Deci, din partea subiectului nu mă așteptam la surprize. Numai că, din prima clipă, când am văzut efectul ăla cinematografic de strângere, lungire, lărgire a cadrului, structurat cu exactitate matematică, prin mișcarea cortinelor, am știut că a meritat să merg la premieră. Ca de fiecare dată, între regizorul Silviu Purcărete și scenograful Dragoș Buhagiar există aceeași osmoză perfectă, care frizează geniul. Minimalismul imaginii, cadrele decupate exact, prin lumină și întuneric, ironia latentă care străbate tot spectacolul îmi amintesc frapant de unul din filmele tare dragi mie, ”Dogville” de Lars von Trier. Până și finalul seamănă, deși e viceversa. Osmotic vine și muzica lui Vasile Șirli. Sonoritățile nu se lăbărțează peste tot, cum se întâmplă în multe alte spectacole, ci cad contrapunctic, scurt și concis, anunțând, subliniind, enunțând o concluzie. Este minunat, mi-nu-nat modul în care Silviu Purcărete și-a ales distribuția. Eroina, ”sujetul” tramei, regina Gertrude, nu e femeia voluptuoasă, majestuoasă, dar rea de muscă, din varianta clasică. În formula întrupată impecabil, adorabil, de Claudiu Bleonț, este doar o babă bețivă, umilită, pervertită, îngenuncheată de bărbatul pe care îl iubește de-o viață. Care încearcă să-și salveze cu orice preț și copilul, și iubirea. Claudiu Bleonț parcurge cu o expresivitate tulburătoare tribulațiile eroinei, sondându-i resorturile interioare fără oprire și fără greș.

Regele Claudius este creionat mai degrabă după felul în care îl descrie Shakespeare. Urât și lipsit de scrupule. Dar mai ales urât. Cu fața vopsită cadaveric, Mircea Rusu reprezintă un fel de Nosferatu. Dar unul cu influențe caragialești. Gongorico-bombastic în gest și vorbire, Claudius în varianta Rusu este  genul de bărbat care înmoaie genunchii damelor cu naturelul simțitor. Chiar dacă Radu F. Alexandru, într-un micuț acces de misoginism, o descrie pe Gertrude ca fiind capul răutăților, spiritul malefic, motorul crimei, Silviu Purcărete așază categoriile la locul lor, împărțind culpa așa cum se cuvine, exprimând inexprimabilul prin expresie corporală. Grăitor acel dans grațios și grotesc dintre Hamlet și Horațio, o nouă reușită totală a coregrafului Florin Fieroiu.

Toți actorii visează să joace Hamlet. Cred că și Marius Manole, deși poate și-l dorea pe cel scornit de blândul Will. Nu pe ăsta plângăcios, depresiv, famelic, care urăște ideea de a fi vreodată rege. Pentru că îi răsună în minte vorbele prietenului Horațio: ”Cu cât urci pe scara demnităților, cu atât îți scade libertatea.” Dar rămâne întrebarea: Liber să ce?  Hamlet nu-și dorește decât un singur lucru. Să afle cum și de ce a murit tatăl său. Și, eventual, să-l răzbune. Marius Manole investește emoție și sensibilitate în personaj, făcându-l viabil, credibil, chiar dacă, din scriitură e destul de… expediat. Da, știu, în varianta asta nu e el personajul principal, dar orișicât… Împreună cu prietenul său, Horațio (excelentă și prestația lui Alex Potocean!) formează un fel de cuplu. Poți bănui că sunt mai mult decât prieteni din dansul pomenit mai sus, dar și din replici cum ar fi: ”Ofelia apare mereu când vrem să fim singuri.” Aici se ițește firesc întrebarea: Ghici de ce s-a sinucis Ofelia? Această spectrală Ofelie a lui Purcărete, plutind de colo-colo în văluri fantomatice și sonorități de film horror.

