Miercuri 20 ianuarie, de la ora 20.00, pe scena Sălii Studio a TNB, Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Chişinău prezintă piesa lui Slawomir Mrozek, CASA DE PE GRANIŢĂ, un proiect moldo-polonez de succes şi o reuniune remarcabilă de forţe artistice.

Actorii Petru Hadârcă, Silvia Luca, Iurie Negoiţă, Ninela Caranfil, Draga-Dumitriţa Drumi, Igor Babiac, Petru Oistric, Valentin Zorilă, Iurie Radu, Iurie Focşa, Ion Mocanu, Anişoara Bunescu, Lilia Bejan, Mihaela Damian-Oistric, Doriana Zubcu-Marginean, Ana Tkacenko dau viaţă unei drame profunde. „Casa de pe graniţă” este o profeție absurdă, periculos de reală în mileniul bântuit de războaie și calamități, de refugiați și de sinistrați.

“Mă înăbuș în această lume a strălucirii false și a minciunii, unde nu există oameni, ci manechine, nici suflete, ci doar aparențe. Nu există nici credință și nici spirit adevărat, doar simboluri și semne exterioare ale spiritului și credinței”, scria Mrozek. O dată în plus, Teatrul își confirmă vocația de spațiu al rezistenței și al libertății, mijloc de exercitare al spiritului critic și curajului civic.

Minunaţilor interpreţi li se adaugă o echipă talentată de artişti polonezi, în frunte cu tânăra regizoare Agnieszka Korytkowska, director al Teatrului Dramatic ”Aleksander Wegierko” din Bialystok. „Am dorit ca montarea mea să facă referire şi la istoriile unor moldoveni care au trăit momente dramatice legate de sârma ghimpată de la Prut. Oamenii din Republica Moldova seamănă cu cei din Polonia, se vede că au avut de suferit mult din cauza istoriei, că trăiesc într-o zonă de graniță”, a declarat ea.

Cu ocazia premierei, care a avut loc în deschiderea actualei stagiuni şi a Reuniunii Teatrelor Naţionale de la Chişinău, anume fixată pe 17 septembrie, aceasta fiind data la care, în 1939, URSS a ocupat Polonia, regizoarea a mai precizat că spectacolul urmează să prezinte „o părticică din istoria Poloniei”. E vorba de o familie, compusă din şase persoane ce locuiesc într-o casă de la frontieră. Într-o noapte, mai mulţi responsabili construiesc graniţa chiar în mijlocul sufrageriei din această casă. “Cine suntem noi, unde ne aflăm, care e visul nostru – iată doar câteva întrebări la care încearcă să răspundă conţinutul piesei”, a mai spus Agnieszka Korytkowska–Mazur.

Acest turneu vine în prelungirea unei iniţiative culturale ce a fost lansată cu brio în toamna lui 2014, şi care, pe lângă extraordinarul succes, la Bucureşti şi la Chişinău, a reprezentat şi cel mai amplu schimb cultural între două Teatre Naţionale.

Anul acesta, turneul se desfăşoară sub genericul Teatru românesc la Bucureşti, Iaşi şi Chişinău  şi va avea loc în perioada ianuarie-martie 2016.

(Comunicat TNB)

Ultimele două spectacole din turneul bucureștean al Naționalului din Chișinău sunt clădite pe povești oarecum asemănătoare, dar tratate în chei diferite. Amândouă au ca sorginte realități valabile pe ambele maluri ale Prutului.

Cu inima-n gât, despre foame

De obicei, pentru a scrie o cronicuță cât mai completă, mai notez câte ceva în timpul spectacolelor (mă rog, fiind întuneric, scriu mai mult pe haine decât pe fițuici…). La ”Copiii foametei. Mărturii” n-am putut să notez nimic, am uitat de tot, chiar și de nesimțitul care ne scotea ochii cu lumina celularului pe care nu-l închisese. Alexei Vakulovski, autorul cărții ”În Gura Foametei”, care stă la baza spectacolului, s-a născut (3 octombrie 1949) într-o familie de români din satul Antonești, URSS, și a murit la 19 mai 2006, tot în satul Antonești, Republica Moldova. După încheierea studiilor la Chișinău, s-a întors în satul natal pentru a preda limba română copiilor de aici. Și-a făcut o datorie de onoare din a scrie și a  lăsa posterității cea mai tragică filă din istoria acelor locuri: foametea cumplită din anii 1946 – 1947. După război, a fost foamete și în România, bunica îmi povestea lucruri cumplite, pe care le credeam ușor exagerate, dar ceea ce se povestește în ”Copiii Fometei” întrece orice închipuire și îți face sufletul să plângă cu lacrimi de sânge. ”Au trecut ani de la foamete, – scrie Vakulovski – dar consătenilor nu li s-a potolit durerea. Ei nu se sfiesc când li se împăienjenesc ochii sau când le tremură vocea. Uneori eram ispitit să cred că le iau o parte din povară, din durere, că îi ajut într-un fel. Ei sunt copiii războiului și ai foametei, sunt cei care au avut tăria, curajul și norocul să înfrunte acel coșmar și să rămână oameni. De la ei am avea multe de învățat, dacă timpul nu le-ar fi dușman. Ei nu acuză, ci povestesc.”

