A trecut printre spectatori și s-a prezentat: Nicole. A dat mâna și cu mine. O mână rece și fremătătoare. Parcă prinsesem o pasăre speriată. Avea emoții crunte. Și nu e de mirare. Claudia Ene este elevă în clasa a XII-a. Nu sunt sigură că și-a serbat deja majoratul. Și are de jucat un rol care ar da de furcă și celor mai experimentate actrițe.

Nicole este un copil de bani gata. Din Brăila. Mama e notăriță, tatăl – director în port. Din prea mare dragoste (sau prea mare indolență?) părinții îi oferă copilei tot ce-și dorește, numai să n-o vadă bosumflată. Nicole s-a hrănit din fragedă pruncie cu ideea că e prințesă. Marguerite a Danemarcei. Delphine a Franței. Și că i se cuvine un castel. Și că toată lumea trebuie s-o adore și s-o servească. Și că nu i se poate întâmpla nimic rău pentru că e intangibilă. Nicole nu e proastă, ci naivă și, la urma urmei, e doar victima unor mentalități găunoase, a unor valori întoarse pe dos, a unei traiectorii eronate care duce, în majoritatea cazurilor, la un final deloc fericit. Nicole va păți tot ce pățesc, în general, adolescentele care își imaginează că tot ce zboară se mănâncă și că, în general, roata stă blocată la infinit în aceeași poziție. La cei 18 anișori ai săi (împliniți sau nu), Claudia Ene vădește o versatilitate uluitoare. Singură pe scenă, într-un decor minimalist, traversează toate vârstele posibile. Ea este mama și tatăl, ea este tanti Emma, bona perversă, tot ea joacă rolurile copiilor mici și mari cu care interacționează, și ale părinților  acestora, și ale educatoarei, învățătoarei, profesoarei de desen. Claudia este la fel de credibilă în rolul copilei tiranice ca și în cel al mamei băiatului violator. Fără vreun efort vizibil, tânăra actriță trece de la fetița de trei ani, la școlărița care descoperă că lumea nu e chiar cum o credea, apoi la adolescenta care își explorează sexualitatea și nutrește mari aspirații de a se afla mereu în centrul atenției, de a-l cuceri pe prințul călăreț pe mulți cai putere și de a locui într-un palat strălucitor. La nici 14 ani, Nicole savurează gustul dulce al succesului în cariera de manechin și se prăbușește în mrejele unui magnat care o va hrăni cu iluzia că e o prințesă, deși e doar o simplă jucărie erotică.

Câteva prezențe masculine conferă contrastul necesar monologului Nicolei. Ștefan Nistor este bine în rolul impresarului Micky, vulpoiul obișnuit să profite de credulitatea minorelor pe care le atrage spre mirajul înșelător al luxului. Codrin, băiatul sărac, dar talentat și generos, este întruchipat fără greș  de Paul Alexandru. Nu același lucru se poate spune despre prestația lui Ionuț Gurgu, distribuit într-un personaj cheie, cu partitură mai mult decât ofertantă. Mark este patronul unui lanț de hoteluri, nabab obișnuit să se înfrupte cu cărniță fragedă, plătind cu himere și gablonțuri. Din păcate, Ionuț Gurgu nu transmite nimic din aroganța voalată și siguranța de sine specifică acestui gen de cuceritori, nu știe să reproducă nici magnetismul acela specific bogătașilor care își pot permite să cumpere orice, inclusiv suflete. Știu că nu e actor profesionist, dar pot să furnizez un argument forte că asta nu contează: nici Claudia Ene nu e actriță profesionistă! După cum nici cele două fete care au pus mână de la mână pentru a scrie piesa nu sunt dramaturgi profesioniști. Raluca DeWald avea doar 16 ani când a stârnit un mare scandal lansând blogul erotic intitulat ”Diamante și Narcotice”. După ce oripilarea  ipocrită a explodat și în presă, blogul a fost închis. O altă adolescentă (aflu că are 30 de ani, dar nu-mi vine să cred…), Cora Manole, a reluat povestea Ralucăi și a dramatizat-o cu admirabil talent. Regizorul Cristian Bajora le știa pe Claudia și pe Cora de la cursurile de actorie ale Asociației Culturale În Culise, așa că pasul următor a fost unul previzibil. A rezultat un spectacol tulburător, care lansează pe orbită o viitoare mare actriță, Claudia Ene. Voi ilustra această afirmație cu câteva imagini din spectacolul pe care Teatrul În Culise îl susține la Copper’s Pub.

Claudia Ene ”în civil”, alături de Vania Pierșinaru

Claudia Ene pe scenă:

Gabriela Hurezean

Fotografii de Vania Pierșinaru

Joia trecută, pe un ger paralizant, m-am dat pe gheață până-n Hristo Botev, o stradă fără numere pe case, ca multe alte străzi din București. Am nimerit vila de la numărul invizibil 25, în care s-a mutat Teatrul În Culise, abia după ce am sunat-o pe draga de Vania. Apoi, totul a decurs șnur. M-am urcat în pod, am fost condusă la o masă, am comandat o cafea mică&rea, am primit exact ce am cerut, apoi a început să-mi bâzâie vocea din cap: ”Domn’e, ce seamănă picolița asta cu Maria Popovici…” Intervine vocea rațiunii: ”Picolița e mult mai înaltă (încă nu văzusem platformele…) și, în fond, ce să caute Maria printre mese?” Până la urmă, vocea rațiunii – rațiunii a pus lucrurile la punct: ”Dacă e Maria, înseamnă că ne aflăm într-o convenție. S-o respectăm.” Așa că mi-am văzut de cafeaua mică și letală, până când picolița a început să țipe nervoasă că e prea multă gălăgie, că ne holbăm la ea ca proștii, că o batjocorim pe la spate, că noaptea se prăbușește mai repede, că fumătorii fumează la nefumători…

