Piesa lui Alexander Zeldin, ”Beyond Caring”, titlu tradus prin ”Dincolo de tandrețe”, are legătură cu tandrețea doar accidental/colateral. De altfel, caring nici nu se traduce prin tandrețe, ci prin păsare, prin a simți/trăi grijă pentru cineva. Scuzați frustețea exprimării, dar limba neaoșă română are sintagma cea mai  potrivită pentru caring: te f**e grija de cineva. Asta implică tot: absența erotismului fizic, înlocuirea lui cu sentimentul de a-ți păsa, al grijii concrete, care se practică numai cu sufletul. E iubirea aia de semeni vecină cu sfințenia. Deci. Nu știu cine a tradus, nu există fluturaș sau caiet program, problema e că, dacă a tradus titlul atât de… aproximativ, pot să am unele rețineri și față de traducerea întregii piese. Oricum, regizoarea Sânziana Stoican face tot posibilul să transpună pe scenă tot ce vrea să zică Zeldin. Un mesaj intens, care nu are nevoie de povestioare lacrimogen telenovelistice și gesturi mărețe. Totul e să ai răbdarea necesară pentru a urmări demonstrația până la capăt. Trebuie să recunosc că am început să dau semne de nerăbdare când am avut revelația că au trecut 50 de minute din spectacol și încă nu știu mare lucru despre personaje. Doar frânturi, subtilități, răsfrângeri… Letargie în decorul bine structurat de Valentin Vârlan.

Apoi, Zeldin dezvăluie tot ce e important, despre fiecare. Scurt, tăios, usturător. Despre oamenii gri șobolan, care se confundă cu umbrele. Pe care îi privim fără să-i vedem. Ei sunt disperații care supraviețuiesc îngrozitor de greu, acceptând condiția de sclav la muncile cele mai de jos. Nu, munca nu e rușinoasă, chiar dacă ești angajat ca spălător de toalete, dar e cumplit să te simți călcat în picioare de unii care nu sunt cu nimic mai presus decât tine. Tudor Cucu-Dumitrescu împlinește perfect un asemenea exemplar. Ian este șef peste trei femei și un bărbat, angajați la curățenie nocturnă, într-o fabrică de cârnați. Mai nou, și-a descoperit o aplecare spre spiritualitate. Ce înțelege el prin spiritualitate? ”Eu sunt propriul meu Dumnezeu.” Un dumnezeiaș mărunt, funcționând pe bază de ”energie sexuală”, în realitate un impotent care își consumă ”virilitatea” singur, în baie, contemplând pe telefon cele pornoșaguri. Dar se simte puternic prin neîndurarea de satrap cu care îi conduce pe cei patru necăjiți, dar și prin bunăvoința ipocrită pe care o scoate la iveală, când și când.

Dan Bordeianu, în rolul lui Phil, exprimă fără greș resemnarea definitivă. Phil spală de multă vreme pereții măcelăriei și, în scurtele pauze, citește romane polițiste de Dick Francis. Cărțuliile pe care le poartă în buzunarul pantalonilor sunt lumea în care se simte fericit. A ajuns la acel nivel al lipsei speranței când nu-și mai dorește nimic. Doar să fie lăsat în pace, să citească. Dan Bordeianu exprimă cu emoție contagioasă acel moment efemer în care Phil se bucură ca un copil, dar se bucură zadarnic.

Becky, în interpretarea impecabilă a Dianei Roman, e genul care își pierde speranța mai greu. Pentru ea, răul e un accident, o situație pasageră, oricât de mult ar dura. Vrea să trăiască, vrea să iubească și să fie iubită, vrea să-și vadă copilul. Chiar dacă îi e foame, chiar dacă o doare, chiar dacă îi vine să se dea cu capul de pereți, Becky șarjează: ea e femeia în care vitalitatea n-a murit, care, poate, într-o zi, va merge mai departe. Cu speranțe se hrănește și Grace (expresivă, adorabilă Cristina Juncu și în acest rol). La doar 27 de ani, suferă de o boală incurabilă, incompatibilă cu efortul fizic. Totuși, Grace își apără demnitatea, încercând să trăiască prin forțe proprii. Aproape supraomenești. Susan, întruchipată de Laura Vasiliu, cu sensibilitate și rafinament în exprimarea stărilor, este o adevărată efigie a disperării, a înfricoșării, a înfrângerii fără șanse de scăpare. Susan doar supraviețuiește de azi pe mâine, ființă rătăcită într-o lume care nu are nimic să-i ofere.

