Deși știu de multă vreme ce pot talentul și imaginația lui Vlad Cristache, cel care a transpus regizoral textul pe scena Teatrului de Comedie, am purces la premieră cu o strângere de inimă. Tot aici, la Comedie, s-a născut, în urmă cu exact zece ani, spectacolul lui Horațiu Mălăele cu prima capodoperă a lui Gogol, ”Revizorul”, unde adunarea Mălăele + Mihăiță a dat și continuă să dea rezultate mirobolante, foarte greu de egalat, că despre depășire anevoie se poate vorbi. Se pare, însă, că provocările de acest tip îl mobilizează pe Vlad Cristache, astfel încât spectacolul tânărului regizor se apropie curajos de strălucirea celui montat de experimentatul  Mălăele.

Cei care îl cunosc mai bine pe Cristache, știu că imaginea aia de băiețandru premiant/ochelarist/timid maschează o ironie pe cât de subtilă, pe atât de necruțător  tăioasă. Fantezia lui Vlad Cristache pare a nu avea limite. Voi înșira, de-a valma, doar câteva argumente. Drezina pe care cei doi servitori (Șerban Georgevici și Dan Rădulescu) străbat avanscena, are dublu rol: metaforă și ”cortină” ce escamotează schimbarea decorului. Numele Alion se poate pronunța (din greșeală?) Alien și, țuști, apare un mic personaj foarte amuzant. Sertarele morgii sunt și căi de acces, și balcoane, și ascunzători, și cuptoare. Apariția lui Cicikov (Dragoș Huluba, explorând cu perspicacitate misterele personajului) este ”salutată” de notabilitățile guberniei cu mârâit de haită furioasă. Deh, homo homini lupus.

Familia Manilov (Alexandru Conovaru, Smaranda Caragea și copiii Vlad Bazgă și Tudor Roșu) sunt rude apropiate cu psihopații suprareali ai lui Tim Burton, venind din același univers al nebuniei violente. Farmec și haz are și scena bârfei, articulată cu virtuozitate de minunatele Delia Seceleanu (Sofia Ivanovna) și Delia Nartea (Anna Grigorievna). Admirabil rezolvat (interpretativ și vizual) este personajul lui Constantin Cojocaru, moșierul Pliușkin – un fel de mumie conservată într-un borcan cu formol. Doi valeți și doi căpitani interpretează mereu surprinzătorul Lucian Ionescu, în timp ce Ana Ciontea creionează o moșiereasă bigotă, prostănacă, dar degrabă ispitită de ochiul necuratului. Bogdan Cotleț este Mijuev, ginerele zombie al lui Nozdriov (Gheorghe Visu, ca de obicei, impecabil). În deplină afinitate cu viziunea lui Vlad Cristache, scenografia lui Andu Dumitrescu reproduce morga-măcelărie-muzeu al ororilor, în care fantoșele prind viață iar spectatorul descoperă chipuri cunoscute, poate amuzat, poate îngrozit.

Ca să n-o mai lungim fără rost, la Comedie s-a născut un nou spectacol, a cărui longevitate este garantată de coerența exprimării, originalitatea viziunii regizorale și farmecul actorilor (să nu-i uităm pe Constantin Florescu, Bogdan Ghițulescu, Andreea Samson, Ana Constantinescu, Gheorghe Dănilă, Ioan Chelaru, Dan Aștilean, Ioan Coman). Felicitări lui Andu Dumitrescu pentru cel mai inspirat concept de caiet  program și celor care l-au redactat: Monica Similea, Bogdan Amarfi, Alexandru Turcu.

Fără niciun dubiu asupra faptului că spectacolul ”Suflete moarte” de la Teatrul de Comedie este unul dintre cele mai importante evenimente ale stagiunii, vă invit să vă convingeți singuri de asta. Printre râsete și frisoane.

Gabriela Hurezean

Pentru că, de curând, am avut prilejul să gust puțină mitocănie instituționalizată…  cultural, trebuie să vorbesc despre felul elegant în care ești primit la Journey Pub&More. Unde m-a invitat Delia Nartea, la un recital de poezie intitulat ”Două cuvinte”. N-aș zice că sunt înnebunită după poezii recitate. Cred că poezia se consumă citind. În liniște. Chestie de intimitate. Revenind. Delia mi-a explicat că Journey se află pe strada cu UNITER-ul, în coasta fostului magazin Eva. Am găsit ușor, doar că la baza stabilimentului ți se deschid trei variante de urmat. M-am învârtit pe loc până a venit o fată, am întrebat-o unde e spectacolul și m-a condus, amabilă, spre sala de la etaj, acolo m-a preluat o altă fată săritoare, care mi-a indicat un loc perfect, la masa de lângă scenă. Iar ceea ce a urmat e greu de reprodus în cuvinte. Ca și furtuna de afară, care a acompaniat de la un capăt la altul recitalul Deliei Nartea.