Montarea spectacolului, o admirabilă creație a tinerei regizoare Luminița Țâcu, se remarcă prin austeritatea mijloacelor de expresie, cu cât mai reținute, cu atât mai cutremurătoare. Nouă actori de excepție – Doriana Zubcu-Mărginean, Snejana Puică, Iurie Focșa, Iurie Radu, Draga-Dumitrița Drumi, Leo Rudenco, Diana Decuseară, Ghenadie Gâlcă, Alexandru Pleșca – aduc pe scenă mărturiile oamenilor din Antonești, pe care ciuma roșie încerca să-i extermine prin înfometare. Activiștii sovietici cotrobăiau prin casele oamenilor și le luau ultimul bob de grâu. ”Eliberatorii” au ”nivelat” clasele sociale aducându-i pe toți la numitorul comun al sărăciei lucii, au măturat podurile caselor și i-au lăsat pe oameni ”cu dinții la stele”. E greu de imaginat astăzi că poți supraviețui mâncând papură, scoarță de copaci, șobolani, ciori, vrăbii, pantofi, oferindu-ți casa contra a două kilograme de pește sau, ca mamă, mâncându-ți propriul copil! Cei nouă actori propun o răscolitoare demonstrație despre modul în care momentele de suferință extremă transformă omul slab în bestie și omul puternic în supraom.

”Dacă universul se răsfrânge într-o picătură de rouă, – meditează Vakulovski – și foametea aceea groaznică poate fi înțeleasă și simțită prin lacrima unei așezări omenești, a satului meu, Antonești.” Diferența este că, atunci, se mai găseau oameni buni, la care găseai înțelegere. Spectacolul se încheie cu o concluzie înfricoșătoare:”Azi, nimeni nu iartă pe nimeni. Să nu dea Dumnezeu o foamete peste noi!”

Găinari de azi, ieri și alaltăieri

”Hronicul Găinarilor” se intitulează romanul lui Aureliu Busuioc, dramatizat și regizat de neobositul Petru Hadârcă. Deși, în aparență, totul e pură ficțiune, în profunzime stau pitulate adevăruri ce vin din adâncurile istoriei (și a năravurilor) și sunt pe deplin valabile până în ziua de azi. Maestrul Hadârcă a scris scenariul după carte, încercând să dezvăluie ”nucleul adevărului”. Explică marele actor/regizor: ”Adevărul despre cine suntem noi și despre pericolele ascunse în noi, care se pot declanșa oricând. Căci în fiecare om zace și binele și răul, virtuțile și viciile, noblețea și ticăloșia, și doar noi avem puterea de a alege calea pe care vrem s-o urmăm. A recunoaște neajunsurile și slăbiciunile, a vorbi despre ele cu umor este un pas sigur spre purificare morală și spirituală, este o șansă de a deveni lucizi în gândire și fermi în acțiuni, pentru a nu accepta să fim manipulați și conduși de găinari.”

Petru Oistric îl interpretează pe șnapanul Panteleu, care și-a învățat câinele (minunat Ghenadie Gâlcă în acest rol) să fure găinile de prin ogrăzile țăranilor. Comunitatea cătunului îl respinge și exclude cu fermitate pe hoț, administrându-i o bătaie soră cu moartea. Țiganca Parascheva – doftoreasă, vrăjitoare și amatoare de amor liber – îi oferă fermecătoarei Mihaela Strâmbeanu o partitură care îi pune în valoare magnetismul, energia și umorul. În aceeași cheie a hazului de necaz au fost creați cei trei cronicari cu coifuri înalte, de magicieni, prevăzute cu urechi mari, de căciuli rusești, care îi fac să semene cu niște șoareci hazlii. Cronicarul timid i-a revenit lui Vitalie Rusu, cronicarul filosof este interpretat de Emil Gaju iar cronicarul ironic stârnește hohote de râs mulțumită neântrecutului Anatol Durbală, distribuit și în rolul urmașului găinarului, Piotr Panteleevici.

Cu mare artă și corozivă ironie, ni se arată cum rusificarea moldovenilor s-a putut întâmpla exact speciei de găinari care nu se dădea în lături de la nimic pentru a-și satisface propriile interese legate, îndeobște de conținutul burții. Sătenii din cătunul Găinari – la la fel ca întreaga Basarabie – parcurg târâș, grăpiș, o istorie care începe în 1812 și se poate încheia departe, într-un viitor în care tot găinarii se vor aburca pe soclul puterii, așa cum s-a întâmplat ieri, azi și, probabil, mâine.

În roluri mai mici, dar pregnante prin expresivitatea interpretării,  îi revedem pe Doriana Zubcu-Mărginean, Draga-Dumitrița Drumi, Iurie Focșa, Alexandru Pleșca, Ion Mocanu, Iurie Negoiță, Lilia Bejan, Mihai Zubcu, Ana Tkacenko ș.a. Orchestra de cameră a Teatrului Național ”Mihai Eminescu” din Chișinău, dirijată de Veaceslav Boghean (care a compus și muzica spectacolului)  acompaniază live cântările ce completează atmosfera. Superbe decorul creat de Adrian Suruceanu și costumele Stelei Furdui.

Gabriela Hurezean