Jon Fosse – Premiul Nobel pentru literatură, 2023. A scris romane, a fost consultant la traducerea Bibliei în norvegiană, dar a scris și piese de teatru. Unii îl consideră al doilea Ibsen, dar Fosse e Fosse și atât. E el și nu seamănă cu nimeni. E primul dramaturg care îndrăznește să renunțe la adjuvante, la cârje/artificii, la buruienișul care (doar în aparență) poate îmbogăți un text și, apoi, un spectacol. Personajele lui Fosse vorbesc puțin sau nu vorbesc deloc. Iar puținul pe care îl rostesc este fix despre lipsa acțiunii. Despre lașitate. Despre teama de a alege o cale și de a o urma. Teatrul lui Fosse e foarte puțin happening și foarte multă meditație. Despre viață, despre incapacitatea omului de a trăi până la capăt un sentiment, despre fragilitatea inocenței, despre frici și nesiguranțe. Un spectacol bun, pe text scris de Fosse, presupune creativitatea unui regizor de elită. Cum e Mihai Măniuțiu care, aliat cu scenograful Adrian Damian și coregrafa Andrea Gavriliu, a propus o ”Iarnă” tulburătoare, la Nottara. Sau cum e Vlad Cristache, al cărui amalgam alchimic de sensibilitate și duritate a conferit noua expresivitate unui text foarte greu, ”Numele” (la Teatrul Foarte Mic).

Chris Simion-Mercurian a ales să-și încerce calitățile regizorale montând la ARCUB piesa lui Jon Fosse, ”Cineva are să vină”. O parafrază subtilă la ”dragoste nu am, nimic nu sunt” (din epistolele pauline) cu extindere asupra încrederii, fără de care iubirea e nimic. Un cuplu evadează din lumea mult prea populată pentru a se elibera de ispite, de suspiciune, de neîncredere. Ajunși în coșmelia din pustietatea unui țărm îndepărtat, cei doi repetă obsesiv/spasmodic: ”Vrem să fim singuri împreună. Unul cu celălalt. Departe de toți.” Dar în câte feluri se poate rosti și câte semnificații poate avea acest ”singuri împreună”!…

O creație tulburătoare împlinește Ofelia Popii în rolul femeii care încearcă să reînnoade comunicarea blocată în frici și nesiguranță. Și, poate, într-un istoric imposibil de uitat al trădării. Deși s-a resemnat întrucâtva cu gândul că ”nici foarte tânără nu mai sunt”, trupul o contrazice printr-un dans al voluptății erotice (coregrafia: Ioana Macarie) care izbucnește dincolo de frustrări și dorințe neexprimate. Ofelia Popii este femeia cu toate stările ei. Tristă, copilăroasă, dramatică, senzuală, uimită, ispititoare, veselă, ironică, deznădăjduită, naivă, înțeleaptă. E sălbăticiunea cu instinctul încordat la maximum: ”Simt că mai e cineva aici. Noi n-o să fim niciodată singuri. Cineva nu ne lasă. Cineva o să vină. Noi n-o să fim niciodată împreună.”

Distribuirea lui Ciprian Scurtea în dublu rol este o idee regizorală întru totul remarcabilă. El este partenerul oficial – gelos, nesigur pe sine, cutreierat de angoase, posesiv – dar și proprietarul casei în care s-au mutat cei doi, un mascul cinic, genul de golănaș/băiat rău care atrage irezistibil sexul opus. Scurtea se achită glorios de ambele variante ale masculinității, conducând subtil la concluzia că, indiferent de vestimentație, discurs și atitudine, bărbatul e mereu același, iar relațiile se rotesc la infinit în aceeași spirală cu cercuri din ce în ce mai largi, mai străine, mai reci.

Așa cum ne-a obișnuit cu fiecare spectacol al său, Chris Simion-Mercurian găsește și de data asta acel amănunt care să scoată spectacolul din contingent, să uimească, să captiveze. Nu vreau să dezvălui prea multe despre decorul creat de Bianca și Sabina Veșteman, pentru că aș strica surpriza. Pot să spun doar atât: decorul e viu. E magie. O metaforă splendidă, reflectând obsesiile și halucinațiile care se nasc în minți cotropite de teamă și bănuieli și iubire bolnavă. Oricât te-ai strădui, de neîncredere nu scapi odată ce ți-a fost semănată în minte. Unul va trăda. Cineva are să vină, cineva are să plece. Nici nu mai contează dacă pleacă singur sau însoțit.

