De obicei, la sfârșitul unui spectacol, publicul aplaudă o vreme stând pe scaune și, abia după ce se ridică în picioare, ici-colo, câte un entuziast răzleț, îl urmează și ceilalți. De data asta, când spectacolul s-a sfârșit, toată lumea s-a ridicat din prima, ca la comandă. Iar pe scenă nu se aflau superstaruri cu nume răsunătoare, ci niște tineri actori, aproape copii. Care, însă, au ținut sala în palme, timp de două ore.

Istoria, victimele și călăii

”Clasa noastră – Poveste în XIV lecții” de Tadeusz Slobodzianek este spectacolul  de licență al clasei lui Adrian Titieni, și a fost găzduit, vinerea trecută, de Teatrul Foarte Mic, sub genericul Best of UNATC. Textul scris de dramaturgul polonez ar putea fi definit, pe scurt, ca horror cu toate ingredientele specifice: fantome, obsesii, violuri, crime, masacru. Numai că povestea celor zece colegi de clasă, depănată cale de 70 de ani, este despre transformarea inocenței în lașitate și cruzime. Despre felul în care roata istoriei se învârtește transformând victimele în călăi și călăii în victime. Despre spiritul de conservare, frica sau oportunismul care atrag după sine slugărnicia, excesele de zel, trădarea. Despre modul în care tortura și umilirea pot transforma omul în fiară. Ionuț Niculae este Jakub Katz, naivul care își imaginează că ”tătucul” Stalin va instaura o lume mai bună, speranță alimentată de cinematograful nou-nouț, apărut în sat. E drept, cinematograful e instalat într-o fostă biserică. (Pare neverosimil? Câtuși de puțin. Liceul ”Gojdu” din Oradea, unde am învățat, avea sala de sport instalată în clădirea bisericii care aparținuse, cândva, unei mănăstiri desființate de comuniști). Menachem (Andrei Cătălin), directorul cinematografului, recită înflăcărat din Maiakovski. Doar timidul și romanticul Rysiek (Alin Stan) îndrăznește să ridice glasul  împotriva invaziei roșii. Zosha (Ilona Brezoianu) nu are curajul să salveze nici măcar copilul Dorei (Alexandra Buză), în schimb, îl salvează pe Menachem. Rașelka (Mădălina Craiu) se leapădă de credința ei pentru a supraviețui alături de blândul Wladek (Rareș Andrici), unul dintre puținii care îndrăznesc să sfideze teroarea. Zygmunt (Costin Dogioiu) este prototipul răului, al cinismului, trădării, ipocriziei și sadismului. Alunecos, demagog, manipulator, este mereu de partea celui mai puternic, găsindu-și aliați printre cei mai slabi și explicații pentru orice faptă abominabilă. Asemenea lui este Heniek (Dragoș Olaru) care, sub aparența unei marionete de cârpă, ascunde perversități nebănuite. Abram (Alecsandru Dunaev), emigrat în America, citește scrisori de la foștii colegi și află doar o mică parte din dramele care i-au marcat pe viață și pe moarte.

Tadeusz Slobodzianek scoate la lumină  pagini rușinoase din istoria nu prea îndepărtată a Poloniei și ne oferă spre contemplare o galerie de personaje dintre care niciunul nu este pe deplin lipsit de pată. Dincolo de calitatea  răscolitoare a textului, impresionează omogenitatea trupei. ”Diriginta” care a orchestrat spectacolul, actrița Simona Măicănescu, vorbea, anul trecut, despre ”copii care se joacă de-a istoria în groapa cu nisip” și despre ”corala cu momente solo”. Într-adevăr, cei zece actori ai distribuției au, împreună, o sonoritate omogenă, care susține impecabil momentele solistice ale fiecăruia, în parte. Se  pare că discipolii lui Titieni au învățat bine lecția despre umilința care se află la originea marii străluciri. Următoarea reprezentație cu ”Clasa noastră” va avea loc sâmbătă, 22 martie, ora 19.00, tot la Teatrul Foarte Mic.

Gabriela Hurezean

Imagini de pe Facebook-ul spectacolului

Nici că se putea moment mai potrivit pentru a vedea acest spectacol. Piesa lui Lars Norén, ”Război”, vorbește despre violența care desfigurează. Despre mizeria concretă, materială, care induce mizeria morală. Ceea ce se întâmplă, în acest moment, în România, seamănă cu un război. Chiar sângeros, pe alocuri.