Sunt fan înrăit al ironiei specifice lui Purcărete. Felul cum intră în scenă Ofelia, din prima, amintește frapant sintagma ”ai picat ca musca în lapte”. Trecând pe la Palilula, se pare că marele regizor de teatru s-a legat indestructibil de film. Hamlet, sorbind ciorba zgomotos, direct din supieră e o apoteoză a șarjei amicale vizavi de filmul românesc de azi. Revenind la distribuție. Lari Georgescu e perfect în fantomatica Ofelie, datorită și grației sale de dansActor sculptat de Gigi Căciuleanu. Paul Chiribuță propune un Polonius viu, decupat din viața reală. Un om aparent cumsecade, dar uns cu toate alifiile și deficitar în materie de scrupule, chiar și în legătură cu propria fiică, Ofelia. Duhul este interpretat de Marius Bodochi, dar rolul e atât de mic, încât nu pot să spun despre el decăt că e acolo când trebuie.

Pentru a defini mai exact cum am descifrat acest spectacol, din unghiul meu destul de subiectiv, iată rețeta: se ia o mică bârfă, se filtrează, se esențializează, se corectează, se colorează și, după tot efortul ăsta, se trasformă într-o operă de artă. Una adevărată. Mergeți s-o vedeți. Merită.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca, Theatre Photographer

Ca regizor și scenarist, Nae Caranfil are nebunia aia frumoasă a colecționarului de antichități. Găsește el o curiozitate într-o notă de subsol (aici, despre Cavalerul d’Eon, în ”Craii de Curtea Veche”) și purcede la săpături istovitoare în istoria secolului al XVIII-lea. Dacă despre curțile regale și împărătești ale epocii există destule izvoare scrise, în schimb, despre spioni – aproape nimic, așa cum e și firesc, de altfel. Totuși, a reușit să afle numele întreg al personajului: Charles- Geneviève-Louis-Auguste-André-Thimothée d’Eon de Beaumont. As al travestiului, când era domn, se prezenta Charles d’Eon, când era doamnă, evolua sub numele Lia de Beaumont. Aș putea să pariez că scheletul firav, alcătuit din informații reale, găsite de Caranfil în scrierile vremii, a fost copios completat cu ”musculatură” din imaginația nesecată a regizorului scenarist. Regretând că n-a dat (și) mai mult frâu liber ficțiunii, nu pot nega că spectacolul rezultat – ”Papagalul mut – Istorii aproape adevărate despre un spion aproape uitat” – este unul demn de savurat și de ținut minte.

Dincolo de celelalte calități evidente, recenta premieră a Naționalului bucureștean are trei puncte de forță: Vlad Logigan, decorul creat de Dragoș Buhagiar și acel anumit tip de umor pe care îl practică Nae Caranfil. Umor la care ai acces mai ales dacă te ații în aceeași sferă culturală pe care o locuiește și regizorul. Ar mai fi ceva de subliniat: deși a cunoscut gloria în cinematografie, Caranfil nu cedează ispitei de a sprijini teatrul pe film. (Succesiunea rapidă a tablourilor nu este deloc apanajul exclusiv al filmului, cum cred unii, ci și al spectacolelor făcute bine.) Se întâmplă, totuși, într-un singur moment, la sfârșit, când papagalul mut cântă ”Lascia ch’io pianga” (Händel – Rinaldo). Cei care au văzut ”Antichristul” lui Lars von Trier vor înțelege de ce consider că poanta asta e genială! La von Trier este soundtrack-ul scenei de sex cu care începe filmul, la Caranfil e acompaniamentul scenei de sex care încheie spectacolul. Într-o interpretare surprinzătoare!

