Jayden are probleme la școală. Nu învață. Are 9 ani și abia reușește să citească și să scrie. Nu e atent la ore. Își deranjează colegii. E obraznic. Vorbește urât. Profesorul cheamă părinții la școală. Un subiect banal, care putea să genereze un spectacol banal, o dădăceală, ca multe altele. Doar că irlandezii Iseult Golden (actriță și regizor) și David Horan (regizor) știu cum se scrie o piesă de teatru, în așa fel încât să deschidă cale liberă creativității celor care o materializează pe scenă. Fapt confirmat cu asupra de măsură de Marele Premiu al Edinburgh Fringe Festival și de titlul Best Theatre Script, la ZeBBie Awards, ambele acordate anul trecut textului despre care vorbim, ”Class”, intrat anul acesta în repertoriul Teatrului Național din București. Update: Și prezent în selecția Festivalului Național de Teatru din această toamnă. Andrei Marinescu este autorul unei traduceri fidele, nuanțate. Cu acribia chirurgicală pe care i-o știm de multă vreme, Felix Alexa recitește textul în cheie personală, calibrând impecabil comicul și tragicul, plasând accente de mare rafinament și orchestrând o distribuție admirabilă.

Richard Bovnoczki este profesorul care încearcă să ascundă tristeți, frustrări, ezitări, chiar furie, sub aparența siguranței de sine. Edificatoare scena în care el rămâne pe scaunul de la catedră, dar îl invită pe tatăl copilului să ia loc pe unul dintre scaunele mici din clasă – o demonstrație subtilă a superiorității, deși aceasta nu este decât o iluzie. Tatăl, Brian Costello, și mama, Donna Costello, întruchipați de Gavril Pătru și Alexandra Sălceanu, par doi copii care au crescut prea repede, se ceartă din orice și uită, pur și simplu, să le pese că jocul lor de-a divorțul îl marchează crunt pe copilul care, pierzându-și reperele, nu mai vrea să învețe, nu mai vrea nimic, se simte blocat într-o lume ostilă. Minunat Ciprian Nicula și în acest rol de ”copil problemă”, confirmând performanța din ”Întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții”. El este Jayden urâcios, Jayden îngrozitor de trist, Jayden jucăuș, Jayden încrezător că va fi mai bine. Că îl iubește și pe el cineva. Că îi acordă puțină importanță. Puțin timp. Dar până atunci își creează un refugiu în lumea paralelă a imaginației, unde poate să fie chiar și Spiderman!

La același nivel al excelenței se află Sandra Ducuță, o tânără actriță în stare să te convingă, parcă fără niciun efort, că e o fetiță de 9 ani, Kaylie, care, la fel ca Jayden, are probleme acasă și învață prost. Copiii râd de ea: ”Mama ta e drogată!” și Kaylie ar vrea să rămână la bunica ei, dar statului nu-i pasă. Și de ce i-ar păsa statului dacă nu le pasă celor din imediata apropiere? Piesa celor doi irlandezi e despre ceea ce putem învăța de la copii – dar, oare, vrem? – despre ceea ce am putea repara dacă nu ne-am trezi prea târziu, când se produce ireparabilul, despre egoismul cu care adulții aleargă după propria fericire, plătind mult prea scump, cu fericirea copilului. Piesa nu-și propune să dea verdicte, nici sfaturi, doar îți pune în față o oglindă și te silește să iei cu tine, după ce aplauzele au tăcut, câteva întrebări vitale, de rumegat îndelung și de răspuns cu înțelepciune.

Regizorul Felix Alexa, despre noul său spectacol montat la Naționalul bucureștean: ”Într-o societate românească profund bulversată, inclusiv în sistemul de învățământ, acest spectacol este un semnal de alarmă necesar, dar și o formă de a ne exorciza frustrările și neputințele proprii. O modalitate de a privi direct și curajos, în față, propria noastră fragilitate, de care uneori ne e foarte frică. Spectacolul meu propune, cu umor și tandrețe, un fel de a vindeca această frică de noi înșine.”

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca

Noul spectacol intrat în repertoriul Teatrului Național ”I.L. Caragiale” din București, ”O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții” este, fără nicio îndoială, o producție de vârf. Din toate punctele de vedere.