Și peste toate acestea, ca un memento, sunetul ăla lugubru, amintind de mugetul pe care îl scot tripozii din ”Războiul lumilor”, în timp ce presară pe pământ oamenii tocați mărunt și transformați în îngrășământ. Un spectacol bun și util în această eră a disperării generalizate. La sfârșit, pleci scufundându-te în noapte, fericit că ai un acasă unde să te întorci, găsești hrană în frigider, ai destui bani cât să poți face daruri celor dragi și, dacă ai nevoie de ajutor, ai de unde să-l primești. Iar dacă tu, la rândul tău, întâlnești un om storcoșit de soartă, ai mijloace să-l ajuți.

Gabriela Hurezean

Imagini din arhiva Teatrului Nottara

Când ești jurnalist și vezi un spectacol ca ăsta, despre jurnaliști, te simți atins altfel  decât spectatorii cu profesii mai…blânde. Pentru că Donald Margulies înșiră în piesa lui întrebări pe care tu însuți ți le-ai pus. Și, nu o dată, ai primit răspunsuri nimicitoare. ”Când timpul stă pe loc”, e clipa aia de vid în care te întrebi cât din ceea ce faci are rost și cât din ceea ce faci e zădărnicie? Și cum te poziționezi în fața atrocității care, în mod sigur, te va cuprinde și pe tine, într-o zi? Și cât din ceea ce faci este rodul curajului, și cât al nebuniei? Și câți dintre noi mai au curajul/nebunia de a se întoarce acolo unde s-au întâlnit cu moartea? Și câți dintre noi renunță la binele propriu pentru a fi alături de alții, în răul lor? Și cât din ceea ce faci este pentru a ajuta și cât e simplă vânătoare de senzațional? Piesa lui Margulies e despre felul în care atrocitățile geopoliticii se răsfrâng asupra unor vieți care, aparent, nu au nicio legătură cu ele. Îți asumi tema cu atât mai mult cu cât, în calitate de regizor al spectacolului, Bogdan Budeș face și de data asta o vrajă de-ale lui și te transpune în livingul și în  viața cuplului Sarah și James. Livingul e chiar living, grație scenografiei lui Romulus Boicu, a cărui inspirație nu se lasă ispitită de luxurianța tehnicilor de ultimă oră. Deci, acolo, în livingul ăla, ai senzația că participi direct la poveste. Povestea unor oameni la fel de reali ca tine. E fascinant flerul cu care Bogdan Budeș știe să-și aleagă distribuția. Fascinantă și siguranța cu care conduce actorul până în interiorul cel mai adânc al personajului.

Mihaela Sârbu e Sarah, fotoreporter de război. A plătit scump, mult prea scump, documentarea în Irak. Întruchipând-o pe Sarah, actrița împletește cu exactitate farmaceutică furia cu tristețea și cu determinarea dureroasă de a-și face până la capăt meseria. Andi Vasluianu este James, bărbatul cu care ar putea să se mărite, după o relație de opt ani. Jurnalist, și el, s-a dovedit mai puțin rezistent la carnagiu și s-a întors acasă. Preferă atrocitatea ca ficțiune. Scrie o carte intitulată ”Noul cinema al cruzimii”. În comparație cu Sarah, care pare să urască pe toată lumea, James pare un copil mare, un pic naiv, dornic să facă bine, dar recunoscându-și limitele. Excepțional Andi Vasluianu, mai ales în scena în care o privește pe Mandy în timp ce aceasta înșiră banalități. Scrie totul pe fața lui James: că îi place Mandy cea solară mai mult decât Sarah cea neguros dramatică, că și-ar dori măcar o clipă în care să trăiască iubire senină și nimic altceva.

În rolul lui Richard, editorul cuplului de jurnaliști, Dorin Andone parcurge, cu expresivitatea pe care i-o știm de multă vreme, o multitudine de trăiri. E mândru și, în același timp, puțin jenat de noua lui iubită, cu peste 20 de ani mai tânără, se simte puternic pe post de șefuleț la editură, dar șarjează cu stângăcie, încercând să mascheze umilința pe care i-o produce faptul că nu are întotdeauna câștig de cauză la ședințele de redacție. Dacă despre cei trei actori amintiți până acum se știe că sunt profesioniști de top, despre Diana Roman se știe, deocamdată, destul de puțin (deși era încă studentă când a primit cele dintâi aplauze). Ea este surpriza/revelația spectacolului ”Când timpul stă pe loc” de la TAB, grație dezinvolturii cu care explorează jocul aparențelor.