Despre Logigan: știam că e cea mai bună alegere pentru dublul rol al cavalerului travestit pentru că l-am văzut, în urmă cu vreo cinci ani, în Diacul din ”Țarul Ivan își schimbă meseria”, la Metropolis. Deși era un rol mic, reprezenta o memorabilă pată de culoare în spectacol. De data asta, duce creația la un nivel și mai înalt. Ca d’Eon, este un tânăr sigur pe sine, ironic, inteligent, curajos. Ca Lia, are grație (una amuzantă!) și strălucire, mimează convingător suavitatea și vulnerabilitatea junei aristocrate și are un râs cu triluri, care ți se lipește de timpan. La fel de bun la dans (coregrafia: Florin Fieroiu) ca și la  duel (a făcut treabă bună Ionuț Deliu, antrenorul de lupte), Vlad Logigan construiește din nou un personaj fascinant, de aplaudat și de neuitat. Într-o epocă în care Prusia și Franța își disputau influența la curtea Rusiei, d’Eon, travestit în Lia, este spionul diplomat care va trebui s-o convingă pe țarina Elisabeta I să strângă rândurile cu Ludovic al XV-lea, în defavoarea nemților.

Cel care o va introduce pe fermecătoarea Lia în grațiile țarinei este unchiul ei, cavalerul Douglas. Ca unchi nevricos, ca savant sperios, ca amorez la o vârstă cam coaptă și ca narator, Claudiu Bleonț propune un recital actoricesc plin de haz și tot atât de captivant. Pentru că despre țarina Elisabeta se știu destul de multe, fiind un personaj pregnant al istoriei și mare amatoare de imortalizări executate de cei mai buni pictori, Raluca Petra a avut o sursă bogată de inspirație. Și chiar reușește să evoce cu fidelitate eroina pe care o joacă. Mereu cherchelită și cam nimfomană, împărăteasa are un șarm prin care se străvede, fără echivoc, cruzimea diabolică. Alintată Clementa, a abolit, e drept, pedeapsa cu moartea, dar nu avea nicio reținere în a tăia diferite părți din trupul celor care o supărau. Sau în a-i atârna cu capul în jos până mureau.

Acestea fiind știute, e clar că misiunea spionului francez era deosebit de riscantă. Despre cum reușește el să depășească obstacolele ne povestește Nae Caranfil în piesa lui care, mai întâi, a fost scenariu de film (nu s-a mai făcut fiindcă ar fi costat prea mult). Cunoaștem, astfel, o interesantă galerie de personaje, unele reale, altele inventate de autor. Cea care va deveni țarina Ecaterina, momentan doar soție flușturatică a famelicului urmaș la tron, Peter Ulrich (bine ales Eduard Cîrlan pentru acest rol!) este interpretată de Miruna Biléi, o actriță înzestrată cu toate cele necesare succesului și, în plus, cu o voce de invidiat. Ecaterina ei este suavă ca un bibelou de porțelan și, în același timp, perversă ca o hetairă. Poftind și la femei, și la bărbați, ea va fi unul dintre marile obstacole pe care fermecătoarea Lia va trebui să le depășească.

O distribuție numeroasă, inspirat dirijată regizoral, care ”sună” armonios și bine sincronizat: Magda Catone are farmec în madame Dumonet, franțuzoaica rusificată în apucături, Mihai Calotă exprimă cu umor suspiciunile lui Voronțov, alt dubitativ  vizavi de ”virginala” Lia, Bestujev, capătă binevenite nuanțe comice în interpretarea lui Marius Rizea. Haz rafinat are Dragoș Stemate, jucând rolul romanticului Prinț de Conti, care iubește poezia, prin urmare, vorbește în versuri. În prestații fulgurante, dar care nu trec neobservate, îi putem admira pe Cosmin Dominte (tumultuoasa ”ispită” Volodea), Axel Moustache, Mihai Munteniță, Tomi Cristin, Alexandru Georgescu, Eduard Adam, Dragoș Dumitru, Daniel Badale. Remarcabilă cântarea live a trioului Mirea. Dacă ar fi după mine, aș coborî puțin nivelul emfazei cu care sunt rostite replicile (știu, așa se vorbea la înaltele curți, totuși…) și aș mai scurta din primul act, care trenează pe alocuri din cauza unei anume liniarități a introducerii în temă. Al doilea act e mult mai vioi, grație și intensificării acțiunii la nivel de scenariu. Dar cel mai vioi în toată povestea asta este decorul creat de Dragoș Buhagiar. Când intri în sală, îți pare că scena e goală. Aha, îți foșnește mintea nemulțumită, iar o scenografie minimalistă! Apoi observi niște coloane mari, întunecate, pierdute în întunericul scenei. Ca un magician al scenei ce se află, Buhagiar scoate din aceste coloane, cum ar scoate iepuri din joben, budoare și saloane luxuriante și sofisticate. Minunate și costumele de epocă pe care le-a creat, ca și obiectele mari și mici apărute, pe rând, pentru a defini atmosfera.

