”Toți oamenii mari au fost mai întâi copii. (Dar puțini dintre ei își mai aduc aminte).” Spune Antoine de Saint-Exupéry în dedicația către Léon Werth. Cu siguranță, spectacolul ”Micul prinț” de la Teatrul de Comedie revelează destul de mulți oameni mari, cu memoria intactă: Alexandru Dabija, Ada Milea, Mircea Cantor, Dorina Chiriac, Alexandru Bogdan, Valentin Teodosiu, Bogdan Cotleț ș.a. Oameni mari care n-au omorât copilul cuibărit în interiorul lor, undeva, lângă plexul solar.

Copiii au unghiuri diferite din care privesc lucrurile. Regizorul Alexandru Dabija își plasează spectacolul în zona futurismului, numai că decorul inventat de Mircea Cantor îl cam contrazice. Din unghiul meu, tot ce se învolburează și se dezvolburează pe scenă aparține suprarealului magic.

Și e minunat că nimic din acest spectacol nu copiază microcosmosul desenat/descris de Saint-Exupéry. Cu atât mai mult cu cât el însuși invită la eliberarea imaginației: ”Dacă încerc să-l zugrăvesc aici, e pentru că nu vreau să-l uit. E lucru trist să uiți un prieten. (…)Voi căuta, firește, să fac portretele cele mai asemănătoare cu putință. Nu sunt însă tocmai sigur că voi izbuti. Câte un desen mai treacă-meargă, în altul nu mai seamănă de fel. Mai greșesc câte puțin și când e vorba de înălțime. Micul prinț, aici, este prea mare. Dincoace, prea mic. Șovăi, de asemenea, când ajung la culoarea veșmintelor sale. (…) Voi mai greși, apoi, în privința anumitor amănunte mai de seamă. Prietenul meu nu dădea niciodată lămuriri.” Și aici intervine rolul spectatorului care merge la teatru din dragoste. Care știe să deslușească o parabolă, o metaforă, un poem, un licăr filosofic. Care știe să-și imagineze.

Opt zile în deșert, cu micul prinț. Cine este micul prinț? O halucinație născută sub imperiul singurătății, al pustiului, al dogoarei, al setei? Un alter ego al aviatorului prăbușit între nisipuri? Departe de a dezlega misterul, instalațiile lui Mircea Cantor nu fac decât să-l adâncească, zgândărind privirea, provocând inteligența și oferind actorilor solide puncte de sprijin în conturarea personajelor. Geograful are un glob pământesc-colivie-instalație de circ-atom rebel, șarpele alunecă în scaun rulant, vulcanii noroioși bolborosesc hipnotic, avionul prăbușit e crucifix și cuier pentru vise… Apoi vulpea concepută de Tiberiu Toitan și Oana Micu: un fel de foc uriaș, terifiant și înduioșător.

Și muzica. Pentru Ada Milea ar fi fost floare la ureche să compună câte o melodioară frumoasă, ca temă pentru fiecare personaj. Doar că Adei Milea nu-i place minima rezistență. Inefabilul universului descris de Saint-Exupéry n-are cum să se exprime prin songulețe drăguțe. Acolo sunt numai sonorități neobișnuite, și stranii, și subtile, și înfricoșătoare, vibrații, reverberații. Hang, theremin, clopoței. Și Dorina Chiriac. Cine este micul prinț? Un ciob de lumină, un spirit mititel, care s-a îmbrăcat în puțină carne de om, ca să poată căuta oaia, pe Pământ. Micul prinț al Dorinei Chiriac pare un copil, dar are privirea tristă a unui bătrân înțelept.

I-am văzut întrebările din ochi, mirarea de pe frunte, tresărirea aia a buzei de sus, care se întâmplă când se concentrează tare de tot. Micul prinț locuiește atât de profund în Dorina Chiriac, încât pare adesea că e ea. Sau tu. Sau eu. Cum ar fi: ”N-am fost în stare să pricep nimic pe-atunci! Trebuia s-o judec după fapte, nu după vorbe. Mireasma ei mă îmbăta și mă însenina. N-ar fi trebuit să fug de-acasă niciodată! Trebuia ca, dincolo de bietele ei șiretlicuri, să-i presimt duioșia. Florile sunt atât de ciudate! Dar eram prea tânăr ca să știu cum s-o iubesc.”

Bogdan Cotleț e Aviatorul, adultul aflat într-o situație de criză, care nu prea are chef să deseneze oi și să converseze despre flori capricioase. Până când începe să înțeleagă cum stau lucrurile. Discret, cu gesturi reduse la minimum, Cotleț potențează evoluția micului prinț, definită, și ea, prin finețe și subtilitate.

