Tulburată de propria mea zgripțuroșenie când vine vorba de recenzare a spațiilor de relaxare, m-am hotărât să povestesc și de bine. Când e cazul.

Ca proaspăt părinte, transmutat brutal din starea de agregare molcuț-relaxată a tânărului fără responsabilități, în cea a adultului plin ochi de îndatoriri preponderent familiale, am descoperit că și-n puținul timp liber de care dispun n-am încotro s-o apuc. Majoritatea spațiilor în care adulții pot bea o cafea, mânca și emite în liniște păreri competente despre situația grecilor, sunt fie complet nepotrivite pentru un copil, fie gândite la mișto. Astfel că-ți comanzi tu sucul la masă, dar de băut îl bei lângă trambulina prin plasa căreia odorul poate plonja aiurea, unde nu mai e nici moale, nici bun de țopăit. Sau lângă toboganul răpciugos și plin de cuie. Sau lângă boschețeii numai buni de julit genunchii. Nu e bine. Ba chiar e ceva mai nasol decât în parc, unde, măcar, mergi gratis.

În căutările mele pline de lehamite și depresie sufletească, convinsă fiind că până la grădinița puștiului o să mă transform, din ființă socială, în neanderthaliana care, când vrea sticla cu apă, o cere cu “ngâ!”, nu cu “dă și mie, te rog frumos”, în căutări, așadar, am nimerit într-un mini-rai central. Umbră, mâncare bună, angajați prietenoși care apar atunci când trebuie, și dispar când n-ai chef să se prindă nimeni, după privirea ta sticloasă, de când n-ai mai mâncat ceva bun, ca omul, așezat la masă. Locul de joacă e în buza mesei, dacă te așezi chiar lângă, și tot aproape rămâne, chiar dacă prinzi ocupat la scaunele de VIP parent și te așezi la următoarele mese.

Jucării sunt destule încât un terorist ca băiețelul meu să-și facă de lucru minimum o oră (dar și mai mult, dacă are companie la joacă). Totul e babyproof, n-am descoperit vreun posibil pericol cât am stat acolo. Imediat după ce am ajuns, o angajată l-a însoțit pe Luca la locul de destrăbălare, unde i-a șters și reîmprospătat arsenalul de scandal (jucării, tobogan și alte obiecte la care nu vă pricepeți voi). Mâncarea a venit repede și a fost bună. Răcoarea de pe terasă și muzica la fel. Despre La Finca, Alioli, v-am povestit, dragii babei, astăzi (http://www.alioli.ro/lafinca.php). Textul n-a fost plătit, e strict un semn de recunoștință că mai există și astfel de spații, din care să pleci cu fruntea descrețită, în timp ce din boxe se aude Hozier.

Text și fotografii: Alexandra Petrescu