Pot să spun de la început că acest spectacol mi-a plăcut foarte tare. Mai întâi, pentru că are acel tip de mesaj și acel tip de umor negru care se asortează pe deplin cu trăirile mele și cu felul meu de a gândi. Cel mai în vogă dramaturg din Macedonia, Dejan Dukovski, care a trecut cu bine granițele țării sale, ajungând să fie aplaudat peste mări și țări, ne propune o piesă despre alienarea generată de  lumea în care aspirațiile înalte au murit, despre violența care naște violență, despre peștele și mai mare, care va mânca peștele mare care a mâncat peștele mai mic. A ales titlul ”Butoiul cu pulbere” pentru că Churchill a numit așa zona Balcanilor. Dar ceea ce demonstrează textul foarte bine scris de Dukovski este valabil pentru întreg mapamondul, nu doar pentru Balcani.

Bun cunoscător al tehnicii insolitării, Dukovski își scrie textul ca și cum ar lua un șir de Matrioșe și le-ar întoarce pe dos: din Matrioșka mică iese una mai mare, din cea mai mare – una și mai mare și tot așa, până la ultima, apocaliptică. Doar că în loc de Matrioșe sunt oameni care se bestializează progresiv, astfel încât o agresiune inițială se prelungește în altă agresiune, mai feroce, crescând precum o epidemie de ciumă bubonică. Lucru înțeles în profunzime de regizorul Felix Alexa, care a știut cum să imprime spectacolului un crescendo susținut cu nerv, energie, subtilitate, cinism.

Să luăm, de exemplu, duetul Dimitria – Anghele. Primul – extraordinar interpretat de Răzvan Vasilescu – este un fost jandarm care, acum, e pe cale să devină legumă, în urma unei bătăi cu barosul și ranga. Are toate oasele rupte și se mai consolează, atât cât poate, cu niște bere, la cârciuma lui Anghele (Mihai Călin, interiorizat, discret) care, până la proba contrarie, pare a-l asculta cu oarecare compasiune. Proba contrarie vine însă imediat: cârciumarul îl anunță pe un ton rece, indiferent, că el a fost cel care l-a bătut după ce i-a tras un sac pe cap, pentru că și el a fost bătut cândva de jandarm. Așadar, zăbunirea cu barosul și ranga n-a fost decât răspunsul la o zăbunire anterioară, doar cu bâta, dar mai umilitoare, pentru că s-a întâmplat în fața unei fete. Simon (Marius Bodochi) îl articulează cu o sticlă-n cap pe Sveto (Andrei Finți), dar va încasa, la rândul lui, altă sticlă în cap, de la bețivul adormit pe banchetă, în tren (Marius Manole), care se trezește, totuși, pentru o clipă, atunci când Simon o asaltează cu libidinoșenii pe fata (Alexandra Poiană) din același compartiment.

Legat de sticlele astea, mă încearcă o ușoară senzație de groază. Știu că sunt făcute din zahăr și nu doare (prea tare) când iei una-n cap, dar știu și că s-a întâmplat, uneori, ca un recuziter neatent (sau leneș, sau alcoolizat, sau adormit) să ofere actorilor sticle adevărate…

Marius Manole e foarte bine ancorat în ambele roluri care i-au revenit (Andrea și Mane) dar parcă strălucește mai tare în al doilea personaj, Mane, băiatul închis în aceeași celulă cu Măciucă (Răzvan Vasilescu),  sceleratul a cărui unică distracție este să-l tortureze pe băiat. Minunată, aaaaaaabsolut minunată finețea cu care Marius Manole exprimă licărul de curiozitate și, apoi, satisfacția de pe chipul băiatului chinuit, atunci când își dă seama că noul venit în celulă, Ghela (Marcelo S. Cobzariu) îl va face pe Măciucă să-și plătească toate păcatele, cu vârf și îndesat.

Ei, dar n-am să vă povestesc tot spectacolul, mai bine mergeți să-l vedeți. Ar mai fi de spus că, pendulând cu dezinvoltură între personaje diametral opuse, István Téglás este la fel de bun în rolul derbedeului psihopat Ghiore ca și în cel al sfiosului, bleg și resemnat, Kosta. Crina Semciuc e de o grație fremătătoare în Svetle, Florentina Țilea dozează corect dramatismul Evdokiei, Alexandra Poiană e și suavă, și ironică în rolul Anei, iar Victoria Dicu ne oferă, în stilul ei obișnuit, un personaj secundar, însă deosebit de important prin firescul și expresivitatea interpretării. Regizorul Felix Alexa orchestrează cu maxim rafinament acest spectacol despre lumea în care trăim, despre rolurile de victimă și călău, mereu interșanjabile, despre umorul negru cu care ne tratează viața. Remarcabil decorul creat de Andrada Chiriac, ale cărui fațete devin, prin rotire, o cârciumă, o terasă, o celulă de pușcărie, un autobuz sau un tren.

Pentru cei care n-au văzut încă spectacolul, deci nu au un caiet program, voi copia un scurt fragment din interesantul interviu pe care Anita Neagu i l-a luat lui Dejan Dukovski. Întrebat de Anita dacă e adevărat că muzele tac în timp de război și dacă arta ar putea salva omenirea, dramaturgul macedonean răspunde cu o poveste despre unul dintre cei mai mari păpușari ai lumi: ”Un domn în vârstă, Ante Hrkac, a venit de la Sarajevo la Skopje ca să ne ajute cu spectacolul nostru, ca să dea viață păpușilor noastre. Chiar atunci se declanșa războiul. Ante nu știa nimic despre asta, sau poate că nu-l interesa. El avea lumea lui. S-a întors la Sarajevo cu câteva zile înainte ca războiul să izbucnească. Ani de zile n-am mai știut nimic despre Ante. După mai mulți ani, la primul Festival MESS  de după război, l-am reîntâlnit pe Ante la bufetul teatrului. Nu se schimbase deloc. Un bătrân gentleman, care nu ținuse niciodată în brațe ceva mai greu decât o marionetă. Aceeași persoană, dar cu o umbră de tristețe în ochii zâmbitori. După vreo două beri, mi-a spus: ”Știu că vrei să mă întrebi ce s-a întâmplat după ce am plecat. Ieșisem în oraș și admiram frumoșii câini de rasă care se plimbau mândri pe stradă. Războiul a început și oamenii s-au descotorosit de toate lucrurile pe care nu le considerau necesare – câini, pisici, iubiți… În zilele următoare, câinii de rasă erau deja murdari și înfometați… iar mai târziu, au început să moară pe străzi.” Numai câinii maidanezi au știut cum să supraviețuiască printre pubele, pe străzile pustii. Ante a fost mereu un câine de rasă, dar care a reușit, totuși, imposibilul – a ținut deschis un teatru de marionete la Sarajevo, în vreme de război.”

Din păcate, nu toți ”câinii de rasă” reușesc imposibilul, dar asta nu mai are legătură cu acest spectacol pe care e musai să vi-l treceți în agendă!

Gabriela Hurezean

Fotografii de Tudor Predescu

Dacă ajungi mai devreme la Teatrul Național, nu trebuie să te murezi în ploaie până când începe spectacolul (cum se mai întâmplă pe la alte teatre bucureștene). Mai mult decât atât, poți chiar să intri în sală și, în cazul nostru, să vezi, cu 10 minute înainte de începerea spectacolului, un pre-spectacol. Actorii verifică decorul, schimbă păreri, se împrietenesc cu publicul. Încliftat într-un costum alb, Mihai Călin părăsește scena teatrului din teatru și se sfătuiește cu o spectatoare dacă e bine sau nu să-i lase acesteia în păstrare un carnețel jerpelit și o pană de scris, până când va avea el ”o replică”. Într-un sfârșit, renunță și ascunde lucrurile sub scenă.

Tobe, ritmuri, auftakt, magie. Începe ”Furtuna”. De Shakespeare. Recitită de regizorul bulgar – devenit universal – Alexander Morfov. Care a mai montat la Naționalul bucureștean ”Vizita  bătrânei doamne” și a venit în turneu cu al său ”Don Juan”. Își respectă și de data aceasta obiceiul de a citi în deplină libertate, fără, însă, a desfigura spiritul shakespearean. Povestea lui Prospero, fost duce de Milan, trădat de propriul frate și izolat pe insula defunctei vrăjitoare Sycorax, este arhicunoscută. Noutatea poate veni din viziunea regizorală, din performanțele  actoricești, din decor și sonorități. Scenograful Nikola Toromanov propune o scenă cu toate ”harnașamentele” la vedere și care poate fi de toate: insulă, mare învolburată, pădure cu liane, corabie, adăpost etc.

În acest spațiu își despletește Morfov fantezia, inspirația și, nu în ultimul rând, umorul. Căci ce altceva decât umorul a iscat, de pildă, acea mustață a lui Prospero, datorită căreia Ion Caramitru seamănă frapant cu un Einstein mai tânăr și mai pieptănat? Lucru deloc întâmplător, pentru că Prospero este un savant/magician care stăpânește duhurile și creaturile insulei și, prin intermediul lor, stihiile naturii. Ion Caramitru, acest mare aristocrat al scenei, materializează un Prospero distins și pișicher, în același timp, generos și cinic, profund uman dar și nemilos. Dacă e oarecum resemnat cu propria soartă, găsindu-și o lume familiară în cărți, există un amănunt care îl neliniștește: soarta fiicei sale, Miranda. În versiunea Crinei Semciuc, Miranda este un fel de Mowgli al insulei, care își amintește foarte vag că a avut, cândva, cinci servitoare. A crescut în jungla insulei și, dacă nu-l punem la socoteală pe tatăl ei, singura vietate masculină pe care o cunoaște este monstrulețul Caliban, excepțional interpretat de Mihai Călin.

Se pare că Morfov este adeptul teoriei colonialiste, acreditată, de-a lungul vremii, de unii critici. Caliban arată ca o lăcustă neagră, uriașă, se hrănește cu broaște vii, vrea s-o violeze pe Miranda și, cu toate acestea, are un nu știu ce care te face să empatizezi cu el. Graseiază ca un copil care a dat mult de lucru logopedului, până când a învățat să spună ”r”. Se plânge mereu că îi e foame și că insula e a lui. Și chiar așa este. Insula a fost a mamei sale, vrăjitoarea Sycorax și i se cuvine, deci, ca urmaș, în ciuda intrusului Prospero care, e drept, l-a civilizat întrucâtva, dar l-a și transformat în sclav ținut în lanțuri. De altfel, toate spiritele insulei sunt slugile lui Prospero care le stăpânește cu ajutorul lui Ariel, spiritul pe care Sycorax îl ferecase în trunchiul unui copac.

După 12 ani de chin, este eliberat de Prospero, dar ”libertatea” astfel obținută nu este decât o nouă înrobire. Ariel, făptura de aer este întruchipată de omul cel mai potrivit pentru acest rol, István Téglás. Virtuoz al expresiei corporale, Téglás reușește să exprime foarte mult prin mișcări puține, uneori chiar prin nemișcare. Ariel e trist pentru că Prospero îi promite mereu libertatea fără a se ține de cuvânt, e rece în fața tribulațiilor omenești, ca orice spirit, e puternic, în ciuda fragilității ființei sale eterate, e versatil și plin de grație magică. Să ascultăm tema muzicală pe care Morfov a ales-o pentru Ariel, apoi continuăm disecția spectacolului:

Iată cum o melodie poate descrie total un personaj. Din fericire, în spectacol, cântecul se oprește înainte de minutul 3,08, unde splendoarea se transformă în western spaghetti. E frumoasă și muzica westernului dar așa, amestecate, generează ceva care seamănă cu un tort de ciocolată ornat cu ceapă verde. Nu am divagat fără un scop anume. La fel ca pasajul intrus din piesa lui Patrick Watson, există și în spectacol un pasaj pe care nu-l pot digera și nici nu-l pot descrie pentru că sunt niște copii, pe-aici prin preajmă. Pe ocolite: când Miranda se întâlnește cu Ferdinand (Alexandru Călin) unul dintre spirite face un gest trivial, demn de Vacanța Mare și nicidecum de un spectacol bun, ca acesta.

E normal ca niște marinari euforizați să se comporte ca niște tifosi veritabili, cu tot tacâmul de vulgarități aferent, numai că din partea unor spirite ne așteptăm la un alt gen de umor. Dar, vorba lui Nichita Stănescu, un cub perfect trebuie ciopârțit un pic, la un colț. În rest, spectacolul e memorabil. Excelente aluziile la contemporaneitate, vezi scena în care marinarii turmentați, fluturând niște nădragi murdari pe post de stindard, pornesc vitejește să preia puterea de la Prospero. Sau cea în care Caliban blestemă metaforic: ”Lovi-v-ar ciuma roșie!”. Sau cea în care tot Caliban le sugerează rebelilor să ardă cărțile lui Prospero (amintind, cu siguranță, de ”Cultura la dubă”!) Dar, pentru că ”Furtuna” se vrea o comedie romantică – aș zice, chiar o feerie – regizorul a întocmit o ilustrație muzicală pe toate gusturile, de la ”Carmina Burana” (Carl Orff) la ”You are so beautiful” (Joe Cocker), de la muzică țigănească, la tarantella italiană etc.

La plecare, iei cu tine acasă bucuria de a fi asistat la performanțe artistice de mare amplitudine – Ion Caramitru, Mihai Călin, István Téglás – susținute de o echipă excelentă. O notă specială se cuvine prestațiilor lui Mihai Calotă (Trinculo), Ioan Andrei Ionescu (Antonio), Andrei Finți (Alonso), Vitalie Bichir (Gonzalo), Marcelo S. Cobzariu (Stephano), Gavril Pătru (Sebastian), Ionuț Toader (spiridușul cu microfonul). Expresiv este și grupul de actori care interpretează marinari, spirite, creaturi: Eduard Cârlan, Mădălin Mandin, Idris Clate, Axel Moustache, Eduard Adam, Alexandra Poiană. Un spectacol care își propune să-ți ofere o stare de bine. Și chiar reușește.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Augustin Bucur

”Maioneza e tăiată iar bucătăreasa e la Cannes”

Scenariul este scris de Adrian Lustig, iar Horațiu Mălăele apare în dublă ipostază: regizor și actor. În alte roluri importante: fiul mai mare al lui Mălăele, Bogdan, care interpretează un racket și Crina Semciuc, tunsă chilug în slujba personajului principal feminin. Deși este ocupat 25 de ore pe zi, Horațiu Mălăele, acest geniu doar parțial înțeles, a găsit un răgaz pentru a răspunde la câteva întrebări.

- Nu toți criticii autohtoni au înțeles primul tău film. E minunat că asta nu te-a descurajat…

- Motivele pentru care unii criticii români nu au înțeles filmul ,, Nunta mută” au fost extra-artistice și paraculturale, analiza filmului fiind articulată de interesele unei noi ordini cinematografice ale unei grupări cu opțiuni stilistice și de viață diferite. Fundametaliștii acestei mișcări – lăudabile în fond, dar condamnabile în fapt – au obținut și ceva premii care i-au încurajat să continue. La ora asta, pot să organizeze, în liniște și împăcați, Festivalul filmelor românești pentru festivaluri. Ceea ce și fac! Consecințe: interesul publicului pentru filmul românesc este egal cu zero. Așadar, suntem în situația incredibilă în care numărul trofeelor câștigate de filmul românesc depășește cu mult numărul spectatorilor. Ce e de făcut? Nimic, deocamdată! Maioneza e tăiată iar bucătăreasa este plecată la Cannes. Nu puteam fi descurajat de ,,Nunta mută”, care a generat cronici excepţionale în Franţa și a obţinut locul doi în vânzarea de dvd-uri a unui film străin. Am fost invitat de Michael Moore în festivalul de la Michigan, am luat premiul publicului la Bangkok, marele premiu la Terni – Italia. Filmul a fost vândut în peste 25 de ţări. În România, groparii băştinaşi (sau, cum spunea un distins scriitor, băștinoși) i-au dat un premiu de machiaj şi nu l-au difuzat mai nicăieri. Se pare, totuși, că, pentru a fi noi înşine, trebuie să plecăm puţin sau să plecăm de tot.

- Dacă, în sinea ta, ai avut, totuși, vreo nemulțumire legată de felul în care ți-a ieșit ”Nunta mută”, ai făcut vreo corectură în ”Funeralii fericite”?

- Nu s-a pus problema unor corecții la noul film, fie și doar pentru faptul că îmbracă o nouă stilistică, trăiește într-un regim cu precădere realist, are o altă dimensiune, o altă dinamică, este altceva. Cât despre relația mea cu demolatorii amintiți mai la deal, nu mai e nimic de corectat. Divorțul este în pronunțare. Ce poți face împotriva unor mercenari care servesc orbește interesele grupului plătitor, decât să pui bicicleta la gard și să pleci? Dar, dacă impertinența își va depăși hotarele, cum este de presupus, mă voi întoarce și voi reacționa înzecit.

”Povestea impune stilul”

- Judecând după imaginile pe care le-am primit de la MediaPro Distribution, înteleg că mizezi din nou pe picturalitate, suprarealism. Am văzut niște măști felliniene… Crezi că asemenea lucruri mai țin în cinematografia de azi, în care se filmează cu telefonul și se practică un neo-neorealism sordid?

- ,,Nu mă-ncântați nici cu clasici,/Nici cu stil curat și antic ,/Toate-mi sunt de o potrivă,/Eu rămân ce-am fost : romantic.”-spunea Eminul. Subscriu, într-un fel. Iubesc filmele lui Charles Chaplin, Ingmar Bergman, Federico Fellini, Akira Kurosawa sau Orson Welles, niște războinici învingători, care au ignorat toate canoanele de până la ei și și-au văzut de treabă. Nu caut să fiu ca niciunul dintre ei și poate că nici n-aș putea. Mai cred că niciunul dintre suspomeniții nu a căutat cu obstinație să rămână în oala aceluiași stil. Cred, mai curând, că au dorit să spună ceva. Mai cred că povestea impune stilul. Așa încât, dacă viitorimea va avea ceva de spus, poate să filmeze și cu telefonul, să deseneze cu scobitoarea și să cânte la furculiță. Contează mai puțin dacă demersul lor se va numi neo-neorealism, ultra-constructivism, pan-electronism sau extra-futurism. E treaba catalogarilor, a exegeților și istoricilor să stabilească niște curente și ierarhii, și alea vremelnice și de conjunctură. Important este mesajul.

- Cum a fost să-ți dai singur indicații regizorale?

- Spuneam după ,,Nunta mută” că, a dori să faci un film ca regizor, așa cum vrei, este ca și cum ți-ai propune să ai copii cu o femeie gonflabilă. Să mai fii și actor este ca și cum ți-ai propune să te îngrași repede, mâncând în fiecare zi un pumn de cuie. Lipsa banilor ne-a împins în grabă, așa încât n-am avut timp de prea multe indicații. Dar, dacă ar fi să aleg doi oameni care s-au identificat emoțional cu filmul și fără de care filmul putea să fie mult mai puțin, aceștia sunt Adriana Itu și Viorel Sergovici.

- Dintre actorii tineri care debutează în filmul tău, pentru care ai băga mâna în foc?

- N-aș băga mâna-n foc pentru nimeni. Filmul meu vorbește, în principiu, despre zbaterea noastră personală și predestinare, așa încât, cred că dacă tinerii debutanți își vor atinge scopul, succesul lor va ține, poate, și de efortul lor, dar și de decizii metafizice. Nu pot însă, să nu remarc apariția a doi actori de exceptie: Crina Semciuc și Bogdan Mălăele.
- S-a întâmplat ceva ciudat, interesant, comic sau inexplicabil în timpul filmărilor?

- Nu, nu s-a întâmplat nimic ciudat, fapt care ni s-a părut interesant, comic și inexplicabil.

- Cam câte ore pe zi și noapte muncești și cum faci de reziști?

- Parafrazând pe știți voi cine, ,,muncesc enorm și rezist monstruos”. Se înțelege din asta că este forma mea liniștitoare de comunicare.

Premiera noului film marca Mălăele va avea loc săptămâna viitoare (vineri, 7 iunie). Până atunci, vă mai dezvălui că muzica ”Funeraliilor fericite” a fost compusă de celebrul Vladimir Cosma, muzicianul francez de origine română, care creează pentru prima oară o partitură pentru o peliculă românească. Din distribuția filmului mai fac parte: Florin Zamfirescu, Dorina Lazăr, Igor Caras-Romanov, Alexandru Bindea, Antoaneta Zaharia ș.a. Mai multe, după premieră.

Gabriela Hurezean