Mi-a plăcut foarte mult Șarpele interpretat de Valentin Teodosiu: tandru, catifelat, cald, duios, mămos-tătos, o adevărată plăcere să dai colțul cu ajutorul lui. În rolul Geografului, Alex Bogdan își dozează perfect resursele de expresivitate, în schimb, Înfumuratul lui mi-a amintit de Ace Ventura, un personaj cam nepotrivit în povestea asta. Întru totul aplaudabile prestații propun Eugen Racoți (Regele), Dan Rădulescu (Lampagiul), Lucian Ionescu (Afaceristul), Alexandru Turcu (Un trandafir) și copiii Sara Chifor/Miral Solcanu, Tudor Roșu/Vlad Bazgă.

Un spectacol foarte bine gândit, cu mesaj profund pentru adulți și multă culoare și strălucire pentru copii. Pe scurt, n-ai cum să te plictisești. Fără numai dacă nu cumva ești un adult murat, care gândește cu greșeli de ortografie.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Mircea Cantor

”Îmblânzirea scorpiei” nu e nici vreun ”Richard”, nici vreun ”Titus Andronicus”. Însuși nemuritorul Will a scris-o cu intenția declarată de a oferi amuzament publicului. Fiindcă atunci ca și acum, erau destul de puțini spectatorii care mergeau la teatru pentru a-și face rost de niște grețuri metafizice nou nouțe. În cazul acesta, nu înțeleg de ce ne-am aștepta la montări epocale, sofisticate, inovatoare până-n măduva oaselor, menite să spulbere tot ce s-a creat până acum în teatru.

Când s-a hotărât să monteze ”Îmblânzirea scorpiei” pe scena Teatrului de Comedie, Gelu Colceag a ținut seama de înrudirea comediei shakespeareene cu grațioasa commedia dell’arte, a cărei strănepoată, comedia bulevardieră, face deliciile publicului, aici și aiurea. De apreciat este faptul că a reușit să desprăfuiască un text destul de obosit prin supra(so)licitare.

Și, chiar dacă unii n-au observat asta, Colceag inovează în zone care nu păreau să permită asta. Nu mă refer la faptul că l-a transformat pe Baptista în femeie (doar am mai văzut și Lear-femeie, și Hamlet-femeie), asta are relevanță doar pentru că îi oferă Mihaelei Teleoacă încă o ocazie de a-și exersa talentul, umorul și carisma. Mă refer la modul în care a reinventat-o pe Catarina Scorpia, încredințând rolul Dorinei Chiriac. Definiția de prim impuls ar fi ”mică și-a naibii” dar, depășind scoarța subțire, impusă de rutină/tradiție, descoperim o Catarină fragilă, inteligentă, sensibilă, dezamăgită și foarte însetată de iubire. Sarcasmul ei izvorăște din faptul că e inadaptabilă. O rebelă (de aici și costumația rock spre emo) care nu poate accepta prejudecățile, prostia, ipocrizia.

Catarina e, cumva, o victimă avant la lettre a teoriei cu caracter de lege, conform căreia femeile inteligente își găsesc mai greu partenerul potrivit. Inspirat contrastul dintre cele două surori. În timp ce sora mai mare, Catarina, e o miniatură întunecată, conglomerat de nerv și vibrație, Bianca – în varianta fermecătoare a Gloriei Găitan – este o blondă opulentă, cu statură de baschetbalistă, aparent inertă și docilă, persecutată de sora mai mare, plângăcioasă și, evident, întru totul dezirabilă, conform unor principii care, iată, supraviețuiesc intacte peste veacuri.

Alexandru Bogdan compune un Petruchio evadat din canoane, jucăuș, contradictoriu, dar nicio clipă neverosimil. La început, pare atras de Hortensio, se sclifosește, se prostește, se declară interesat doar de zestrea Catarinei, e cinic și nemilos, pe scurt, e băiatu’-ăla-rău-în-realitate-bun, la care visează majoritatea fetelor. Din muzica destul de sărăcuță a spectacolului (compozitor: Călin Grigoriu), aria cea mare îi revine tot lui Alexandru Bogdan, într-o secvență muzical-dansantă realmente impresionantă, dovedind o foarte bună tehnică interpretativă. Fiindcă nu e de colea să cânți (bine) și, în același timp, să dansezi cu salturi în direcția tavanului!

