Piesa lui Alexander Zeldin, ”Beyond Caring”, titlu tradus prin ”Dincolo de tandrețe”, are legătură cu tandrețea doar accidental/colateral. De altfel, caring nici nu se traduce prin tandrețe, ci prin păsare, prin a simți/trăi grijă pentru cineva. Scuzați frustețea exprimării, dar limba neaoșă română are sintagma cea mai  potrivită pentru caring: te f**e grija de cineva. Asta implică tot: absența erotismului fizic, înlocuirea lui cu sentimentul de a-ți păsa, al grijii concrete, care se practică numai cu sufletul. E iubirea aia de semeni vecină cu sfințenia. Deci. Nu știu cine a tradus, nu există fluturaș sau caiet program, problema e că, dacă a tradus titlul atât de… aproximativ, pot să am unele rețineri și față de traducerea întregii piese. Oricum, regizoarea Sânziana Stoican face tot posibilul să transpună pe scenă tot ce vrea să zică Zeldin. Un mesaj intens, care nu are nevoie de povestioare lacrimogen telenovelistice și gesturi mărețe. Totul e să ai răbdarea necesară pentru a urmări demonstrația până la capăt. Trebuie să recunosc că am început să dau semne de nerăbdare când am avut revelația că au trecut 50 de minute din spectacol și încă nu știu mare lucru despre personaje. Doar frânturi, subtilități, răsfrângeri… Letargie în decorul bine structurat de Valentin Vârlan.

Apoi, Zeldin dezvăluie tot ce e important, despre fiecare. Scurt, tăios, usturător. Despre oamenii gri șobolan, care se confundă cu umbrele. Pe care îi privim fără să-i vedem. Ei sunt disperații care supraviețuiesc îngrozitor de greu, acceptând condiția de sclav la muncile cele mai de jos. Nu, munca nu e rușinoasă, chiar dacă ești angajat ca spălător de toalete, dar e cumplit să te simți călcat în picioare de unii care nu sunt cu nimic mai presus decât tine. Tudor Cucu-Dumitrescu împlinește perfect un asemenea exemplar. Ian este șef peste trei femei și un bărbat, angajați la curățenie nocturnă, într-o fabrică de cârnați. Mai nou, și-a descoperit o aplecare spre spiritualitate. Ce înțelege el prin spiritualitate? ”Eu sunt propriul meu Dumnezeu.” Un dumnezeiaș mărunt, funcționând pe bază de ”energie sexuală”, în realitate un impotent care își consumă ”virilitatea” singur, în baie, contemplând pe telefon cele pornoșaguri. Dar se simte puternic prin neîndurarea de satrap cu care îi conduce pe cei patru necăjiți, dar și prin bunăvoința ipocrită pe care o scoate la iveală, când și când.

Dan Bordeianu, în rolul lui Phil, exprimă fără greș resemnarea definitivă. Phil spală de multă vreme pereții măcelăriei și, în scurtele pauze, citește romane polițiste de Dick Francis. Cărțuliile pe care le poartă în buzunarul pantalonilor sunt lumea în care se simte fericit. A ajuns la acel nivel al lipsei speranței când nu-și mai dorește nimic. Doar să fie lăsat în pace, să citească. Dan Bordeianu exprimă cu emoție contagioasă acel moment efemer în care Phil se bucură ca un copil, dar se bucură zadarnic.

Becky, în interpretarea impecabilă a Dianei Roman, e genul care își pierde speranța mai greu. Pentru ea, răul e un accident, o situație pasageră, oricât de mult ar dura. Vrea să trăiască, vrea să iubească și să fie iubită, vrea să-și vadă copilul. Chiar dacă îi e foame, chiar dacă o doare, chiar dacă îi vine să se dea cu capul de pereți, Becky șarjează: ea e femeia în care vitalitatea n-a murit, care, poate, într-o zi, va merge mai departe. Cu speranțe se hrănește și Grace (expresivă, adorabilă Cristina Juncu și în acest rol). La doar 27 de ani, suferă de o boală incurabilă, incompatibilă cu efortul fizic. Totuși, Grace își apără demnitatea, încercând să trăiască prin forțe proprii. Aproape supraomenești. Susan, întruchipată de Laura Vasiliu, cu sensibilitate și rafinament în exprimarea stărilor, este o adevărată efigie a disperării, a înfricoșării, a înfrângerii fără șanse de scăpare. Susan doar supraviețuiește de azi pe mâine, ființă rătăcită într-o lume care nu are nimic să-i ofere.