La prima vedere, Mandy pare o blondă clasică: prostuță, veselă ca o vrabie sătulă, amatoare de relații profitabile cu bărbați în vârstă, reprezentantă harnică a gândirii pozitive. La a doua vedere, e cu totul și cu totul altfel decât la prima vedere. Ea este cea care pune întrebările importante. Cum ar fi: jurnalistul trebuie să intervină, să ajute, să salveze, sau e suficient să arate lumii răul care o devorează? Mandy și Richard nu vor să arate nimic. Sunt mulțumiți cu iubirea lor, cu dorința de a avea un copil, cu seninătatea pe care și-o dăruiesc reciproc.

La polul opus, cuplul Sarah – James nutresc vise mărețe. James visează glorie și o familie normală, Sarah vrea să facă poze pentru a salva lumea. Sau pentru a trăi ”din suferința unor străini”? După părerea mea, cheia spectacolului se află în acest schimb de replici:

”Mandy: Am văzut o chestie la televizor, ceva cu natură, în Africa. Era o furtună de nisip și un pui de elefant se pierduse de maică-sa. Era atât de trist! Ea era acolo! Puteai s-o vezi! Dar între ei era o dună și nu se puteau găsi unul pe celălalt. Mititelul era atât de pierdut și de speriat… Și tu știi că nu va supraviețui fără maică-sa. Dar ăia cu filmarea n-au făcut nimic! Au continuat să filmeze!

Sarah: Asta e treaba lor acolo: camera e acolo ca să înregistreze viața. Nu s-o schimbe. Animalele mor în sălbăticie. Asta-i viața. Și e trist, da, și e nedrept, dar nu putem să facem nimic. Elefantul era condamnat să moară.

Mandy: De unde știi? Ești Dumnezeu?”

Textul lui Margulies a fost tradus de Bogdan Budeș, cu oralitatea aceea firească, atât de necesară actorului. ”Când timpul stă pe loc” este al treilea spectacol de succes, montat de Bogdan Budeș la Teatrul de Artă București. Producția a fost finanțată prin crowdfunding (donații de la iubitori ai teatrului și ai lui Budeș) și printr-o contribuție de la UNITER. Asta înseamnă că, atunci când vrei cu tot dinadinsul să faci un lucru care te pasionează, reușești până la urmă. Ce mai contează ușa aia neagră din decor, despre care nu știi dacă se deschide spre Iad sau spre Rai.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Romulus Boicu

Nu obișnuiesc să trag cu urechea la discuțiile celor din jur dar, când ies de la teatru în șir compact, aud fără să vreau comentariile celorlalți spectatori. După premiera Teatrului Național din București cu ”Hoții” Deei Loher, în regia lui Radu Afrim, am auzit potop de epitete și considerații. De pildă: ”Mi-a plăcut mult spectacolul, dar n-am înțeles nimic…” – susura un tânăr la urechea partenerei sale, aflată, întâmplător, foarte aproape de urechea mea. Într-adevăr, puzzle-ul ”descompus” de Loher e destul de greu de recompus dacă nu deții cheia jocului: Homo homini lupus (est). În traducere – foarte – liberă: oamenii sunt mai răi decât lupii.

Mlaștina și așteptarea

Ceea ce te cucerește de la început este forța cu care decorul (operă a Andreei  Săndulescu) transmite atmosfera și, dacă respecți convenția, te include în lumea creată de Loher&Afrim. Ne aflăm în jurul unei mlaștini cotropite de cețuri, cu oameni și lupi, cu speranță și moarte. În mare parte, fostul lac a secat, dar mai are suficientă apă cât să ucidă. Toate acestea de o frumusețe acaparatoare, grație și extraordinarelor valențe ale sălii Studio. Asta ar putea aparține părții cu plăcutul din aserțiunea tânărului spectator. Partea cu neînțelesul poate să decurgă din eșafodajul complex, ridicat de Deea Loher: ”Eu nu scriu textul pentru scenă; eu scriu împotriva scenei. Dificultatea pentru regizor, dar și pentru actori, trebuie să devină din ce în ce mai mare pe măsură ce se familiarizează cu opera, altfel procesul poate deveni prea simplu.” Dar oricât s-ar opinti nemțoaica, împotriva lui Afrim nu poate să scrie, din simplul motiv că între gândirea, arta și, poate, trăirile celor doi există o afinitate evidentă. Regizorul înțelege pe de o parte, poetica Deei Loher și, pe de altă parte, așteptările publicului din România și reușește, astfel, să însceneze un produs artistic absolut fascinant. Coerent și mustind de umor. Negru. Sigur că pentru acea categorie de spectatori care înțelege prin teatru exclusiv divertisment și ”să ne râdem”, ”Hoți” e o nucă de spart dinții. Unii au clacat pe la mijlocul spectacolului și au părăsit sala, fix prin ușa pe care intrau actorii. (Ce senzație trebuie să trăiești când intri în scenă pe lângă spectatori care se precipită să iasă?)