Dacă duetul Catarina – Petruchio este unul tensionat și apoi romantic, deci fără prea mari inflexiuni comice, hazul decurge din alte amănunte, ținând de ingeniozitatea regizorală. Hortensio, deghizat în profesoara de muzică, seamănă cu Angela Similea (bravo, Lucian Ionescu, un actor și un cântăreț de mare viitor!), Dragoș Huluba, în rolul lui Grumio, alcătuiește un irezistibil hibrid din Arlechino altoit pe Buster Keaton, Alex Bogdan, Huluba și Vlad Corbeanu pritocesc un reușit moment burlesc în jurul sandvișului, servitorii lui Petruchio par niște gremlins evadați de la Cirque du Soleil.

Pe aceștia din urmă îi voi enumera și pentru că au o contribuție importantă la susținerea capitolului muzică: Alexandru Ștefănescu, Alexandru Aron, Alina Petrică, Bogdan Iacob, Cristina Juncu, Irina Ștefan, Smaranda Caragea, Teodora Filip, Paula Rotar.

Decorul creat de Puiu Antemir contribuie din plin la definirea atmosferei. Excepțional rezolvat scenografic coșmarul Catarinei înfometate, cu acele scări înșelătoare, ce par a nu se mai termina, cu lumina încețoșat-halucinantă  (light design – Sorin Vintilă). Insolite sunt și reprezentările suprarealiste ale cailor. De aplaudat rafinamentul cu care costumele create de Ioana Pashca trimit spre zona alb-negru a commediei dell’arte. Ceea ce s-ar putea reproșa acestui spectacol este lungimea lui. Trei ore sunt destul de greu suportabile pentru publicul din ziua de azi. Gelu Colceag a încercat să mai economisească timp, tăind prologul (oricum, n-avea nicio importanță), dar a introdus, în schimb, patru sonete, deși erau de ajuns cele două cântece, al Catarinei și al lui Petruchio. Ar mai fi de tăiat, pe ici, pe colea, din momentele care trenează, cum ar fi scena curățeniei. Dar una peste alta, ”Îmblânzirea scorpiei”, cea mai recentă premieră a Teatrului de Comedie, oferă publicului o seară plăcută, relaxantă. Chiar dacă unii dintre noi nu putem lua în serios îmblânzirea exagerată de la sfârșit.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Cristina Matei

Noua creație a lui Radu Afrim e genul ăla de ”comedie” la care râzi și te veselești copios și, la sfârșit, ”îți iei un pumn în dinți”, ca să abuzez de expresia unui maestru al genului, Florin Piersic ăl Mic. Totul este înșelător în piesa scrisă de Dorota Maslowska, iar Radu Afrim duce și mai departe halucinația, într-un spațiu post-apocaliptic, în care firescul are conotații suprarealist-absurd-kitsch-structuraliste. Un cocktail stilistic aiuritor și, totuși, paradoxal, destul de ușor de înțeles.

Pe Dorota Maslowska n-o interesează războiul. Cel puțin, la nivel declarativ. Este un fel de uomo universale care cântă, scrie, pictează și prezintă o accentuată aplecare spre anarhism. Citez din manifestul Maslowskăi: ”Pacea care zboară prin lume în costumul porumbelului alb, care ni s-a arătat pe geam la grădiniță, este una firească și garantată contractual. Dar uneori ne așezăm și suspinăm: Doamne, să vină odată vreun război, să explodeze odată totul. Să avem un motiv pentru a trăi.” Da, cu cât detașarea este – aparent! – mai mare, cu atât șocul final e mai nimicitor. Aș putea să pariez că Maslowska a citit cu fervoare romanul lui Chuck Palahniuk, ”Fight Club”.

În peisajul devastat, haotic, promiscuu (splendid decorul Irinei Moscu!) mișună o populație ciudată, oscilând între grotesc și sublim, situată cumva în afara logicii. Dar există o convenție (o aflăm abia la sfârșit) care ne permite să acceptăm că, în imaginația copilului, logica are voie să fie una specială. Mai ales când copilul e inexistent… Dorina Chiriac este copilul, fetița metalistă, naratorul. Prin ochii ei sunt privite celelalte personaje, înțelesurile ei ni se oferă ca înțeles suprem asupra războiului. Ochii copilului văd lumea ca pe un spectacol de circ (vezi ”uvertura” cu clowni),  de aceea liniile care definesc personajele sunt caricaturale și intens colorate. Cu talentul ei exploziv, irizând la infinit, Dorina Chiriac e doar firească și niciodată vulgară atunci când, de pildă, cântă ”fuck you” sau când dezvăluie rețeta tocanei de legume specific poloneză, ”ceva cu ardei, muci și spermă de extraterestru”. Această neobosită minune a teatrului (și filmului, păcat că atât de rar…) e la fel de convingătoare când cântă, plânge, tace, se sperie, se înfurie etc.