Și peste toate acestea, ca un memento, sunetul ăla lugubru, amintind de mugetul pe care îl scot tripozii din ”Războiul lumilor”, în timp ce presară pe pământ oamenii tocați mărunt și transformați în îngrășământ. Un spectacol bun și util în această eră a disperării generalizate. La sfârșit, pleci scufundându-te în noapte, fericit că ai un acasă unde să te întorci, găsești hrană în frigider, ai destui bani cât să poți face daruri celor dragi și, dacă ai nevoie de ajutor, ai de unde să-l primești. Iar dacă tu, la rândul tău, întâlnești un om storcoșit de soartă, ai mijloace să-l ajuți.

Gabriela Hurezean

Imagini din arhiva Teatrului Nottara

Pe Alexandru Voicu îl știu de mic. Era elev la Botoșani și se ”antrena” în Atelierul de teatru condus de Lenuș Teodora. Mi-a sărit în ochi atunci, mi-a sărit în ochi și mai târziu când, pe scena Teatrului Național din București, juca un soldat care se distingea cumva de restul batalionului. Și nu neapărat pentru că știa să cânte la acordeon. L-am revăzut, apoi, în rolul principal din ”With a little help from my friends”, la Excelsior, power play-ul care dădea, în sfârșit, adevărata măsură a talentului său. La Gala HOP a prezentat: un picior în ghips, cârje, emoții, curaj și monologul ”Marele mecanism”, o inspirată adaptare după Hamlet. Faptul că fizicul nu l-a ajutat întru prea multă mișcare a fost de bun augur: mai multă interiorizare, mai fine nuanțe, mai multă claritate în transmiterea  ideii/trăirii.

Pe Alina Petrică am văzut-o anul acesta, în două spectacole foarte bune: ”Mon Cabaret Noir” (Teatrelli) și ”(D)efectul Placebo” (Teatrul Național București). Actriță totală! Cântă, dansează, își asumă personajul până la cele mai ascunse irizări. La Gala HOP, ”Sonata după Shakespeare” i-a prilejuit o Julietă imprevizibilă, evoluând într-un rafinat crescendo al emoției.

Două spectacole ale lui Andrei Șerban mi-au revelat-o pe Adela Bengescu. Este genul acela de actriță care poate să stea nemișcată, într-un colț al scenei, și tot îți transmite exact ceea ce trebuie să transmită. În ”Omul cel bun din Seciuan” joacă un copil, în ”Carousel” este ascuțitorul de cuțite (un fel de înger al morții). Roluri aproape lipsite de cuvinte, care, totuși, acționează hipnotic asupra spectatorului. La Gala HOP a venit cu monologul ”Treziți-mă, spuneți-mi cine sunt!” Din păcate, colajul de texte pe care și l-a alcătuit, având o tonalitate constantă, i-a impus și o interpretare monocordă, care nu i-a pus în valoare expresivitatea absolut remarcabilă.

Mari descoperiri

Au fost două. Despre Cătălin Asanache v-am povestit în episodul trecut. Prezintă de pe acum simptomele unui foarte mare actor. De data asta, vă voi povesti despre Raluca Marina Radu.

Fata asta, când intră în scenă, te apucă de suflet, de minte, de inimă, de răsuflare, te apucă și te ține strâns și te duce cu ea în râs și plâns, și bucurie și spaimă, și smerenie și cinism. Și, la urmă, când se termină totul și îți dă drumul, te simți, deodată, orfan în lume. Are doar 25 de ani (neîmpliniți!), a absolvit Facultatea de Teatru la Cluj, anul trecut. Prezintă o maturitate artistică ieșită din comun. Știe să dozeze farmaceutic energia, emoția, sunetul, gestul, este perfect stăpână pe mijloacele de expresie, recunoaște infinitezimal limita de la care începe excesul, dicție perfectă, grație, agilitate și foarte multă inteligență. Așa se face că monologul ei, ”Apemantus – De la Nebun la Ne-bun” a fost un colaj de texte perfect articulat, omogen, cu un fir logic impecabil, care i-a pus în valoare harul actoricesc. Cum să v-o descriu mai bine? Am postat pe Facebook o arteziană de la Vox Maris. Așa e Raluca Marina Radu. Fix ca arteziana aia zburătoare, luminată în toate culorile.