În concluzie, revenirea lui Nae Caranfil în teatru, după o (prea) lungă absență, e de aplaudat și se plasează sub cele mai bune auspicii. Mergeți la Teatrul Național din București să vă convingeți!

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca

Spectacolul ăsta pică destul de greu tocmai acum, când noi, ca nație, constatăm iar și iar că trenul spre lumea mai bună continuă să treacă prin gara noastră doar  precum o străfulgerare. Sigur, în ciuda adevărurilor neplăcute, conținute în piesa ”Orchestra Titanic”, dramaturgul Hristo Boicev (alături de regizorul Felix Alexa) presară și niște praf de râs peste replici. Și se râde, chiar dacă râsul mai și ustură pe alocuri. Piesa bulgarului e despre patru oameni ai străzii care s-au adăpostit într-o gară dărăpănată. Ei, gara asta e primul lucru care m-a captivat. Cum am ajuns în Sala Pictura (Teatrul Național din București) ca de obicei, cu vreo 10 minute mai devreme, am avut timp să contemplu decorul creat de Andrada Chiriac.

Mi-au trecut prin minte ruinele pictate de Louis Daguerre, Jan Peeters, Marco Ricci, Viviano Codazzi ș.a., dar parcă niciuna dintre ele nu avea viață ca gara asta care, de-a lungul spectacolului, îți dă senzația că respiră și, în funcție de cum o atinge lumina, devine catedrală scufundată, îmbrățișare, amenințare, lume întreagă, coșmar, speranță, disperare. (Imaginea e copiată de mine din caietul program). Hotărât lucru, avem în Andrada Chiriac un scenograf de foarte mare anvergură, stau mărturie și celelalte decoruri pe care le-a creat (”Revizorul”, ”Terorism”, ”Butoiul cu pulbere”, ”Hotelul dintre lumi” etc.).

Demult n-am mai văzut un spectacol în care ceea ce se vede să fie într-o osmoză atât de armonioasă cu ceea ce se aude. Ilustrația muzicală, aleasă de Felix Alexa și Cristina Giurgea, cuprinde partituri de Beethoven, Gorecki, Ada Milea, Alexander Bălănescu. Tema trenului (cvartetul de coarde nr.2 de Henryk Gorecki) se poate descrie ca un parfum: nota de bază, monotonă, sacadată, amintește de goana fără țintă a trenului, nota de vârf, stridentă, terifiantă, pare un strigăt de ajutor înainte de ultima respirație. Apoi, mai este scena în care se cântă ”Odă bucuriei” (Simfonia a IX-a de Beethoven). Claudiu Bleonț, în prim plan, cu vocea lui penetrantă, de tenor, mi-a amintit de același Claudiu Bleonț, pe la începutul anilor 90, cântând din ”Carmina Burana”, în ”Audiția” lui Andrei Șerban, tot pe scena Naționalului bucureștean.