Mama fetiței, un copil mai mare, machiată grosolan și îmbrăcată ca pentru o sesiune de dat pe tobogan, este interpretată impecabil de Liliana Ghiță, actriță a Teatrului ”Maria Filotti” din Brăila. Am mai văzut-o în ”Hoți”, spectacol de neuitat, montat tot de Radu Afrim, la Naționalul bucureștean. Binecuvântată clipa când regizorul a descoperit-o! Mama are și un nume, Halina. Agramată, patriotardă, flămândă,  sărmană (citește reviste vechi, recuperate de la pubelă) , provoacă mari hohote de râs, deși ”alocuțiunile” ei sunt cât se poate de triste. O admirabilă compoziție face Natalia Călin, în rolul obezei Bozena care, fiind ”grasă ca un porc”,  umple cu gâfâit casa Halinei.

Personajul cheie, bunica, nu reprezintă cine știe ce încercare pentru inepuizabilul Marius Manole, doar l-am văzut cu toții în travesti, dansând pe tocuri foarte înalte, în ”A patra soră”. Ar fi, cred, o singură, infimă, problemă: să țină în gură, până la capăt, proteza pusă peste dinții proprii. Bunica este singura care a prins războiul. Singura care, întorcându-se de la plimbarea pe malul Vistulei, a văzut cum îi zboară casa, bucăți, cu toți cei din ea, la fel, descompuși în particule. Marius Manole ne atacă direct la coarda sensibilă și cu acest rol, pe cât de caraghios, pe atât de atașant.

Cel care acompaniază muzical întâmplările, Unchiul Maurycy, este Cezar Antal, un artist total, în stare să dea viață oricărui gen de personaj, să cânte la nu știu câte instrumente și chiar să compună muzică.

Aceeași excepțională polivalență îl definește pe Istvan Teglas, un virtuoz al echilibrului dintre comic și tragic. Dansator, cântăreț și, nu în ultimul rând, actor de prim eșalon. Aici îl vedem ca Istvang, interpretând celebre piese din repertoriul Marlenei Dietrich și al lui Klaus Nomi, ca măscărici sau ca preafrumoasa Monika,  din filmul ”Calul care mergea călare”. Acest titlu de film, blocat pe ecranul unui  cinematograf distrus de bombe, arată calea spre dezlegarea parabolei crude, pe care ne-o servește Maslowska în complicitate cu Afrim.

Secțiunea legată de film, în aparență fără nicio legătură cu povestea, îi cuprinde pe Dorina Chiriac (regizorul), Marius Manole (actorul Iașek), Istvan Teglas (actrița Monika) și Florentina Țilea (creionând perfect un portret satiric de reporteriță expertă în lansarea frenetică a întrebărilor cretine). ”Din cauza voastră nu pot eu să-mi fac filmul!” – se răstește regizorul la familia fetiței metaliste. Dar filmul, al cărui scenariu nici n-a fost încă scris, ia deja premii pe la festivaluri! Ce metaforă mai bună se poate găsi pentru timpul întors pe dos?

Toate acestea (și încă multe alte argumente pe care le veți descoperi singuri) atestă că, pe scena Teatrului Național I.L. Caragiale din București, s-a născut un spectacol excepțional: ”Între noi e totul bine”.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Radu Afrim, Andrei Gîndac, Florin Ghioca

Ieri s-au încheiat ”ostilitățile” preselecției pentru ediția de anul acesta a Galei  Tânărului Actor Hop. Cei cinci membri ai juriului – Radu Afrim,  Dorina Chiriac, Radu Iacoban, Gabriela Lupu și Iris Spiridon – n-au avut deloc o soartă de invidiat, pentru că majoritatea concurenților au fost foarte buni și a fost destul de greu să scurteze lista celor care își vor disputa premiile în septembrie, la Costinești. Răsfoind cuprinzătorul album cu poze de la preselecție, am putut constata ceea ce speram încă de anul trecut.