M-am prins. E Maria Popovici care interpretează rolul chelneriței obosite din piesa lui Matei Vișniec, ”Nota de plată mecanică”. Cu nerv și umor, așa cum ne-a obișnuit de ceva vreme, actrița ne învăluie în monologul metaforă, până la finalul cu ”Cine a cerut nota de plată? (…) A venit judecata de apoi, am să vă fac socoteala pe loc (…) Iată și nota de plată… Paraziți nemernici ce sunteți… Găuri cosmice ce sunteți… Ați vrut să plătiți, hai, plătiți…” Fisa îmi cade zdrăngănind puternic. Înainte de începerea spectacolului, Maria i-a transmis băiatului care mi-a adus cafeaua: ”Doamna vrea nota de plată!” Îmi iau în serios rolul de parazit nemernic și gaură cosmică și urmăresc mai departe spectacolul. Cu tot mai mare încântare.

Regizorul Cristian Bajora a adunat sub basca ”Imaginează-ți că ești Dumnezeu” câteva piese scurte de-ale lui Matei Vișniec. Selecție inspirată și perfect plasată în spațiul din podul Copper’s Pub. Cu o distribuție care și-a asumat personajele în mod exemplar și un eșafodaj caleidoscopic al poveștilor impecabil înlănțuit. Temele ne sunt bine cunoscute: aspirația Estului către Vest și către America, țara câinilor cu covrigi în coadă, sărăcia care umilește și prostituează, ”poporul fluid” care supraviețuiește acomodându-se rapid cu invadatorii, țiganul și maneaua servite turiștilor pe post de specific local… Înțelegând că ironia usturătoare a textului nu are nevoie de îngroșări, Florin Frățilă creează un doctorand de o seninătate naivă, care răspunde în tonalitate albă întrebărilor tot mai iritate ale președintelui comisiei (Ionuț Iftimiciuc). Cum dovedește doctorandul existența poporului fluid? Iată: ”Faptul că n-a lăsat nimic în urma sa este o dovadă irefutabilă a existenței sale. Idealul acestor oameni a fost, cum spuneam, unul singur: să nu fie supuși. Prețul plătit este, deci creativitate zero… și originalitate zero… cu excepția unei tulburătoare capacități de imitare. (…) Astăzi îi imită pe americani. (…) Poporul fluid despre care vorbesc s-a mondializat.” Despre ”mondializare” e vorba și în piesa următoare, ”Welcome America!”. Ioana Chelmuș nuanțează riguros, păstrând cu grijă distanța față de granița șarjei, un personaj ambivalent: pe de o parte, e mama unui bebeluș bolnav, îngrijt de un tată nu prea priceput, pe de altă parte e prostituata care încearcă să facă bani, vânzându-se soldaților americani și visând că, printre ei, va fi și un Făt Frumos care o va duce în America. Tenta tragicomică a prostituatei Cristina este bine potențată de comicul total al proxenetului Costică,  disperat să-și vândă marfa (Ionuț Iftimiciuc). Ștefan Nistor pune corect în pagină metafora frontierei care nu mai e bună decât că te ușurezi pe ea și investește emoție autentică în bătrânul orb, veteran de război, a cărui singură bucurie este să asculte cum trece un tren de lux, imaginându-și interiorul lui. Iar trenul de lux, venit din Occident, trebuie primit în Balkania cum se cuvine!

Regizorul isteric (Ionuț Iftimiciuc) organizează o nuntă cu specific local, ”o scenă folclorică viscerală în stil Kusturica”. La întrebarea timidă ”De ce, când trenul ajunge în Balcani, trebuie să fie întâmpinat de un grup de țigani?”, regizorul răspunde răstit: ”Ce, bă, ești rasist?” Maria Popovici e minunată în rolul miresei. Dacă în ipostază de chelneriță evolua pe note înalte, energice, de data asta e deconcertată, pare să nu înțeleagă nimic din ce se întâmplă iar expresiile de nelămurire, încordare, uimire se succed pe chipul ei în modul cel mai natural. La fel de convingător este Alexandru Minculescu, în toate rolurile pe care le întruchipează: paznicul, iubitul fiicei bătrânului orb, ginere la nunta țigănească. Dacă la ”Dansul buricului” s-a râs pe rupte, ”România, free country” a stârnit hohote și mai mari. Florin Frățilă e manelistul care conversează cu americanul ecologist (Ștefan Nistor), acesta din urmă călătorind în jurul lumii fără să aibă vreun ban în buzunar. Cum se leagă un dialog între doi oameni care nu au o limbă comună, veți afla mergând să vedeți spectacolul (găsiți programul pe site-ul teatrului În Culise). De altfel, merită să le vedeți toate spectacolele, pentru că sunt create din pură iubire, cu bani puțini spre deloc, de niște artiști kamikaze, dispuși să moară cu teatrul de gât. De-asta îi iubesc eu pe cei care joacă underground. Iubiți-i și voi, că merită.

Gabriela Hurezean

Fotografii: Vania Pierșinaru