Surprinzător cum îl știm, Bleonț este, acum, magicianul Harry (Houdini, dacă vreți), care poate să scoată din gură trei ouă întregi, unul după altul. Sau îngerul morții? Tania Popa – Liubka – scoate panglici pe gură, dar nu șmecheriile învățate de la magicianul Antonio sunt cele mai importante aici. Impresionantă este capacitatea actriței de a se transforma, în fracțiuni de secundă, dintr-o prostituată zdrențăroasă și bețivă, în aristocrata care cântă, transfigurată, la vioară, undeva, în adâncul oceanului. Mihai Călin este un fel de regizor/dirijor/ raisonneur/mitoman – Meto. Știe să cânte ”din Beethoven, Brahms, Bach și Feuerbach”, a studiat filosofia la Conservator și psihiatria la spitalul de psihiatrie, dar și la școala vieții și, cu toate competențele acestea la bază, înscenează la nesfârșit venirea trenului care, poate, va opri cândva și în gara părăsită.

Cel de-al patrulea om al străzii, Luko, este interpretat de Mihai Constantin care rămâne cumva la suprafața personajului, e drept, nici rolul nu e prea complex, din scriitură. Nu știu alți spectatori ce au văzut, dar eu l-am văzut tot timpul pe Mihai Constantin și nu pe Luko, fostul șef de gară, devenit boschetar. O fi avut o seară mai proastă… Nu același lucru se poate spune despre Richard Bovnoczki, un actor care se livrează în totalitate personajului. Profund, nuanțat, convingător. Doko nici măcar nu seamănă cu Bovnoczki, este, cu adevărat, îngrijitorul de la zoo, care a vândut pe băutură hrana animalelor, până când acestea au murit. Doko o plânge pe Katia, ursoaica pe care a îndrăgit-o, dar asta nu l-a împiedicat s-o lase să moară de inaniție.

Ursoaica și magicianul Harry vor aduce suprarealismul în lumea acestor năpăstuiți. Căci spune Harry: ”În lumea reală, trăiește trupul, în lumea nevăzută a viselor și speranțelor – trăiește spiritul.” Și spune Hristo Boicev, în interviul acordat Anitei Neagu: ”Iluzia este fundamentul existenței umane. Și tot iluzia este cea care îi determină pe oameni să continue să trăiască, să ducă mai departe ce au de făcut. Ideea că așteptăm ca în viitor să ni se întâmple ceva mai bun e tot o iluzie. Logica, din păcate, ne contrazice. În viitorul cel mai îndepărtat vom dispărea cu toții, așa cum dispar și personajele din piesa mea.” Cât despre Felix Alexa, e ca de fiecare dată, la fiecare nou spectacol al său. Știe exact ce vrea să spună, știe exact cum trebuie să spună, construiește cu o rigoare farmaceutică personaje, emoții, idei, pentru ca, în final, să coaguleze totul într-o iluzie/trăire profundă, întâmplată pe scenă și în spectatori. Finalul necruțător propus de autorul piesei este cumva alinat prin montarea lui Felix Alexa, care aduce un licăr de speranță: ”Spectacolul meu vorbește despre teatru și viață, despre cum ne putem salva, măcar parțial, dintr-o existență frustrantă și anostă, sperând la o altă dimensiune creată prin iluzie. O iluzie pe care ne-o creăm fiecare în intimitate, ca alternativă salvatoare.” Și, cine știe, poate că iluzia se va materializa cândva. (Vai, mă minunez și eu ce pozitiv gândesc!).

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca

În urmă cu opt ani, Felix Alexa regiza la Teatrul Metropolis un memorabil spectacol, ”În rolul victimei”, de Oleg și Vladimir Presniakov. Față de acea partitură – și ea mustind de umor negru – cea pe care a montat-o acum același Felix Alexa, de data asta, la Teatrul Național din București, este chiar mai devastatoare.

