Era vineri, 13, ceasul de pe Calea Victoriei dormea în continuare, la 12 fără 13, ne amenința asteroidul, iar la Teatrul Act era premieră: ”Nu regret nimic”, piesa excepțional scrisă de Székely Csaba, ingenios înscenată de Eugen Gyemant și fără cusur interpretată de Irina Antonie, Lucian Iftime și Dan Rădulescu, în decorul inspirat al Mariei Nicola. Tema poveștii s-ar putea rezuma cam așa: dacă ai luat-o pe calea Răului (cel absolut, care se scrie obligatoriu cu majusculă) nu te mai poți abate de la ea, nici măcar atunci când faci Bine. Binele ăla absolut, care înseamnă salvarea vieții unui copil. Iar penitența va fi, cine știe, egală cu mântuirea.

”Performanța cea mai mare – spune Eugen Gyemant – va fi să facem din niște monștri ființe tridimensionale, pe care să le putem nu doar înțelege, ci poate chiar iubi puțin.” Mă rog, cine îl poate iubi pe Hannibal Lecter o să-l iubească și pe fostul colonel de securitate Dominic Kormos, a cărui metodă de tortură e manual pentru toți ceilalți torționari din anii comunismului. Călăul știe că ”un om poate suporta aproximativ 3.600 de incizii înainte de a muri” și nu ezită să-și experimenteze teoria. Lucian Iftime își întruchipează personajul împărțindu-l cu exactitate chirugicală între monstrul pentru care uciderea în chinuri infernale a ”dușmanului de clasă” e o plăcere supremă și vietatea cu principii, care refuză pensia specială și își scoate la iveală coarda sensibilă, empatizând cu fetița necăjită a vecinilor. Judecând după setea cu care lovește sacul de box (în ritmurile nemuritoarei ”Ave Maria”), Dominic urăște cu ferocitate lumea în care supraviețuiește, dar nici față de sine nu pare să nutrească prea bune sentimente. Totuși, există un om față de care se simte dator, singurul pe care nu l-ar trăda cu niciun preț. Și mai este fetița, Liza, care pleacă spre casă spunând ”trebuie să-mi iau bătaia” de parcă ar spune ”trebuie să-mi iau micul dejun”.

Am văzut-o pe Irina Antonie și în alte roluri, pe care le-a jucat admirabil, dar în Liza e de-a dreptul scăpărătoare. Personajul este de mare dificultate/complexitate, pentru că Liza este, în același timp, victima unui tată bețiv (care o bate zilnic ”pentru că sunt un copil inutil și prost”), mica obrăznicătură (”vi s-a întâmplat vreodată să aveți diaree și să nu ajungeți la timp la baie?”), un copil cu IQ foarte ridicat (”ne dezvoltăm mecanisme de a evita durerea, ne distanțăm de realitate”), purtătoarea unei boli de inimă care îi aduce tot mai aproape perspectiva morții, dar tot ea, la cei 16 ani pe care îi împlinește curând, este o Lolită care îl supune la grele încercări pe nemilosul securist. Și puternică, și fragilă, Liza sfidează moartea și trezește în Dominic niște sentimente pe care nu le cunoscuse până atunci. Mai presus de toate, dorința de a salva viața copilei.

Dar trecutul îl ajunge din urmă, personificat într-un alt securist, fostul locotenent Sandu Dima, zis Găină, acum general cu preocupări la fel de infecte. Dialogul dintre cei doi este o atroce trecere în revistă a ”distracțiilor” specifice torționarilor, dar și o reușită încercare de a reprezenta unghiul din care priveau aceștia lucrurile. Pentru Găină, lungul șir de crime săvârșite este, de fapt, o expresie a eroismului cu care au apărat ”valorile” comuniste. Propriu noului stil al securiștilor vechi este, după părerea lui, faptul că există, totuși, niște ”limite peste care nu se poate trece, CEL PUȚIN OFICIAL!”. Acum nu mai e nevoie de ”ploșnițe”, convorbirile se pot lua direct de la companiile de telefonie. Iar treburile murdare, cum ar fi eliminarea ex-securiștilor care știu prea multe și ar putea vorbi, se execută de unii care au ieșit din sistem, dar sunt șantajabili. Dan Rădulescu îl creionează sugestiv pe acest individ unsuros, cu alură de șmecher ieftin, cinic și putred până în măduva oaselor.

Cu tensiunea subtil gradată, cu mult umor (negru) și cu impresionante întorsături de situație, ”Nu regret nimic”, cel mai recent spectacol de la Teatrul Act (susținut, printre alții, de Fundația Simona Halep – mulțumim, Simona!) propune o viziune cu totul și cu totul diferită  despre istoria neagră a comunismului autohton. De văzut obligatoriu!

Gabriela Hurezean

Fotografii de Alex Iureș

Dintre cei care au concurat la succesul spectacolului ”Mizantropul” de Molière, montat de Alexandru Mâzgăreanu la ”Nottara”, primul care trebuie elogiat este traducătorul. Doru Mareș  a știut să găsească sinonimele necesare pentru a aduce textul la zi (de exemplu ”fraier” în loc de ”prost”)  fără, însă, a falsifica în vreun fel conținutul și mesajul textului. Mai mult decât atât, a impus un ritm care nu obstrucționează rostirea firească a replicilor scrise în versuri. O bună materie primă pentru  regizorul care declară din capul locului: ”Orice text clasic mă interesează în măsura în care există în el ceva actual. Cred că e important felul în care tratezi temele respective, e important să le privești cu prospețimea zilei de azi.”

Într-adevăr, Alexandru Mâzgăreanu privește ”Mizantropul” cu prospețimea zilei de azi, dar și cu ironia ei, inevitabilă. Tinerii aristocrați din vremea lui Molière  sunt, acum, copiii de bani gata care își fac veacul prin cluburile de fițe, superficiali, snobi, agresivi. Și cei de atunci, ca și cei de acum își merită cu prisosință titlul de ”atârnători” (am împrumutat din argoul speciei). Mâzgăreanu ne introduce sugestiv în atmosferă, pe muzica trance, duduitoare, mixată de DJ Du Bois (Alexandru Suciu). Suntem într-un club pentru așa zisele VIP-uri, muzica e asurzitoare, beizadelele dănțuiesc. După gustul meu, introducerea dansantă a fost ceva mai lungă decât era nevoie, dar mi-a oferit suficient timp să observ în detaliu că Alexandru Călin dansează ca un profesionist. La fel își joacă și rolul. Philinte este prietenul și, oarecum,  alter ego-ul rațional al lui Alceste, caracter complex, inteligent, ironic, fin observator, care face notă discordantă în ”gașca” de petrecăreți.

Dan Rădulescu a fost ales pentru a da viață mizantropului Alceste și o face exemplar, aducând în scenă un personaj care se abate frapant de la viziunile consacrate. El nu mai este maturul/întunecatul/încruntatul/pateticul de până acum, ci un fel de copilandru îmbufnat că n-a obținut jucăria pe care și-o dorea, sau a obținut-o, dar s-a stricat. Momentan, jucăria este văduvioara Célimène  – Anca Dumitra, evoluând într-un crescendo bine măsurat, cu apoteoză în scena demascării. Antologică expresia împietrită pe fața ei! În viziunea lui Mâzgăreanu, Célimène e foarte aproape de fetișcanele de Dorobanți, care au o unică preocupare: să parvină prin intermediul bărbaților influenți (a se citi ”fraieri” cu bani) pe care îi cunosc și îi joacă pe degete, ca pe niște marionete. Și duduile, și marionetele  – de același calibru în materie de pauperitate  a intelectului, diferența fiind dată de faptul că bărbații au mulți bani iar ele – mulți… nuri. Personajul e bine definit prin vestimentație: totul scurt, sclipicios, mulat, cu decupaje grăitoare. I se cuvine încă o bilă albă regizorului, pentru că el s-a ocupat de costume și decor.

În ordinea logică a lucrurilor, Célimène flirtează cu Oronte (Sorin Dobrin), Acaste (Vlad Udrescu) și Clitandre (Șerban Gomoi), astfel încât Alceste are toate motivele să fie gelos și să urască întreaga omenire, răzbunându-se pe cine apucă. Magistrală scena în care poetul amator Oronte (că, de, dacă ai mulți bani, poți să te consideri și artist…) își citește sonetul pe fundalul naiului lui Gheorghe Zamfir, care îngână ”Păstorul singuratic” direct din telefonul mobil. Toți cei trei domni sunt bine instalați în roluri, cu o mențiue specială pentru Sorin Dobrin, remarcabil în scena demolării poetice pe care i-o administrează Alceste, după citirea sonetului.

Reușite și interpretările celorlalte două personaje feminine din piesa lui Molière. Éliante, verișoara Célimènei, prilejuiește debutul unei tinere actrițe pe care o remarci încă de la intrarea în sală, pentru că stă la ușă, ca hostess-ele din cluburi. Clara Popadiuc creionează cu mână sigură portretul fetei care, încă nepervertită de falsa strălucire a high life-ului, se mulțumește să întârzie în umbra Célimènei. Am remarcat la Clara Popadiuc un amănunt care poate trece neobservat: deși încălțată cu pantofi cu tocuri, a alergat pe scenă fără să se audă, spre deosebire de majoritatea colegelor sale, care bocănesc pe tocuri mai ceva ca o cavalcadă furioasă. Din astfel de mici amănunte, puse laolaltă, se alcătuiesc marile talente.Interesantă este și Arsinoé, atât din punct de vedere al viziunii regizorale cât și din cel al interpretării actoricești. În textul lui Molière, Arsinoé este o femeie în vârstă, pasionată de bârfă. Alexandru Mâzgăreanu întoarce foaia și ne oferă o demoazelă de club, expertă în colportarea ”știrilor” otrăvitoare și neîntrecută în inventarea lor. Sorina Ștefănescu o întruchipează cu aplomb și acuratețe.

Sunt pe deplin actuale aserțiuni ca ”Viciul îi ține p-ăștia-n post,/Lingăii care le ridică osanale” (…) ”aplaudacii unor jalnici căcănari” precum în actualitate sunt ancorate și ilustrația muzicală realizată de Alexandru Suciu și coregrafia lui Arcadie Rusu.

Spectacolul despre care vă povestesc, prezentat de Asociația Opera Prima în parteneriat cu Fundația Dignitas, a fost ultimul jucat la Teatrul ”Nottara”. Încă nu se știe dacă se va găsi vreo scenă care să găzduiască în continuare acest valoros experiment. Să sperăm că se va găsi, mai sunt destui spectatori care s-ar putea bucura de el.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Radu Tuță