”When the sun’s gone to hell…”

Spectacolul ”Război”, pe care l-am văzut joia trecută, la UNATC, este proba practică a lucrării de licență care, probabil, i-a adus o notă mare absolventului Radu Pocovnicu, posesor al unei viziuni regizorale pe cât de clară, pe atât de tulburătoare. Totul în acest spectacol este construit cu siguranța unui artist care își stăpânește pe deplin opțiunile și mijloacele. De la decor, lumini, sonorități, până la distribuție, fiecare  amănunt este cizelat cu acribie. Am știut că va fi bine de la început, când am văzut cum e pusă lumina pe picioarele Semirei, fetița care joacă șotron (light design: Alexandros Raptis).

De altfel, cea care o întruchipează pe Semira, Eliza Păuna, a fost pentru mine marea revelație din ”Război”. Eliza Păuna a absolvit anul trecut, la secția Marionete, dar capacitatea ei de a transmite cu propria făptură o acreditează ca interpretă de prim plan! De data asta, te face să crezi că e o copilă de 10 ani. Și nu orice copilă, ci una care te va obseda o bună bucată de vreme. Semira citește ”Jurnalul Annei Frank”, inocența ei senină se împletește cu o tragică și timpurie maturitate (”doar proștii se bucură”…), este mereu flămândă, știe și înțelege ce se întâmplă în jur, iar jocurile ei reproduc la scară mică întâmplările din lumea celor mari. Ca efect al unor opțiuni regizorale inspirate, cele trei actrițe din distribuție – mamă și fiice – chiar se aseamănă fizic. Și, din fericire, nu se conformează standardului fals al blondelor sexy, trase la copiator. Mama este interpretată de Lorena Zăbrăuțanu. Actrița personifică în mod concludent disperarea, umilința, revolta unei femei pe care au violat-o chiar vecinul și fiii acestuia, și care își vede spulberat într-o clipă ultimul licăr de speranță. Fiica mai mare, Beenina, oferă Lorenei Luchian o partitură pe care o descifrează corect, fără excesele care ar fi putut s-o ispitească, la fel cum s-a întâmplat cu alte actrițe care au îngroșat până la insuportabil rolurile de prostituate. Beenina e, pur și simplu, o fată bătută de soartă, chinuită și aproape resemnată.

Bine distribuit într-un personaj care i se potrivește mănușă, Costin Dogioiu este tatăl care se întoarce acasă după ani de captivitate într-un lagăr mai rău ca iadul. Dar era mai bine dacă murea, pentru că e orb, iar soția sa nu-l mai vrea. În cea mai mare parte, Dogioiu exprimă cu exactitate stările personajului, numai că, uneori, poate din cauza tracului, mai uită că omul e orb. Fratele Ivan este al patrulea rol în care îl văd pe Rareș Andrici. Ivan citește cărți, gândește, visează și toate acestea l-au făcut mai sensibil la agresiuni. Războiul l-a transformat într-un fel de fantoșă. Depersonalizat, lipsit de voință și curaj, se lasă în voia celorlalți, dar nu poate, totuși, să omoare decât câinele care va fi mâncat de familia înfometată.

Ingenios decorul modular creat de Cătălin Manea și memorabile sonoritățile terifiante (sound design: Andrei Raicu). O poveste valabilă oriunde în lume, despre atrocitățile din războiul care a cutremurat fosta Iugoslavie. O demonstrație necruțătoare despre capacitatea războiului de a transforma același om, în același timp, în victimă și fiară. Demonstrație exemplar orchestrată de regizorul Radu Pocovnicu, absolvent al UNATC la clasa profesorilor Felix Alexa și Ion Mircioagă.

Apoi am traversat ploaia torențială, am ajuns acasă și am ascultat ”Brothers in arms” cu Dire Straits: ”There are so many different worlds,/ So many different suns./ And we have just one world,/ But we live in different ones. (…) Now the sun’s gone to hell/ And the moon’s riding high,/ Let me bid you farewell,/ Every man has to die./ But is written in the starlight/ And every line on your palm/ We’re fools to make war/ On our brothers in arms.”

 Gabriela Hurezean