Spectacolul se joacă în sala de teatru de la ARCUB. E foarte bun, nu ratați!

Gabriela Hurezean

Fotografii oferite de Chris Simion-Mercurian

Aurelian Bărbieru e actor. Unul bun, l-am văzut în câteva spectacole înainte de a se da la export în Germania. Roluri mici, actor mare. De aici și știința de a a scrie un text pus în slujba actorului, nu împotriva lui. Dialog viu, haz, emoție, totul drămuit cu exactitate farmaceutică. Așa se face că piesa lui Bărbieru, ”Diseară la 7”, a luat Premiul I la Concursul de Comedie Românească (ediția a XII-a, 2017). Dacă ar fi să definesc într-un singur cuvânt spectacolul rezultat, acesta ar fi ”reconfortant”. Mergeam spre Teatrul de Comedie, ploua, era frig, pe jos era o peliculă de apă care avea toate șansele să se transforme în polei, ”măi, ce-o să-mi mai rup scheletul după spectacol” mă gândeam și nu prea găseam motive de bună dispoziție. Și, când a început spectacolul, brusc, m-am înveselit. Deși povestea în sine nu e prea veselă.

Niciunul dintre cei implicați în crearea spectacolului ”Diseară la 7”, de la Comedie, nu pretinde că a descoperit apa caldă. Atâta doar că toți cei șase complici au știut cum să exploateze la maximum temperatura apei calde. Despre Aurelian Bărbieru v-am spus deja. Chiar dacă piesa lui e o variantă mai laconică (și mai inteligentă) a celebrului ”Pretty Woman” n-ai cum să nu-i admiri coerența, spiritul, fluența. Și umorul ăla zemos, pus mână de la mână și de dramaturg, și de regizor, și de actori, și de coregraf, și de scenograf. Regizorul – Chris Simion-Mercurian – citește piesa cu gândul și cu inima, înlocuiește banca din parc cu un teatru de vară, părăsit (și ce reușit este efectul comic stors din ușa dărăpănăturii!), oferă actorilor ideea și universul în care să-și exploateze la sânge talentul. Și ce talent! Ilona Brezoianu este prostituata, fata bună care, deși pronunță greșit cuvintele și nu știe ce e un dealer de artă, are înțelepciune cât o academie de psihologi. Prostituata cu limbaj frust și maniere asortate se dovedește a fi, până la urmă, un fel de înger păzitor luminând întunericul. Nu știu cât e meritul Ilonei și cât al lui Chris, dar avem aici o performanță actoricească demnă de remarcat: prostituata pe care o joacă Brezoianu în one woman show-ul ”Fata din Curcubeu” nu seamănă deloc cu prostituata din ”Diseară la 7”. Deci, aceeași actriță, același personaj și, totuși, nicio asemănare!

Cu vestimentație ușor excentrică și ”față de șahist”, Alexandru Conovaru este un dealer de artă credibil și amuzant, în ciuda dramei amoroase pe care tocmai o traversează. Omul e distrus total pentru că a fost părăsit de marea-i iubire, îl enervează prezența fetei indiscrete, n-are subiecte comune cu ea, unde mai pui că nici n-a văzut ”Casablanca”. Pe Conovaru l-am văzut obținând efect comic dintr-o simplă prăjitură (”Doamne, ce măcel!”), deci nu m-am mirat că-mi venea să râd la momentele lui cele mai dramatice de acum. A iubit cu pasiune o femeie sofisticată, a pierdut-o și face tot posibilul să fie lăsat în durerea lui de fata asta cu care nu poate avea nicio tangență. Și, totuși, doi oameni triști, El și Ea, ar putea să-și ofere bucurie. Mica parabolă despre disperare și speranță, însingurare și apropiere, întuneric și lumină, oferă într-o oră și un sfert toată starea de bine de care ai nevoie pentru a străbate orașul înghețat în noapte.

Un spectacol în care se simte din plin bucuria cu care a fost făcut, se simte până și în scenografia Adinei Mastalier, și în coregrafia Ioanei Marchidan. În seara premierei, am stat în spatele lui Aurelian Bărbieru, pe diagonală, astfel încât îi puteam vedea încântarea de pe față. Ca de la bucurie la bucurie. Mergeți să vedeți ”Diseară la 7”, se joacă în Sala Studio a Teatrului de Comedie!

Gabriela Hurezean