Pentru mine, acest spectacol care durează două spre trei ore, fără pauză, a trecut (prea) repede. M-au captivat poveștile, actorii, virtuozitatea montării. ”Eu n-aș mai ieși afară și n-aș mai trăi” – spune Deea Loher prin gura lui Finn (magnific interpretat de Marius Manole care știe să vorbească atât de bine cu trupul…). Finn  și sora lui, Linda (Aida Avieriței, sensibilitate fremătătoare, talent de mare viitor), chiar dacă sunt integrați social, au niște locuri de muncă, trăiesc cumva în afara societății, într-o lume care, însă, nu le poate oferi o porție prea mare de supraviețuire. E ”specială” și mama lor cu minte de copil, internată într-un azil. Actriță a Teatrului ”Maria Filotti” din Brăila, Liliana Ghiță face din senila Elke un personaj antologic, de un burlesc dureros, aplaudat la scenă deschisă. De altfel, Ghiță este una dintre cele două mari revelații pe care le oferă acest spectacol.

A doua revelație este Natalia Călin. Personajul ei, Gabi, este o ardeleancă stabilită în Germania, care nu s-a lepădat nici de accentul specific, nici de filosofia de viață aferentă. Atât personajul cât și relația sa cu ”lupul” Rainer (Conrad Mericoffer) au o mega-încărcătură de umor, astfel încât patetismul înecăcios să fie înlăturat dintr-o situație realmente tragică, cum este și cea a bătrânei Elke.

Nefericire cu surâsul pe buze

Prin definiție, toate personajele din piesele Deei Loher sunt nefericite, chiar dacă suprafața surâzătoare, senină, pare să ateste altceva. Monika (Medeea Marinescu, grațioasă și subtilă) și Thomas (Mihai Călin, gradând cu mare rafinament intensitatea interpretării) sunt, în aparență, un cuplu fericit, dăruit cu un copil frumos și cuminte (Aris Bănuțoiu, dezinvolt de parcă s-ar fi născut pe scenă). El e polițist, iar ea așteaptă să fie avansată într-un post mai bine plătit. De altfel, așteptarea este cea care definește existența tuturor personajelor din piesă.

Soții Schmidt (splendid contrastul dintre făptura masivă a lui Cornel Scripcaru și gracilitatea de copil a Anei Ciontea) așteaptă apariția animalului care îi pândește din umbră, Mira (Diana Roman, pe cât de frumoasă, pe atât de expresivă) așteaptă să afle cine este tatăl ei, groparul Joseph (Claudiu Bleonț, foarte bun, ca de obicei) așteaptă cu fervoare să devină tată. La fel, Rainer așteaptă să se îmbogățească și el cumva, iubita lui, Gabi, așteaptă să descopere dacă va fi ucisă sau nu, iar lupoaica Ira (Diana Dumbravă) așteaptă să-i revină soțul care a plecat în urmă cu 29 de ani. Pentru ei, așteptarea e speranță, dar o speranță care nu-i poate vindeca de sentimentul crud că s-au furișat în propria viață hoțește, iar propria viață a devenit o capcană pe care n-o pot înțelege și din care nu pot evada, pentru că ”afară” e un loc și mai  înspăimântător.

Îl urmăresc pe Radu Afrim încă de la ”De ce fierbe copilul în mămăligă” (Teatrul Odeon, 2003) și remarc o admirabilă consecvență în ceea ce numim ”amprenta personală”. Tonalitatea bine temperată/filtrată în reproducerea textului, luciditatea viziunii, distribuirea inspirată și, adesea, surprinzătoare, a actorilor, sonoritățile – aici, muzica lui Vlaicu Golcea – dar și aliații redutabili, care vin din cultura și preferințele lui Afrim (personaje felliniene, pictura lui Arcimboldo, dansul contemporan ș.a.) fac din acest regizor o voce singulară, bine definită a teatrului nostru contemporan.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Dani Ioniță, Adi Bulboacă, Augustin Bucur