Bestseller-ul lui Mark Haddon (17 premii literare, 6.000.000 exemplare vândute) a fost dramatizat de un as în materie, Simon Stephens, și montat pe scena Sălii Pictura a TNB de tânărul regizor, Bobi Pricop. A cărui acribie în atingerea perfecțiunii sugerează, mai degrabă, un bătrân artist chinez, care sculptează grup  statuar într-un bob de orez. Ca orice director de scenă foarte bun, Bobi Pricop știe să-și aleagă (și mai ales, să-și impună!) aliații. L-a distribuit pe Ciprian Nicula – actor al Teatrului ”Anton Pann” din Râmnicu-Vâlcea – în rolul deosebit de greu al lui Christopher Boone, adolescentului autist, în vârstă de 15 ani.

Nu cred că Bobi Pricop l-a ales (doar) datorită faptului că a fost nominalizat la Premiile UNITER pentru rolul din ”Ești un animal, Viskovitz!”, jucat la Teatrul ”Anton Pann” din Râmnicu-Vâlcea. Am convingerea că primul motiv al alegerii a fost uimitoarea  expresivitate care îi permite lui Nicula să nuanțeze un personaj cu totul și cu totul special. Christopher nu râde niciodată, consideră că metafora este o minciună (cum să arunci, la propriu, un ochi, sau cum să tragi, la propriu, cu urechea?), emite raționamente ca un calculator, în limitele unei logici stricte, matematice, nu suportă să fie atins și vede oamenii ca pe niște umbre gri ce se disting doar prin rezonanța vocii. Un copil cu sindrom Asperger nu gesticulează prea mult, dar Ciprian Nicula știe să exprime cu ochii și idei, și sentimente, și senzații. Când e încremenit și mut, spune totul cu ochii, și ceea ce spune cu ochii e mult mai important decât ceea ce rostește cu gura.

Nici Emilian Oprea n-a fost ales (neapărat) pentru că a devenit celebru interpretând rolul principal din filmul lui Tudor Giurgiu, ”De ce eu?”. Nu vedeta ancorată la Teatrul ”Maria Filotti” din Brăila l-a interesat pe Bobi Pricop, ci inepuizabila sa versatilitate. Căci, limitat de carcasa gri a viziunii băiatului, are de interpretat o galerie întreagă de personaje: tatăl iubitor, înăbușind în sine frustrări și furii și vinovăție, prietenul acestuia, un meseriaș dezabuzat, amantul Roger, flușturatico-isteric, polițiști etc. Pe toate le investește cu viață și sinceritate, vădind, dincolo de forța talentului, un remarcabil simț al măsurii.

Carmen Ungureanu interpretează cu sensibilitate rolul mamei care a capitulat și a trădat, dar care continuă să-și iubească fiul cu toată disperarea pe care ți-o dă obsesia culpabilității. Ana Ciontea parcurge, la rândul ei, un larg evantai de caractere, de la vecina înnebunită că i-a fost ucis câinele, femeia bârfitoare, profesoara lui Christopher, la nepăsătoarea londoneză. Și o face în mod exemplar. Cu discreție și corectitudine se achită Rodica Ionescu de un rol ceva mai modest, ca partitură. Spre deosebire de alte spectacole, care pot fi jucate foarte bine și în absența decorului, ”O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții” își împlinește adevărata dimensiune doar prin decorul lui Adrian Damian și proiecțiile video create de Dan Adrian Ionescu și Mizdan.

Felul în care lumea se reflectă în mintea copilului este exprimat prin cortine transparente, pânze de apă vălurită, neliniștită, oglinzi ce revelează, ascund, mint și absorb, sunt metropola și vacarmul și tot universul cu toate găurile negre și toate galaxiile. Contribuie din plin la definirea atmosferei și a personajelor costumele create de Liliana Cenean, muzica lui Alexei Țurcan și lighting designul lui Andrei Florea.

”O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții” este o poveste la fel de captivantă ca un film polițist, despre un copil care face muncă de detectiv pentru a afla cine l-a ucis pe Wellington, câinele vecinei Shears. Va afla și cine a ucis câinele, dar i se vor dezvălui o mulțime de adevăruri care îl vor face să-și depășească limitele, administrându-ne o splendidă lecție de speranță devenită certitudine. Spectacol foarte bun, care te ține cu sufletul la gură și îți dă senzația că o oră și jumătate se comprimă în 10 minute.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Adi Bulboacă și Florin Ghioca