Am mai văzut-o pe Nartea singură pe scenă (”Fata de mătase artificială”) și știu că sub aparența aia de fragilitate drăgălașă se ascunde o actriță de mare forță. Și, oricât de paradoxal ar părea, ca să rostești credibil o poezie, ai nevoie mai ales de forță. Iar pe mine, care sunt inamicul numărul 1 al recitărilor, Delia Nartea m-a cucerit de la primele versuri. Începând cu începutul, trebuie să spun că n-a fost, totuși, singură pe scenă. A fost împreună cu muzica. Împreună cu doi muzicieni de anvergură maximă: Sorin Romanescu (chitară) și Cătălin Milea (saxofon, clarinet bass).

Uvertura lor, de o melancolie acaparatoare, ne-a făcut să nu mai auzim expresorul și aparatul de zdrobit gheață, de la bar, și ne-a transferat într-o poveste de dragoste cu final incert. ”…E prea târziu și prea departe/ Să te mai caut într-un pas/ Ce între gene mi-a rămas… E prea târziu și prea acum.” Sună cunoscut, nu-i așa? Sunt versuri scrise de un filosof, Sebastian Grama, la cererea Deliei Nartea. Pe măsura staturii actoricești a Deliei Nartea care, la unison cu cele două instrumente muzicale, retrăiește în versuri liniștea, ironia, zvâcnetul, patima și resemnarea, agonia și apoi, iar speranța. Și cum mai strălucește lacrima din zâmbetul actriței când spune: ”E doar un basm, mai bine uită-l.”

Despre bărbatul care n-a fost în stare să spună cu voce tare cele două cuvinte care i-ar fi adus totul, vorbește saxofonul din mâna lui Cătălin Milea, în sonorități surprinzătoare, de toacă mânăstirească, tot despre el povestește chitara lui Sorin Romanescu, sunând ca un violoncel, și tot despre el, versurile șoptite: ”Două cuvinte, nu le spun,/ Am tăcut ieri, tac și acum./ Ieri foc au fost, acum doar scrum…(…) Aseară a lipsit o frază/ Ca să îmi fii cât nu mi-ai fost.” Cu grație, sensibilitate și vigoare aproape bărbătească, Delia Nartea aduce pe scenă o întâmplare universal valabilă. Doi oameni care s-au iubit cândva, dar s-au despărțit pentru că niciunul dintre ei nu a rostit cele două cuvinte, doar ei știu de ce, se întâlnesc din nou, după multă vreme. Și nici acum nu pot să rostească parola magică, deși sentimentele lor sunt neschimbate. ”Am înțeles ce are sens, ce n-are sens” – și chitara lui Sorin Romanescu reverberează sensul din nonsens și saxofonul lui Cătălin Milea plânge nonsensul din sens și se simte sfâșietor că este, într-adevăr, prea târziu.

”Mi s-a părut c-aș vrea să fiu a ta, numai așa, cumva…” și corzile chitarei îți plesnesc, pe rând, direct în suflet. A fost un spectacol clocotitor, copleșitor, care te urmărește multă vreme, ca o febră nevindecabilă. Și, între timp, ploaia torențială se oprise, așa că am rămas cu febra. A trecut cam o lună până am îndrăznit să încerc să scriu ceva despre acest spectacol. În cursul documentării, am găsit  un fascinant interviu cu Sebastian Grama aici: http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2015/04/la-o-cafea-si-doua-cuvinte-cu-sebastian-grama/

Zice poetul, printre altele: ”Un text, în genere, este un prilej. Poți avea întotdeauna surprize. Dacă prilejuiește o lectură bună, textul devine mare. Pe scenă, o lectură care face un text mare presupune un artist mare. Delia Nartea este un astfel de artist. Am scris deja, undeva, că a știut să găsească în mine mai mult decât mine. Îi sunt recunoscător.” Și, pentru că poetul filosof Grama are un haz nebun, nu mă pot abține să citez și această referire la prostia în iubire: ”Cunoaşteţi mulţi îndrăgostiţi care acţionează ca inginerii? Un inginer este, fără îndoială, o persoană foarte inteligentă. Un inginer îndrăgostit este aproape la fel de prost ca un filosof. Ori ca un artist. Aici e farmecul. Dragostea este singura democraţie care uniformizează populaţia la un nivel suportabil. Orice debil e puţin Werther atunci când e îndrăgostit. Are ceva un pic măreţ. Mi s-ar părea mult mai simpatică o democraţie în care toţi fraierii ar fi îndrăgostiţi – în loc de “cetăţeni”, “membri”, “alegători”, “contribuabili” sau alte aiureli. În fine, vorbesc în nume personal: mă prefer net Werther în loc de Dandanache.”

Dragilor, haideți să ne preferăm proști. Mulțumesc pentru minunata lecție de artă și viață Delia Nartea, Sebastian Grama, Sorin Romanescu, Cătălin Milea.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Mihai Constantineanu

Am văzut spectacolul ”Cum am învățat să conduc” (de Paula Vogel, premiată cu Pulitzer fix pentru această piesă) în urmă cu vreo două luni. Dar am avut nevoie de ceva timp pentru a-mi elimina din memorie un element generator de elanuri subiective, în legătură cu protagonistul Șerban Pavlu.