A vorbi despre terorism azi, când fundamentaliștii distrug statuile din muzee, decimează turiștii și organizează carnagii cu caricaturiști, este precum răsucirea cuțitului în răni niciodată închise. Dar frații Presniakov ridică oroarea la un nou nivel, și mai atroce: în fiecare dintre noi zace un terorist mai mult sau mai puțin ațipit, iar declanșarea catastrofei se petrece din aproape în aproape, după principiul unui domino scelerat. O amenințare cu bombă determină amânarea decolării avioanelor. Acesta este punctul de pornire. În sala de așteptare, pasageri nemulțumiți, nervoși, resemnați, amuzați. Nu știm nimic despre ei și nici nu contează. Sunt personaje generice, oricare dintre ele poate fi oricare dintre noi. Teza fraților Presniakov – demonstrată cu logică inatacabilă – este că terorismul politic este mai mic și mai nevinovat decât terorismul social, generat de impulsul care te face să-ți torturezi aproapele și, uneori, pe tine însuți. Joc sinistru, în care victima și călăul își schimbă câteodată rolurile. ”Piesa fraților Presniakov este de o subtilitate extraordinară. – spune regizorul Felix Alexa – Demonstrează că nu e neapărată nevoie de cadavre pentru ca, undeva, în adâncul nostru, să murim încet sub teroarea propriei vieți cotidiene. Având, totuși, iluzia fericirii…” Urmărind spectacolul, am avut senzația din ce în ce mai acută că Oleg și Vladimir Presniakov sunt – cel puțin din punct de vedere literar – rude apropiate cu Chuck Palahniuk, autorul celebrului ”Fight Club” (scriitor american de origine ruso-ucraineano-franceză, oare, întâmplător?)…

Totul are legătură cu totul. Frica animalică generează violență. Micile agresiuni, puse cap la cap, duc la marea catastrofă.

În timp ce soțul ei așteaptă decolarea avionului, Femeia își primește amantul în patul conjugal. Numai că acesta nu e tocmai monumentul de tandrețe pe care îl visa… Se pare că Mihai Călin și-a făcut un obicei din a surprinde spectatorul și iată-l, din nou, oferind o surpriză de proporții în rolul amorezului care își cântărește cu sadism rece senzațiile și reacțiile. Bine ancorată în dezamăgirile și spaimele personajului – Irina Movilă. Scena următoare oferă o mostră a terorii corporatiste. Șeful isteric (Claudiu Bleonț) își umilește subalternii minunat interpretați de Tania Popa, Florentina Țilea, Rodica Ionescu, Natalia Călin și Mihai Calotă (cu un aplauz în plus pentru acesta din urmă).

Dramele personale pe care le parcurg sunt subtil sugerate până la apoteoza furnizată de colega care se spânzură pentru că o înșeală bărbatul. În parcul din apropiere, stau pe bancă două bătrânici (fermecătoare Ileana Stana Ionescu și Adela Mărculescu). Nici n-ai bănui că una dintre ele este autoarea unei crime perfecte și că cealaltă s-ar putea să-i copieze rețeta, într-un viitor apropiat. Cât despre nepoțelul care se joacă frumos prin apropiere, nu ți-ar veni să crezi că e fix cuiul scos al grenadei.

Apoi ajungem la dușurile din cazarmă, soldații (Răzvan Oprea, Victor Țăpeanu, Claudiu Bleonț) îl torturează pe cel mai slab dintre ei (Mihai Calotă, atât de atașant încât îți vine să-l iei acasă), până la apariția colonelului (Marius Bodochi). Au revenit de la o acțiune de salvare, în urma exploziei care a distrus etajul unei clădiri. Din locatara apartamentului, s-au mai găsit doar mâinile și picioarele care fuseseră legate de pat. Știre de tabloid. În aparență. În esență, un act terorist aproape clasic, produs în urma unui lanț de agresiuni legate între ele, conform mecanicii cuantice. Un om oarecare (Andrei Finți, impresionant) n-a mai vrut să aștepte în aeroport și s-a întors acasă…

Felicitări Felix Alexa, felicitări echipei de actori care a ”sunat” ca o orchestră impecabil dirijată, felicitări Neil Coltofeanu pentru conceptul video care completează sugestiva scenografie a Andradei Chiriac.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca