Când am primit invitația la premiera cu ”Idolul și Ion Anapoda”, am avut imediat viziunea unei comedii romantice de epocă. Dulce și roz. O viziune nu tocmai încurajatoare. Dar m-a provocat distribuția: cinci actori cu locuri speciale în galeria mea de preferințe. Așa că am purces la drum cu încredere și ceea ce am văzut a fost peste așteptări.

Mariana Cămărășan (care semnează inspirata regie alături de Toma Dănilă) a adaptat piesa lui G.M. Zamfirescu, recitind-o cu fină ironie și transformând-o într-o poveste atemporală, universal valabilă. Rolul titular i-a fost încredințat lui Richard Bovnoczki, un actor care poate juca orice vârstă, orice stare, orice situație,  fără machiaj sau alte adjuvante. Un actor care îți merge drept la inimă, pe căi numai de el știute.

Ion Anapoda, în versiunea Bovnoczki, este un visător incorigibil, un om bun, chiar și atunci când se dedă machiavelâcului. Este atât de discret și umil, încât nici nu i se rostește numele, fiind doar ”Dânsul” pentru cei din casă. Și nu renunță la bunătate/inocență, deși știe că va fi tratat drept imbecil și anapoda. O situație cunoscută, nu-i așa? E o adevărată încântare să-l vezi cum jubilează călcând cu galoșii pe covorul sacru, cum se fâstâcește mereu, cum devine Pygmalion pentru noua Galateea, nefericita Frosa, cum pritocește planuri de anihilare a adversarului, cum rezistă unor avansuri amoroase pe care nu și le dorește.

Oana Pellea este Stăvăroaia, stăpâna casei. Cu haru-i infailibil, actrița conferă personajului viață, culoare, vibrație, consistență. E și zmeoaică dictatorială,  și femeie singură, însetată de iubire, și intrigantă, și vulnerabilă, și atotștiutoare, și înșelată în așteptări, dar niciodată resemnată. Explorându-și rolul până la ultima fibră, actrița își schimbă până și timbrul vocii, în slujba identificării profunde cu personajul. Stăvăroaia Oanei Pellea este cameleonică: o scorpie în raport cu Frosa cea din flori, ocrotitoare și complice/interesată cu Mioara, nepoata favorită, romanțioasă și tandră cu bărbatul care ar putea să-i dăruiască o iubire târzie.

Stăvăroaia dansează conga și tango, poruncește, oftează, terorizează, speră, se bucură, e dezamăgită și, în general, are un haz nebun, care te trimite cu gândul, obligatoriu, la o altă splendidă performanță a Oanei Pellea, Veta, din ”Noaptea furtunoasă” regizată de Mihai Măniuțiu.

Cu admirabil simț al măsurii, Cristina Casian creionează o eroină caricaturală: Mioara, nepoata Stăvăroaiei, este ”femeia fatală” pe care o iubesc toți bărbații din piesă. Naivă, credulă, influențabilă, aproape că face jocurile interesate ale Stăvăroaiei, acceptând compania ”Morții Obosite”, directorul adjunct de la bancă, cocoșat, dar bogat. Deși, în această versiune regizorală, Mioara este o proastă ridicolă, la modul cel mai concret, Cristina Casian își ține în frâu cu măiestrie personajul, acordându-i exact cantitatea de ironie de care e nevoie.

Oropsita Frosa (pe care Stăvăroaia o urăște, oarecum motivat) este magistral interpretată de Florina Gleznea. Copila luată ”de suflet” parcurge o traiectorie destul de grea, în condițiile date, de la servitoarea terorizată, speriată, nevricoasă, la domnișoara care, încet, încet, se lasă cizelată. Pentru ca Frosa să nu devină un fel de Cosette, patetismul personajului este tăiat regizoral prin nota de burlesc dată de bătăile cu mătura, cu papucul și cu ce se mai nimerește. Momente pe care actrița le parcurge cu nonșalanță, fără a-și pierde acea capacitate – pe care i-am admirat-o mereu – de a spune mai multe cu ochii.

István Téglás propune un Valter mereu depășit de situație, un păcălici amintind prin grație, mobilitate, expresivitate, de celebrul Valentin le Desossé al lui Toulouse-Lautrec. Valter se vrea un dandy cuceritor, dar nu e decât e un fel de copil mare, uimit și neajutorat, asistând neputincios la rătăcirile femeii iubite. Și cu acest personaj, abordat într-o cheie cu totul și cu totul inedită, István Téglás demonstrează polivalența luxuriantă a talentului său.

Totul, în acest spectacol, este încărcat cu haz. Vladimir Turturică a creat un decor asortat: rame groase, fără conținut, covor – carpetă cu Napoleon călare, în amintirea răposatului Stavăr. Umorul, mai mult sau mai puțin latent, mustește în viziunea regizorilor Mariana Cămărășan și Toma Dănilă. Acel strigăt al Stăvăroaiei, ”Stavăr? Toată lumea-n dulap!” e de un comic criminal și spune totul despre fosta ei căsnicie, în care ”fiecare era cu ale lui”. Ca să nu mai lungim vorba, ”Idolul și Ion Anapoda” , noua premieră de la ARCUB, este o comedie ca la carte, prietenoasă și relaxantă, numai bună de încălzit o seară ploioasă, de toamnă.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Cătălina Flămânzeanu

Așa cum e frumos și sănătos în lumea teatrului (și, dacă ne gândim mai bine, în orice lume) Gala Premiilor festCO – 2015 a prezentat o tandră împrietenire cu Gala UNITER, în primul rând pentru că i-a elogiat pe cei rămași fără premii la evenimentul guvernat de cuțitașul lui Ion Caramitru (din păcate, nu și pe Andrei Huțuleac!) și, în al doilea, pentru că indiferent despre ce a fost vorba, s-a găsit câte o trimitere spirituală către… amica mai mare. Păcat, mare păcat că nu s-a transmis în direct la televiziune. Așa, noi, cei care am fost martorii spectacolului, am rămas cu frustrarea de a nu fi împărțit cu prietenii, rudele, cunoștințele, iubiții, vecinii distracția maximă care ne-a fost oferită.

Mai întâi, au apărut cei doi prezentatori, Alex Bogdan și Andrei Huțuleac,  îmbrăcați în costumașe de ginerici. Bogdan s-a prezentat drept ”fostă vedetă TV” (pentru cine nu se uită la televizor, a fost cel mai tare raketz din istoria raketzilor, la Mondenii). Huțuleac s-a prezentat drept cel care ”era să ia premiul UNITER”. Mai târziu, tot el ne-a (și s-a) consolat spunând că a terminat facultatea abia de doi ani, deci mai are timp să colecționeze premii. Emulul său, Mihai Călin, care a luat trofeul UNITER pentru rol secundar,  a absolvit mult mai demult. Sigur că data absolvirii nu poate fi criteriu acceptabil în acordarea premiilor. Un ex-aequo n-ar fi omorât pe nimeni… Revenind la premiile festCO: cică, dacă le iese bine prezentarea, George Mihăiță îi angajează pe Bogdan&Huțuleac pentru un an la Comedie. A ieșit excelent. A fost cea mai bună dintre cele 13 Gale de până acum. Deși sunt unii care încă mai cred că 13 poartă ghinion.

Atâta doar că, fix când cei doi s-au hotărât s-o ia ”metodic, din gară-n gară”, au picat afișele de pe lateralele scenei, apoi a picat un reflector din tavan, apoi a picat lumina. Apoi a… picat Dorina Chiriac, acompaniată de Mihai Bisericanu, pentru a cânta cu mult talent (chiar nu știam că poate să cânte atât de bine!) piesa lui Ion Cristinoiu, ”N-am noroc”.  A avut un moment apocaliptic și Florin Piersic ăl Mic (îi spun așa , deși e înalt de vreo 2 m și are vreo 40 de ani, pentru că îl enervează ”Junior”, dar trebuie să-l diferențiez cumva de tatăl lui).

Deci, Piersic ăl Mic a prezentat un fragment din ”Freak Show”-ul său de la Godot. E vorba despre un nene care, după vorbă, după port, pare șantierist pensionat, și care, în fiecare noapte se uită la o luminiță roșie aflată la 1 km depărtare de fereastra lui. Sperând că la fereastra cu luminița roșie va apărea o femeie frumoasă care o să-i facă semn cu mâna. Poveste romantică, râs cu lacrimi. La fel și când s-au apucat Bogdan și Huțuleac să anunțe premianții.

Bogdan nu se putea abține să imite pe cine-i venea în minte: pe maestrul Beligan, care stătea în primul rând fix în fața lui, pe Victor Rebengiuc, pe Ion Caramitru prezentând Gala UNITER… Huțuleac juca rolul prezentatorului sobru și încerca să-l potolească pe Bogdan, în ideea că, poate, cine știe, se găsește cineva care să le facă un teatru independent în Lehliu Gară. În gară. Aria cea mare a lui Huțuleac a fost când Alexandru Pavel și-a luat Premiul pentru rol secundar masculin, adică Urecheatul din ”Mobilă și durere”. Rol pe care îl joacă alternativ cu ANDREEEEI HUȚULEAAAAC. Ai cărui părinți au făcut 250 de km de la Galați ca să-l vadă încununat cu lauri la Gala UNITER! Fiindcă premiul ăsta ar fi fost mai important pentru ei decât corigențele lui Andrei din liceu. Unde mai pui că băiatul lor are 25 de ani, deci e fix de-o vârstă cu UNITER-ul…

Cei doi amfitrioni au continuat să se tachineze, Dorina Chiriac și Mihai Bisericanu au continuat să cânte, laureații au mulțumit cui s-a cuvenit, ca la Premiile Oscar. Seara s-a încheiat cu un spectacol care ne-a tăiat respirația, ”Păi… despre ce vorbim noi aici, domnule?” de Cătălin Ștefănescu, după ”Moromeții” lui Marin Preda, în interpretarea a doi magnifici: George Mihăiță și Marcel Iureș. Dar despre asta, mai încolo, n-o să înghesuim aici nestemate peste nestemate. Iată mai jos și premiile ediției de anul acesta a festivalului Comediei Românești:

Premiu de excelență, pentru întreaga carieră: Iarina Demian (cred că au fost luate în calcul extraordinarele sale interpretări actoricești dar și spectacolele antologice pe care le-a regizat și încă le va mai regiza!)

Premiu de excelență pentru întreaga carieră: Vladimir Găitan, minunatul actor care s-a dedicat aproape în totalitate Teatrului de Comedie. În imagine, alături de fiica sa, Gloria, admirabilă actriță, și ea.

Cea mai bună actriță în rol secundar: Cristina Casian pentru rolul din spectacolul ”N(AUM)”, regia: Mariana Cămărășan – coproducție UNTEATRU și Teatrul Metropolis, București

Cel mai bun actor în rol secundar: Alexandru Pavel pentru rolul Urecheatu’ din spectacolul ”Mobilă și durere” de Teodor Mazilu – Centrul Cultural pentru UNESCO din București

Cea mai bună actriță în rol principal: Oana Pellea pentru rolul din același ”N(AUM).

Cel mai bun actor în rol principal: Mihai Smarandache pentru rolul din spectacolul ”De vânzare/For Sale” text și regie de Gianina Cărbunaru– Teatrul Odeon, București.

Cel mai bun scenograf: Andu Dumitrescu, pentru creația sa din ”De vânzare/For Sale”, Teatrul Odeon.

Cel mai bun regizor: Victor Ioan Frunză pentru direcția de scenă a spectacolului ”Mobilă și durere” de Teodor Mazilu, Centrul Cultural pentru UNESCO ”Nicolae Bălcescu”.

Cel mai bun spectacol de comedie: ”Mobilă și durere” de Teodor Mazilu, în direcția de scenă a lui Victor Ioan Frunză, știți deja unde.

Premiul pentru spectacol eveniment: ”Păi… despre ce vorbim noi aici, domnule?” de Cătălin Ștefănescu, după ”Moromeții” de Marin Preda, în regia lui Alexandru Dabija, cu George Mihăiță și Marcel Iureș, producție a Teatrului Act.

Laureații Concursului de Comedie Românească, ediția a X-a:

Locul I – ”Regina mării” de Mona Radu

Locul II – ”Emancipare” de Radu Iacoban

Locul III – ”Efecte colaterale” de Alex Popa

Iată și componența juriilor care au operat cu probitate și competență:

Juriul concursului de comedie: Adrian Lustig, Dragoș Huluba, Dorina Chiriac

Selecționer festCO 2015: Maria Zărnescu

Juriul festCO 2015: Sanda Manu, Coca Bloos, Paul Chiribuță, Nina Brumușilă, Monica Andronescu

Acestea fiind zise, să ne vedem cu bine la anul! Dacă se poate, cu aceiași amfitrioni.

Gabriela Hurezean

Instituția independentă, intitulată UNTEATRU, se află pe o stradă (Ilfov, în spatele CEC-ului) ale cărei case nu au numere. Cel puțin, nu la vedere. Ultima dată, am văzut numărul clădirii în care se află UNTEATRU pe un burlan. De data asta n-am mai fost atentă să văd dacă e, încă, acolo. M-a furat magia locului. Parcă toată strada e din povestirile lui Mircea Eliade, nu doar ”La țigănci”, pe care am văzut-o transformată în spectacol.

Sala e mică, încap maximum 50 de oameni, de aceea, a reconstitui lumea fantastică din ”La țigănci” într-un spațiu atât de drastic limitat poate fi o aventură în care îți prinzi urechile. Dar ajung câțiva metri de mătase neagră și un candelabru cu flori transparente, ca un nor luminos, și, deodată, ești exact acolo unde vrea Eliade. Sau cei doi regizori ai spectacolului, Andrei și Andreea Grosu (care au realizat și adaptarea textului, liberă dar, paradoxal, foarte fidelă). În rolul profesorului de pian Gavrilescu, strălucește Richard Bovnoczki, un actor pe cât de bun, pe atât de scump la vedere. Și nu din vina lui… Gavrilescu este loser-ul clasic. A ratat tot ce se putea rata în viață și, deși sensibil și talentat, își târâie zilele ca profesor de pian. Sărac. Însurat cu o femeie pe care n-o iubește.

Ochii lui Richard Bovnoczki exprimă cu tulburătoare acuitate toate stările prin care trece nefericitul omuleț: melancolie, dezamăgire, curiozitate, uimire, dar mai ales teama, acea teamă devoratoare, care l-a împiedicat mereu să trăiască. Este omul care nu mai are speranțe sau visuri, pe deplin resemnat cu propria ratare, cu prea târziul absolut. Dar ceea ce, pe dinafară, pare un bordel, pentru el va fi purgatoriul. Baba, precum Charon, îi va permite să treacă dincolo, iar cei trei îngeri ai morții îl vor ajuta să-și revadă greșelile, majoritatea izvorâte din lașitate. Răscumpărarea este imposibilă, pentru că nu va putea niciodată să deosebească țiganca dintre cele trei însoțitoare prin labirinturile propriei conștiințe. Dacă, în realitate, între actrițele care întruchipează trio-ul angelic nu există nicio asemănare, prin machiaj și coafură s-a obținut o fascinantă iluzie optică: Florina Gleznea, Corina Moise și Cristina Casian par gemene identice!

Înveșmântate la fel, în stil office, cu pantaioare negre, singurele detalii care le deosebesc sunt culorile intense ale pantofilor stiletto. Iar descălțarea va echivala cu o dezveșmântare totală. Cele trei actrițe parcurg cu flexibilitate și putere de convingere traseul de la simple (aparent) prostituate, la făpturi eterice, supranaturale. O excelentă soluție scenografică este învelirea în voal a capului Babei, astfel încât aceasta să devină o apariție realmente fantomatică, înfricoșătoare. Mihaela Trofimov este la fel de credibilă în rolul Babei ca și în cel total diferit, al iubitei părăsite, solara Hildegard, care va apărea, la sfârșit, precum Beatrice din Divina Comedie, pentru a-l conduce pe Gavrilescu spre… pădure (cum scrie Dante: ”Pe drumul vieții-ajuns la jumătate/Mă regăsii într-o pădure-obscură/Căci drumul drept lăsasem a-l străbate…”).

Liviu Pintileasa interpretează nuanțat rolul taxatorului din tramvai și pe cel al vecinului bețiv. Impresionantă creație actoricească oferă și Bogdan Cotleț în triplu rol: ușierul de ”La țigănci”, fiul Georgeștilor (cu admirabilă finețe a umorului) și muscalul blând și romantic. Cum spuneam, scenografia lui Vladimir Turturică accentuează atmosfera de mister care, pe nesimțite, îl va absorbi și pe spectator, astfel încât, la un moment dat, călătoria lui Gavrilescu va fi și călătoria publicului. Pe scurt, Andrei și Andreea Grosu au reușit să materializeze ceea ce și-au propus: “La tigănci – textul care vorbește cel mai clar și, în același timp, cel mai ascuns despre vis. Sau nu. Frumusețea luptei pe care o duci cu un text care are la bază o nuvelă fantastică e că indiferent de cine câștigă, rezultatul este uluitor: un spectacol în care recreem o lume neînțeleasă pe care încercăm să o decriptăm prin bucățele de limbaj recognoscibil.” Spectacolul – finanțat de ARCUB prin programul București 555 – s-a finalizat cu deplin succes, iar cei care l-au susținut merită, și ei, toate aplauzele noastre pentru bunul gust cu care își aleg proiectele în care se implică.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Adi Bulboacă