Adică:

Într-un interval destul de scurt (anul trecut) l-am văzut pe Șerban Pavlu în cinci filme, dintre care doar două erau cu adevărat bune: ”Toată lumea din familia noastră” și ”Câinele japonez”. Dar nu supraîncărcătura de filme mi-a produs reacții alergice, ci reclama cu ”Văru‘ ”, știți, cel care pronunță ”poney” într-un mod, așa, mai ciudat. Având un sistem nervos încă rezistent, nici reclama care îmi întrerupea filmele preferate nu m-a sufocat (de tot). Muștarul a țâșnit spre nori abia când, deschizând mailbox-ul cu totul și cu totul personal, l-am găsit tot pe Văru‘. Deși jur că nu l-am invitat. Așa că, atunci când a apărut pe scenă, în spectacolul ”Cum am învățat să conduc”, am avut senzația că am deschis un sertar și s-a ițit, iar, inevitabilul. Admițând că actorul român trebuie să-și câștige cu orice preț (inclusiv grețoșii pui bendeacieni) banii de pâine și ștergând toate acestea din memorie, îmi mai rămâne o singură nelămurire: de ce Pavlu poartă, în spectacol, o barbă gen războiul de secesiune, când acțiunea piesei se petrece din anii ‘60 încoace? I-a rămas, evident, de la Văru‘.

Gyemant și postmodernismul cinematografic

Spectacolul se joacă în Sala Nouă a Teatrului de Comedie. Pe strada Sfânta Vineri, lângă Templul Coral. Mergând într-acolo pe jos, de la Biserica Sf. Gheorghe, ai timp să ronțăi un sfert de covrig. În seara premierei (14 noiembrie), pe trotuarul din fața Sălii Noi se afla reperul pe care n-aveai cum să-l treci cu vederea: un Chevrolet Impala verzuliu, fabricat în 1966. Bine integrat în puzzle-ul postmodern alcătuit de tânărul regizor Eugen Gyemant, în deplină concordanță cu textul scris de Paula Vogel în 1992, moment în care structuralismul cunoștea un reviriment surprinzător. Eșafodajul de flashback-uri – destul de vulnerabil în raport cu spectatorul care nu se concentrează suficient și vrea totul mură în gură – este consolidat cu proiecții video ce ancorează cu claritate acțiunea în timp.

Unchiul Peck (Șerban Pavlu) s-a întors din război. Probabil, războiul din Vietnam. Nu se știe dacă pedofilia e o tară cu care s-a născut sau dacă atrocitățile de pe câmpul de luptă au fost factorul alienant. Cert este că unchiul Peck, deși are o nevastă drăguță, fidelă și mult prea înțelegătoare (Delia Nartea), dezvoltă o pasiune nebună față de nepoata sa, alintată Mititica (Ioana Anastasia Anton). Respectând litera textului, viziunea regizorală poate fi definită printr-o distanțare obiectivă față de subiect. Doar spectatorul își poate permite verdicte privind culpe și inocențe. În rolul Mititicăi, Ioana Anastasia Anton este la fel de credibilă atunci când interpretează fetița de 11 ani, violată de unchi, apoi copila cu lascivități de Lolită (vezi scena ședinței foto) și, în final, femeia pietrificată, care nu-și mai găsește sentimentele și rostul. Lecțiile de educație rutieră se suprapun istoricului explorării sexualității unei fetițe cu sâni prea mari, care vrea să știe ce înseamnă cuvântul orgasm. ”Profesorul” de șofat îi oferă lui Șerban Pavlu o partitură complexă, nuanțată. Deși în mod clar e un pervers, unchiul Peck trezește compasiunea, ca orice om cu mintea rătăcită. Știe că nu e bine ce face, îl mustră conștiința, sufletul i se contorsionează, dar nu se poate elibera de obsesia bolnavă pentru Mititica. Delia Nartea este minunată în scena în care Mary, soția lui Peck, dezvăluie printre lacrimi că, dincolo de imaginea de nevestică americană tipică, fâșneață, iubitoare, harnică și fericită, se ascunde o femeie îngrozitor de tristă, care e la curent cu nebunia soțului său, dar speră să-i treacă. De altfel, Nartea merită aplauze și pentru nonșalanța cu care trece dintr-un personaj în altul: mătușa Mary, bunica, majoreta Judy. Bine plasați în roluri, completează armonios atmosfera  Smaranda Caragea (Mama/ Sally) și Alexandru Conovaru (Bunicul/ Jerome). ”Explorarea propriei memorii devine o coborâre în infern, în căutarea traumei inițiale și a unui eveniment care să dea sens întregului.” Așa își definește regizorul Eugen Gyemant spectacolul, iar coborârea în infern despre care vorbește ni se derulează în fața ochilor cinematografic, susținută și de scenografia lui Tudor Prodan. O aventură întru totul memorabilă!

Gabriela Hurezean