Go to the library, Ophelia!

Am văzut, în concurs, la Gala HOP, destui actori talentați pe care, însă, i-a defavorizat grav ”libretul” ales. Poate o fi fost prea puțin timp, prea puțină inspirație, prea puțină răbdare? Cred că a fost, mai degrabă, prea puțin exercițiu al lecturii. Vrei să obții un colaj bun? Mergi matale la bibliotecă, iei un braț de cărămizi negre, pe care scrie ”Shakespeare – Opere complete”, și te pui pe citit. Și citești, și citești, și citești și, brusc, observi că monologul tău se coagulează singur, exact așa cum ți-l dorești, coerent și în armonie cu stilul tău. Dacă îl ai. Textul insuficient decantat/cizelat a fost cel care a sabotat prestația celor trei actori din ”Visul lui Ariel” (după ”Furtuna”): Florin Ionuț Crăciun, Tudor Răzvan Morar, Marian Olteanu. Chiar și așa, spectacolul lor a fost cel mai aproape de cerințele Galei. Am putut admira în toată splendoarea lor aptitudinile celor trei: cântat la instrumente muzicale, ritm, umor, acrobație, exactitate în aprecierea timpului, concizie, atenție la amănunte ș.a. Alți concurenți s-au lăsat sabotați de propria tendință de a îngroșa până la insuportabil conturul personajului, transformând dramatismul în burlesc. Un prag greu de trecut a fost pentru unii concurenți faptul că piesele lui Shakespeare sunt scrise în versuri. O capcană din care se iese greu. Pentru că sunt puțini aceia care știu că versurile nu se recită/scandează/turuie, ci se mărturisesc, se rostesc, se povestesc, se dezvăluie. A ști cum să faci abstracție de prozodie e o nucă tare în arta actorului. Recitalul ”Dor de Eminescu”, susținut de Ion Caramitru în ultima seară a Galei a fost o lecție memorabilă despre cum să eviți prăbușirea în capcana prozodiei.

Lia Bugnar: ”Premiile sunt răhăței în ploaie.”

Marele Premiu al Galei Tânărului Actor, instituit în memoria lui Ștefan Iordache și purtându-i numele, a fost acordat actorului Alexandru Voicu, pentru ”Marele mecanism”.

Voicu s-a prezentat eroic, în ciuda piciorului rupt. Același actor a mai primit Premiul Vox Maris și Premiul ”1/10 pentru film la TIFF”.

Premiul pentru cea mai bună actriță, secțiunea individual: Alina Laura Rotaru pentru ”De vorbă cu tine”. Am remarcat ingeniozitatea cu care a spart chenarul probei individuale, transformând monologul în dialog. A interpretat ambele personaje cu umor și subtilitate.

Premiul pentru cel mai bun actor, secțiunea individual: Andrei Radu pentru ”În căutarea muzicii”. Același actor a agonisit și Premiul publicului. Dacă în materie de voturi din partea publicului suntem lămuriți (votează prietenii, rudele etc.), pare ușor ciudată alegerea juriului. În carnețelul meu, la proba individuală, am scris în dreptul lui Andrei Radu ”declamă, n-a înțeles ce înseamnă ne-bun, foarte gros, strident, slab”. La proba impusă am notat doar atât: ”gros”.

Cu toată bunăvoința, am căutat carisma lui Andrei Radu și cu microscopul, și cu telescopul. N-am găsit-o. Poate e de la miopie… Dar îmi răsună în memorie niște cuvinte ale prezentatorului Galei, Alex Bogdan, pe care le-am calificat atunci drept tabloidistice. Pentru că erau indiscreții despre cine cu cine, cine nu mai e cu cine, cine al cui e. Acum mă ajută să înțeleg. Nu și să fiu de acord.

Premiul ”Cornel Todea” pentru cea mai bună trupă de actori: ”Lorenzo” de Daniel Chirilă, cu Loredana Cosovanu, Daniel Chirilă și Tiberiu Enache. Un bun exemplu despre cum poate fi adus Shakespeare în contemporaneitate. Despre cum să abordezi tragismul râzând în hohote. Text bine scris, bine interpretat. Premiu binemeritat.

Premiul ”Sică Alexandrescu” (premiul special al juriului): Raluca Marina Radu, pentru ”Apemantus – De la Nebun la Ne-bun”. Sunt foarte bucuroasă că, în acest punct, preferințele mele converg cu ale juriului. Dacă era după mine, îi acordam și premiul pentru prestanță. Pregnanță. Performanță.

Dacă ar fi rămas opt ore pe scenă, tot nu ne-am fi plictisit. Am văzut de toate în recitalul ei: jazz, cabaret, clownerie, acrobație, haz nebun, lacrimă, pantomimă, dans și actorie. Perfectă. Captivantă. Copleșitoare.

Publicul a mai votat două premii: Cristina Juncu pentru rol feminin (prestație cuminte, liniară) și spectacolul http: //error 500, în regia lui Vlad Trifaș. Bine jucat, dar suferind de câteva lungimi care atârnă plictisitor.

Premiul pentru prestanță și rostire scenică (oferit de actrița Dorina Lazăr care, însă, n-a fost la Gala HOP) a mers la Ștefan Pavel, pentru ”Tocilă Melancolicul”. Un fel de ”scheciuleț tv” alcătuit din clișeu peste clișeu, peste clișeu, peste clișeu.

La o zi după ce ne-am întors pe la casele noastre, am aflat că s-a mai decernat un premiu. Din partea tinerilor teatrologi care au redactat revista Galei, ”Thespis”. Premiul special al tinerilor critici a fost acordat Alinei Petrică. Frumos act justițiar, bravo, critică tânără!

Cei care ați strălucit, dar n-ați fost (încă) încununați cu lauri, recitiți ce-a zis Bugnar. Și nu uitați că e o ediție și la anul.

În încheiere, vreau să spun că spectacolul rezultat din workshop-urile susținute de Ada Milea și Andrea Gavriliu este sen-za-ți-o-nal și ar trebui trecut pe afișul vreunui teatru care se respectă. Ar mai fi multe de spus, dar ce-i prea mult plictisește. Deci, restul e tăcere.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Adi Bulboacă, Florin Ghioca, Maria Ștefănescu

Am văzut atâtea variante ale acestui spectacol, încât mi-ar fi greu să mint că mă încearcă vreun entuziasm năvalnic la gândul că aș mai putea să văd una. M-am urnit, totuși, până la Teatrul de Comedie, pentru că m-a înghiontit conștiința profesională. Și, desigur, curiozitatea de a afla ce se mai poate aduce nou în montarea celebrei piese a lui Mihail Sebastian, ”Steaua fără nume”, la 71 de ani de la premiera absolută. Eveniment consumat la Teatrul Alhambra, transformat în 1960 în Teatrul de Comedie. Director: Radu Beligan. Carele a și jucat rolul lui Miroiu la premiera absolută. Peste zece ani, pe scena Comediei, a răsărit o nouă ”Stea fără nume”, devenită musical, sub pseudonimul ”Alcor și Mona”. Regia: Sanda Manu. În rolurile principale: Stela Popescu și Silviu Stănculescu. Iurie Darie era Grig.

Până să înceapă noua ”Stea fără nume”, regizată de Vlad Massaci, am avut timp să mă impacientez, citind în caietul program că spectacolul durează două ore și cincizeci de minute, cu pauză. Am frisonat puțin și contemplând decorul cenușiu, decrepit, sărăcăcios. ”Aoleu, încă o viziune mizerabilistă!” – mi-a susurat vocea din cap. Cea rea, pentru că vocea bună nu trăncănește atâta. Dar, surpriză! Vlad Massaci a atacat șlagărul arhicunoscut într-o tonalitate nouă. Dacă, până acum, majoritatea montărilor pedalau pe romantism și melancolie (până și domnișoara Cucu a fost, la unii, personaj cvasitragic…) viziunea lui Massaci se axează pe revelarea ridicolului care mustește în subtext. Dan Tudor este o bună alegere pentru interpretarea profesorului Marin Miroiu. Îl ajută ochii ăia rotunzi, de copil uimit, freza electrocutată, rafinata expresivitate corporală, care îi permite să transmită sfiala, umilința, uimirea și, de ce nu, lirismul bine temperat, necesare în definirea personajului.

Cu naturalețe, fără cel mai mic efort, Dan Tudor emite cu atâta putere stări – surpriză, speranță, iubire, duioșie, visare, teamă, exaltare, dezamăgire – încât, fără să vrei, le preiei și tu, spectatorul. Căci, nu-i așa, fiecare spectator are înscrisă în istoria personală măcar o iubire imposibilă… Deși redus ca întindere, personajul Udrea (profesor de muzică și compozitor cu mari șanse de ratare) îi oferă lui Șerban Georgevici un bun prilej de a-și exersa încă o dată, cu efect garantat, hazul pe care i-l cunoșteam de multă vreme.  Dincolo de drama personală – a compus o simfonie dar n-o poate prezenta publicului pentru că nu are destui bani pentru cornul englezesc – Udrea își asumă și drama lui Miroiu. După rafalele de râs pe care le provoacă la prima apariție, urmează, mai târziu, revelația legată de finalul aventurii lui Miroiu, moment realmente emoționant, poate și datorită contrastului dintre cele două momente cu profesorul de muzică. Ambele foarte bune.

Notabilă și prestația lui Mihai Călin, care îi atribuie lui Grig toate trăsăturile necesare pentru a-l face credibil: șarmant, arogant, elegant, nonșalant, sarcastic, pragmatic, într-un cuvânt, bărbatul bogat care știe că totul poate fi cumpărat. Mihaela Măcelaru este domnișoara Cucu, ”profesoara de fizico-chimice”, o femeie acră la suprafață, dar plină de romantism în cotloanele sufletului. Bună, hazlie și sugestivă găselnița regizorală cu scurtatul fustei, parfumatul și rujatul pe ascuns. Cristina Juncu, în rolul elevei, este o plăcută descoperire. Atinge apogeul inspirației actoricești spre final, când îl caută acasă pe Miroiu. Numai de bine și despre actorii distribuiți în roluri secundare: Marius Drogeanu (Șeful Gării), Ruxandra Grecu (Ichim), Pavel Bârsan (Pascu), George Grigore (Un țăran), Florin Bala (Conductorul). Cea care mi-a părut a veni dintr-un alt film – repet, mi-a părut, deci poate fi o simplă impresie personală – este Mirela Zeța.

Poate, pentru că am urmărit cu interes Mondenii, singura trupă de parodie demnă de luat în seamă. Poate pentru că, peste personajul Mona se suprapune personajul Andreea Marin și încă niște nuanțe din alte ”victime” ale Mondenilor. Dar, dincolo de asta, n-am găsit la Mona Mirelei Zeța acea fascinație/magie care ar putea să sucească mințile unui profesor dispus să facă foamea doar pentru a-și cumpăra o carte veche de astronomie. E drept, naiva și capricioasa Monă, în varianta Mirelei Zeța, nu seamănă cu alte Mone, decât într-un punct: culoarea albă a rochiei. Atâta doar că rochia ei ”de seară” este ceva între cămașă de noapte și giulgiu reciclat… O sincopă în imaginația scenografului Andu Dumitrescu.

Acum, câte ceva despre viziunea scenografică și regizorală. În ansamblu, atmosfera postbelică este frumos reașezată în actualitate. Obiecte de azi – celular, neon pâlpâitor, Dacie papuc etc – sunt exploatate în slujba unui umor sănătos. Mai puțin sănătoasă mi s-a părut ideea de a insinua o relație extraconjugală a Șefului Gării cu Ichim, femeia de serviciu. Asemenea licență, total irelevantă în economia poveștii, nu are decât rolul de a-l determina pe bietul Sebastian să se fâțâie nervos în vămile înalte, unde s-o fi aflând.

În schimb, mi s-a părut admirabilă ideea ceasului care funcționează pe bază de coadă de mop sau cea a selfie-ului pe care eleva și-l face cu irezistibilul Grig. Lucruri care nu figurează în didascaliile piesei, dar nu distorsionează, ci completează. Cu mult umor. Da, s-a râs foarte mult la un spectacol care, în alte variante, stoarce lacrimi. Și asta e bine. De lacrimi, lumea e sătulă până peste cap.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Mihaela Marin