Am văzut atâtea variante ale acestui spectacol, încât mi-ar fi greu să mint că mă încearcă vreun entuziasm năvalnic la gândul că aș mai putea să văd una. M-am urnit, totuși, până la Teatrul de Comedie, pentru că m-a înghiontit conștiința profesională. Și, desigur, curiozitatea de a afla ce se mai poate aduce nou în montarea celebrei piese a lui Mihail Sebastian, ”Steaua fără nume”, la 71 de ani de la premiera absolută. Eveniment consumat la Teatrul Alhambra, transformat în 1960 în Teatrul de Comedie. Director: Radu Beligan. Carele a și jucat rolul lui Miroiu la premiera absolută. Peste zece ani, pe scena Comediei, a răsărit o nouă ”Stea fără nume”, devenită musical, sub pseudonimul ”Alcor și Mona”. Regia: Sanda Manu. În rolurile principale: Stela Popescu și Silviu Stănculescu. Iurie Darie era Grig.

Până să înceapă noua ”Stea fără nume”, regizată de Vlad Massaci, am avut timp să mă impacientez, citind în caietul program că spectacolul durează două ore și cincizeci de minute, cu pauză. Am frisonat puțin și contemplând decorul cenușiu, decrepit, sărăcăcios. ”Aoleu, încă o viziune mizerabilistă!” – mi-a susurat vocea din cap. Cea rea, pentru că vocea bună nu trăncănește atâta. Dar, surpriză! Vlad Massaci a atacat șlagărul arhicunoscut într-o tonalitate nouă. Dacă, până acum, majoritatea montărilor pedalau pe romantism și melancolie (până și domnișoara Cucu a fost, la unii, personaj cvasitragic…) viziunea lui Massaci se axează pe revelarea ridicolului care mustește în subtext. Dan Tudor este o bună alegere pentru interpretarea profesorului Marin Miroiu. Îl ajută ochii ăia rotunzi, de copil uimit, freza electrocutată, rafinata expresivitate corporală, care îi permite să transmită sfiala, umilința, uimirea și, de ce nu, lirismul bine temperat, necesare în definirea personajului.

Cu naturalețe, fără cel mai mic efort, Dan Tudor emite cu atâta putere stări – surpriză, speranță, iubire, duioșie, visare, teamă, exaltare, dezamăgire – încât, fără să vrei, le preiei și tu, spectatorul. Căci, nu-i așa, fiecare spectator are înscrisă în istoria personală măcar o iubire imposibilă… Deși redus ca întindere, personajul Udrea (profesor de muzică și compozitor cu mari șanse de ratare) îi oferă lui Șerban Georgevici un bun prilej de a-și exersa încă o dată, cu efect garantat, hazul pe care i-l cunoșteam de multă vreme.  Dincolo de drama personală – a compus o simfonie dar n-o poate prezenta publicului pentru că nu are destui bani pentru cornul englezesc – Udrea își asumă și drama lui Miroiu. După rafalele de râs pe care le provoacă la prima apariție, urmează, mai târziu, revelația legată de finalul aventurii lui Miroiu, moment realmente emoționant, poate și datorită contrastului dintre cele două momente cu profesorul de muzică. Ambele foarte bune.

Notabilă și prestația lui Mihai Călin, care îi atribuie lui Grig toate trăsăturile necesare pentru a-l face credibil: șarmant, arogant, elegant, nonșalant, sarcastic, pragmatic, într-un cuvânt, bărbatul bogat care știe că totul poate fi cumpărat. Mihaela Măcelaru este domnișoara Cucu, ”profesoara de fizico-chimice”, o femeie acră la suprafață, dar plină de romantism în cotloanele sufletului. Bună, hazlie și sugestivă găselnița regizorală cu scurtatul fustei, parfumatul și rujatul pe ascuns. Cristina Juncu, în rolul elevei, este o plăcută descoperire. Atinge apogeul inspirației actoricești spre final, când îl caută acasă pe Miroiu. Numai de bine și despre actorii distribuiți în roluri secundare: Marius Drogeanu (Șeful Gării), Ruxandra Grecu (Ichim), Pavel Bârsan (Pascu), George Grigore (Un țăran), Florin Bala (Conductorul). Cea care mi-a părut a veni dintr-un alt film – repet, mi-a părut, deci poate fi o simplă impresie personală – este Mirela Zeța.

Poate, pentru că am urmărit cu interes Mondenii, singura trupă de parodie demnă de luat în seamă. Poate pentru că, peste personajul Mona se suprapune personajul Andreea Marin și încă niște nuanțe din alte ”victime” ale Mondenilor. Dar, dincolo de asta, n-am găsit la Mona Mirelei Zeța acea fascinație/magie care ar putea să sucească mințile unui profesor dispus să facă foamea doar pentru a-și cumpăra o carte veche de astronomie. E drept, naiva și capricioasa Monă, în varianta Mirelei Zeța, nu seamănă cu alte Mone, decât într-un punct: culoarea albă a rochiei. Atâta doar că rochia ei ”de seară” este ceva între cămașă de noapte și giulgiu reciclat… O sincopă în imaginația scenografului Andu Dumitrescu.

Acum, câte ceva despre viziunea scenografică și regizorală. În ansamblu, atmosfera postbelică este frumos reașezată în actualitate. Obiecte de azi – celular, neon pâlpâitor, Dacie papuc etc – sunt exploatate în slujba unui umor sănătos. Mai puțin sănătoasă mi s-a părut ideea de a insinua o relație extraconjugală a Șefului Gării cu Ichim, femeia de serviciu. Asemenea licență, total irelevantă în economia poveștii, nu are decât rolul de a-l determina pe bietul Sebastian să se fâțâie nervos în vămile înalte, unde s-o fi aflând.

În schimb, mi s-a părut admirabilă ideea ceasului care funcționează pe bază de coadă de mop sau cea a selfie-ului pe care eleva și-l face cu irezistibilul Grig. Lucruri care nu figurează în didascaliile piesei, dar nu distorsionează, ci completează. Cu mult umor. Da, s-a râs foarte mult la un spectacol care, în alte variante, stoarce lacrimi. Și asta e bine. De lacrimi, lumea e sătulă până peste cap.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Mihaela Marin

N-aș putea spune că piesele scrise de Ana Maria Bamberger m-au pasionat vreodată. Pentru că își alege subiecte bune, pe care le ratează din cauza unui patetism greu digerabil. În general, un text imperfect poate fi salvat prin osârdia și inspirația actorilor&regizorilor. Acesta este și cazul piesei ”Taxi Blues” de Ana Maria Bamberger, excepțional înscenată la Teatrul Mignon de Dan Tudor, cu concursul lui Marius Bodochi. Ceea ce a rezultat, e un miracol!

Improvizația ridică reprezentația

Am convingerea că Dan Tudor și Marius Bodochi au respectat (oarecum) textul bambergerian doar în prima parte a spectacolului, aceea în care marele actor al Teatrului Național din București, Șerban Ion Vasilescu (Marius Bodochi) își povestește trista soartă. Ca un Rege Lear de școală nouă, și-a vândut apartamentul din România pentru ca fiica sa, Mihaela, să poată emigra în Germania. Acum își primește răsplata, conform principiului ”nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită”. A renunțat la cariera fulminantă de la Naționalul bucureștean, pentru a se transforma în șofer de taxi la Hamburg. În curând nu va mai avea unde să locuiască, pentru că fiică-sa așteaptă al treilea copil și are nevoie de cameră. Cum spuneam, povestea acestui actor, ”mai mare decât Mălăele și decât Beligan” (spune Iosif) este eminamente tristă, numai că Marius Bodochi, departe de a jeli precum personajul lui Shakespeare, își presară narațiunea cu umor (mai mult sau mai puțin negru), sarcasm/cinism, revoltă, uimiri inocente și divagații pline de haz.

Dimensiunea unui actor este dată mai ales de capacitatea sa de a pune carne și spirit pe un personaj – ca în cazul nostru – destul de malnutrit și scheletic. Evident, n-am aflat acum că Bodochi este un foarte mare actor, dar rolul din acest spectacol îi confirmă excelența. Iar celălalt foarte mare actor, Dan Tudor, care semnează și regia spectacolului, face un duet perfect cu Marius Bodochi. Dacă Șerban Ion Vasilescu este un intelectual rasat, cu limbaj, simbolistică și umor specifice, Iosif – personajul jucat de Dan Tudor – trebuie să pară un șantierist ignorant, din topor, șmecher, descurcăreț, care a venit la muncă în Germania și, ca second job, cântă ”la pălărie” pe un pod. Cu o extraordinară artă a gradării stărilor, Dan Tudor își duce eroul până la deznodământul surprinzător. Din ciocnirea supernovei Dan Tudor cu supernova Marius Bodochi rezultă o explozie destul de greu egalabilă, în care emoția bine escamotată și firescul cinematografic se împletesc cu hazul nebun. La acest spectacol se râde cu lacrimi și cârcei. O notă bună se cuvine și scenografiei lui Doru Zanfir. ”Taxi Blues” a intrat în repertoriul Teatrului Mignon (se află la revărsarea străzii Hristo Botev în Piața Rosetti). În toamnă, la deschiderea noii stagiuni, va avea loc premiera oficială, dar această producție a teatrului independent Mașina de Vise are deja o traiectorie glorioasă: Premiul pentru cel mai bun spectacol și Premiul pentru cea mai bună interpretare masculină (ex-aequo Marius Bodochi și Dan Tudor) la Festivalul Național de Comedie 2012, Galați; Premiul ”Goange Marinescu” pentru regie (Dan Tudor), Premiul pentru cel mai bun actor (Marius Bodochi) și Premiul pentru cel mai bun spectacol la Festivalul Internațional al Teatrului de Studio 2012, Pitești. Un spectacol care dă dependență. Pe pariu că mulți dintre cei care au fost la avanpremiera din weekend-ul trecut, vor fi prezenți și la premiera din toamnă.

Gabriela Hurezean

Credit foto: Teatrul Mignon