”Sfântul Nicodim de la Huși” este un one-woman show scris și jucat de o actriță exemplară, care nu așteaptă să i se ofere totul pe tavă, pentru că știe să construiască și singură: Denisa Dogaru. Cea care a regizat spectacolul, Crista Bilciu, și-a investit capacitățile de uomo universale (nu există termen consacrat pentru feminin) și în această aventură de real curaj. După succesul fulminant, înregistrat de Bilciu & Saltelechi cu ”Pe jumătate cântec”, noua montare se anunță de pe acum ca o nouă victorie. Când am primit invitația să particip la repetiția cu public, m-am așteptat – cum era firesc – să asist la o creație marcată de mici imperfecțiuni și eram curioasă cum se produce finisajul, șmirgheluirea finală, care dă intensitate strălucirii.

Păi, n-a fost să fie. Recitalul Denisei Dogaru a decurs fluent, fără zgâlțâieli, oferindu-mi mie și celorlalți spectatori (după cum au mărturisit chiar ei, la sfârșit) senzația că am citit povești dintr-o carte încântătoare. Crista Bilciu ne-a spus, înainte de spectacol, că repetițiile s-au ținut în dormitor și că era prima dată când proiecția (de fapt, decorul) se vede la dimensiunea necesară. Adevărul e că, atunci când știi exact ce urmărești și prin ce mijloace vei exprima acel ceva, nu mai contează unde repeți, în baie, în casa scării, pe o bancă din parc. Dacă te ajută imaginația/inteligența, poți accesa convenția fără materializare concretă. Asta se întâmplă și cu Crista Bilciu. Repetiția din sala Teatrului Podul, aflată la ultimul etaj al Casei de Cultură a Studenților (ex- Preoteasa) a fost, de fapt, o premieră ca orice premieră, cu lecția bine învățată, cu emoții inevitabile și cu happy ending binemeritat. De o polivalență năucitoare (e la fel de bună în regie, dramaturgie, poezie, pictură, arta filmului) Bilciu își trăiește în continuare copilăria, mărturisind că ”se joacă”. Aici e cheia. În bucuria copilărească de a căuta/descoperi/construi ceva neîngrădit de stereotipuri și prejudecăți. Și, desigur, în răbdarea cu care îți desăvârșești alcătuirea. Răbdarea și migala sculptorului în bob de orez.

Denisa Dogaru face parte din aceeași familie a perfecționiștilor plurivalenți. Monologul pe care l-a scris, inspirându-se din tradiții năclăite în grotesc, este o înșiruire de povești captivante, în care amărăciunea este oblojită cu haz sănătos, personajele prind viață și vin lângă tine, să-ți dezvăluie secrete tragicomice, iar lumea derizorie a târgușorului se umflă apocaliptic, până la explozie. Partitură complexă din punct de vedere dramaturgic, pentru că oferă actriței posibilitatea de a-și exersa virtuozitatea în chei diferite. Și Denisa Dogaru excelează în interpretarea credibilă a fiecărei vârste. Cunoaștem trei generații de femei: bunica Margareta, fiica ei, Olga, și cele două nepoate, Maia și Carina. Patru femei care s-au adunat în cimitir pentru a-l comemora pe bunicul mort de 7 ani. Femei ”tradiționale”: înșelate, neiubite, părăsite, bătute, evadate în iubiri iluzorii sau în alcool, senine, melancolice, resemnate sau furioase, deștepte sau naive… Cu o recuzită sumară – basma, căciulă rusească, bandană etc. – Denisa Dogaru mizează pe propria versatilitate, simplă, netrucată. Și câștigă. Sigur că, dintre cele patru femei, bătrâna e cea mai savuroasă, grație filosofiei sale de viață plină de umor, dar și acșientului moldoviniesc, care îi împlinește portretul.

Pitoresc este și personajul Olga, aflat într-o chercheleală progresivă, revelatoare de adevăruri ascunse. Cele două fiice constrastează sugestiv. În timp ce Maia se supune cutumelor, chiar dacă le detestă, Carina le ia peste picior fără a bănui că i se pregătește, și ei, o lecție despre condiția femeii românce. Mă rog, în cazul nostru – moldovence. Se poate râde copios la o poveste în care un bărbat bețiv o fugărește, cu un cuțit în mână, pe nevastă-sa, aflată, de asemenea, în stare de ebrietate? Sau la o scenă în care toți participanții la deshumare aleargă prin cimitir după găină? Se poate, o, se poate! Pentru că, dincolo de umorul latent al textului și de ironia subtilă a interpretării, mai sunt și cartolinele stilizate, pictate de Crista Bilciu și proiectate pe post de decor. Târgușorul și cimitirul par ilustrații dintr-o carte de povești, iar animațiile care le traversează (tren, găină etc) accentuează hazul momentului. ”Sfântul Nicodim de la Huși” se joacă din nou luni, 25 noiembrie, de la ora 20.00, la Teatrul Podul, aflat la ultimul etaj al Casei de Cultură a Studenților (în spatele Operei). Intrare liberă. Mergeți. O să vă placă. Mult de tot.

Gabriela Hurezean

Fotografii din arhiva Cristei Bilciu

Acesta este spectacolul despre care n-aș vrea să scriu. Pentru că e atât de bun încât, în raport cu el, toate cuvintele par ponosite locuri comune. Și pentru că mi s-a înfipt cu atâta forță în minte și în suflet, încât cu mare greutate poate fi scos la suprafață. Și toate acestea strict din rațiuni artistice, pentru că (aproape) nimic din cele povestite de Crista Bilciu&Anda Saltelechi, cu mare haz și limpede lacrimă,  nu mi s-a întâmplat și mie, deci am privit cu ochiul obiectiv, neimplicat, al spectatorului. Al spectatorului deloc impresionat de vastul palmares al spectacolului. Premiile sunt subiective și nu servesc la prea mare lucru. Deși Crista Bilciu a scris acest text excepțional (și poate altele, pe care nu le-a scos încă la iveală), deși a regizat la marea artă fabulosul one-woman show susținut de Anda Saltelechi, deși ia premii și când respiră, teatrele nu se întrec s-o invite întru alte fapte glorioase.

”Pe jumătate cântec” se joacă în Sala Studio a Teatrului Odeon. Tocmai a deschis stagiunea. Deși lumea abia începea să se dezmorțească după vacanță, sala a fost aproape plină și, la sfârșit, a aplaudat cu multă convingere. Cum spuneam, textul scris de Crista Bilciu e o binecuvântare pentru orice actriță care își caută marele rol. Dar nu orice actriță are capacitatea Andei Saltelechi de a se transfigura total, schimbându-se dintr-o clipă în alta. Ea este Francesca, fetița de 5 ani,  care povestește, stâlcind cuvinte, cum stă în genunchi pe coji de nucă, în timp ce miezul nucilor se află în tortul pregătit pentru musafiri. Pentru că e ziua ei.

Ea este fetița de 12 ani, complexată de kilogramele în plus. Ea este copila îndrăgostită de băiețelul cel mai popular din clasă, apoi de adolescentul care e îndrăgostit de altă fată, dar cu care cântă în parc și se alege cu nota scăzută la purtare. Tot ea este cea care reinterpretează basmele clasice: ”Când eram mică, mama nu putea termina nicio poveste: de câte ori prefăcutul ăla de Făt-Frumos îi tăia vreun cap Zmeului, plângeam cu convulsii. Chiar şi mai târziu, când citeam cu lanterna sub plapumă, nu puteam pricepe de ce nu-l demasca nimeni pe Făt Frumos, care pornea la drum numai pentru promisiunile împăratului: jumătate de împărăţie plus Cosânzeana de soţie. Cosânzeana era mereu un fel de bonus la averea lui tata-socru. Cel puţin, Zmeul o răpise pentru ea însăşi… ”

Ea trăiește și sfâșietoarea primă iubire, pe cât de împlinită,  pe atât de neîmplinită : ” Şi-mi mai amintesc cum am înţeles atunci, dintr-o dată, întreg Universul, viaţa şi moartea, şi infinitul de dinainte şi de după creaţie. A doua zi l-am aşteptat, la fel şi a treia. Pe urmă i-am scris o scrisoare pe zi vreme de doi ani fix. Nu mi-a răspuns niciodată.” Apoi căsnicia ratată, și cariera de cântăreață – ratată, apoi fericirea de a fi mamă, apoi sentimentul inutilității, al visului spulberat, al spectrului morții: ”Mi-aş dori să existe Dumnezeu nu ca să mă salveze ci numai să se uite la mine cum mor să am un martor pe care să nu-l îngrozească nimicul…”

Anda Saltelechi nu se rezumă la a povesti despre, ea chiar este ceea ce povestește. Dacă ar fi doar Francesca la diferite vârste, interpretarea s-ar derula oarecum liniar, mai puțin complicat. Dar Anda Saltelechi joacă și personajele despre care se vorbește, schimbându-și într-o fracțiune de secundă totul: atitudine, timbru vocal, impostație, tonalitate, expresie a chipului. Mama are accent ardelenesc, educatoarea – accent moldovenesc, coafeza ascunde ceva amenințător în glas, pedofilul e libidinos și plin de sine, copiii din spatele blocului – batjocoritori etc.

Textul scris de Crista Bilciu, pe lângă că e ideal din punct de vedere al valențelor interpretative, atinge cu subtilitate câteva teme arzătoare ale momentului: rasism, șovinism, ecologie, bulying, alcoolism, parenting aberant, sexualitate, maternitate, familie tradițională, religie, școală, (im)posibilitatea de a-ți împlini visul într-o țară a neîmplinirilor ca dat istoric. În ipostază de regizor, Crista Bilciu știe exact ce urmărește cu spectacolul său și, mai ales, știe cum să materializeze ceea ce își dorește. Remarcabile și inserturile video, care sunt tot opera ei. ”Pe jumătate cântec” e genul de spectacol pe care ai vrea să-l revezi în buclă. Miercuri, 2 octombrie, de la ora 21.00, se joacă în festivalul TRAGOS, la Teatrul ”Jean Bart” din Tulcea. Dragi tulceni, n-ar strica să vă grăbiți să mai prindeți un bilet!

Gabriela Hurezean

Fotografii de Maria Ștefănescu și Vlad Catană