casă (de mare haz accentul ei evreiesc!), Manuela Ciucur este doamna Shin, o cucoană de cartier,  cu vocație de rapper, Mirela Gorea este nepotul rebel. Complexă este și Proprietăreasa Mi Tsu în varianta Danielei  Nane.

Dacă, până acum, aceasta a fost interpretată de femei mature și chiar de bărbați în travesti, acum Mi Tsu este exact cum îi e numele: o femeie foarte frumoasă, statuară,  pisicoasă, voluptuoasă, lascivă, calină, dulce, care se prelinge felin prin decor, dar care ascunde o adevărată harpie în spatele surâsului strălucitor. Din categoria mari surprize face parte Vlad Ivanov, în triplu rol: Vang, sacagiul sărman, Shu Fu, latifundiarul filantrop, și femeia. Vang te face să-l compătimești și să-l îndrăgești, Shu Fu – să-l detești instantaneu, iar femeia – să râzi cu poftă. Și, peste toate acestea, Ivanov se dovedește a fi un cântăreț absolut remarcabil!

O mare surpriză este și prezența Adelei Bengescu în rolul unei fetițe care amintește frapant de personajele benzilor desenate manga. De o expresivitate extraordinară, tânăra actriță îți confiscă atenția fără drept de apel, deși rolul ei este unul secundar, mai degrabă de componentă a unui cor antic. Deși greu recognoscibilă sub barba și ochelarii Bărbatului, cu mare plăcere am revăzut-o pe Marcela Motoc, revenită acasă după un lung periplu prin lume și un mare succes la Paris, cu one woman show-ul ”Fata din curcubeu”. Se integrează armonios în tablou Cătălin Babliuc (aviatorul șomer Sun), Profira Serafim (tâmplarul/bătrânica), Adrian Ciobanu (polițistul/șomerul), Mihai Niță (cumnata), Ana Covalciuc (băiatul), Simona Pop (fratele). Traducerea vioaie, contemporană, aparține lui Andrei Șerban și Danielei Dima.

Scenografia Iulianei Vâlsan, deși încă nefinisată, promite de pe acum, iar muzica lui Raul Kusak (care cântă live, fiind singurul personaj aflat nonstop pe scenă) ți se lipește de timpan într-un mod deosebit de plăcut. Premiera este programată pentru luna octombrie, mai povestim atunci.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Cătălin Agopian