Odată cu întinerirea celor care guvernează festivalul,  se constată o descătușare a energiilor și imaginației. Acum nu mai există teama de a călca în pudibonderia vreunui venerabil jurat, se joacă în libertate deplină, firesc și cu multă imaginație. Iată, mai jos, rezultatele preselecției:

SECȚIUNEA GRUP

1. Copacul de Anca Ştefan cu: Graţiela Bădescu, absolventă a Universității Naţionale de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale” Bucureşti și Aron Alexandru Lucian, absolvent al Facultăţii de Teatru și Televiziune, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoc

2. Da Da Vacanţa! cu: Raul Hotcaş, absolvent al Facultăţii de Teatru și Televiziune, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, Amelia Toaxen, absolventă a Universităţii de Arte, Târgu-Mureș, Radu Tudosie, absolvent al Universităţii de Arte, Târgu-Mureș și Corina Vişinescu, absolventă a Universităţii „Lucian Blaga” Sibiu

3. Dialog cu policandrul de Grigore Cugler, cu Cosmin Dominte și George Lepădatu, absolvenți ai Universității Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale” Bucureşt

4. With a little help of my friends de Maria Manolescu, cu: Daniel Achim, Rareș Andrici, Cătălina Bălălău și Alexandru Voicu, absolvenți ai Universității Naţionale de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale” Bucureşti

SECȚIUNEA INDIVIDUAL

1.     Răzvan Alexe, Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale” Bucureşti

2.      Alexandru Constantin Apostol, Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale” Bucureşti

3.    Anca Emilia Badea, Universitatea din Craiova, Facultatea de Litere, Departamentul de Arte, Craiova

4.     Corina Borș, Universitatea de Arte „George Enescu” Iași

5.     Nicholas Caţianis, Universitatea Hyperion, București

6 .     Sonia Divile, Universitatea „Babeş – Bolyai” Cluj-Napoca

7.  Cosmin Dominte, Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale” Bucureşti

  8.  Maria Teodora Filip, Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale” Bucureşti

   9.  Cristina Juncu, Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale” Bucureşti

10.    Adrian Loghin, Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale” Bucureşti

11. Simona Maican, Universitatea „Babeş – Bolyai” Cluj-Napoc

12. Nicoleta Marica, Universitatea de Arte, Târgu-Mureș

13. Dana-Maria Marineci, Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale” Bucureşti

14.  Alina Petrică, Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale” Bucureşti

15. Ana Maria Pop, Universitatea „Babeş – Bolyai” Cluj-Napoca

16. Lia Sinchevici, Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale” Bucureşti

17. Alexandru Voicu, Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale” Bucureşt

Cea de-a XVIII-a ediție a Galei Tânărului Actor se va desfășura între 8 și 11 septembrie, la Costinești, sub direcția artistică a lui Radu Afrim. Până atunci, le urăm foarte multă baftă tuturor concurenților!

Gabriela Hurezean

Fotografii de Andrei Gindac

Aseară, o mulțime de fani ai Thaliei s-au adunat în fața Teatrului de Comedie. Ne salutăm, ne îmbrățișăm, mai râdem, mai vorbim, ne mai împrietenim, ca să citez dintr-un celebru  actor, Mircea Albulescu. Se deschide a treisprezecea ediție a Festivalului Comediei Românești, invenție aparținând unui alt mare actor, numit George Mihăiță.

Pe undeva, pe lângă bustul lui Dinică, se agită unul cu o burtă impresionantă. Mascota festivalului. Nu-mi dau seama cine e. Sus, la balcon, coșarul cântă la chitară. E Alexandru Călin. Acum, dinspre bustul lui Dinică se aude vocea lui Horațiu Mălăele. Pe când ajunge la scenă, e deja vocea lui Florin Piersic. Mă uit mai bine și mă edific. Nici burta, nici vocile nu sunt ale lui. Îl recunosc pe Alex Bogdan, tocmai l-am văzut la Sala Nouă a Comediei, în ”CEO”. O cheamă lângă el și pe Dorina Chiriac. Anul ăsta nu mai e Cetățeanul turmentat, ci un personaj drăgălaș, o pisică neagră… cu pălăriuță de cetățean turmentat. Hotărât lucru, nici Alex, nici Dorina nu se tem de ghinioane, drept pentru care încasează câte un duș răcoritor din norișorul alb, care atârnă deasupra scenei.

Din cauza apei absorbite, ”burta” lui Alex se face, paradoxal, mai mică. Sperând să-l vadă la fel de ud, îl invită la microfon și pe Toni Grecu, corifeul legendarului grup Divertis. Cred că se simte bine, dar puțin invidios, lângă Alex Bogdan, component al celui mai bun grup de parodie, Mondenii. Până la urmă, Toni Grecu scapă uscat, cu câteva glume spuse la o distanță circumspectă față de norișor. Chiar dacă nu sunt superstițioși, cei trei trebuie să spargă ghinionul. Adică niște farfurii pe care au scris ce anume vor să dispară din calea norocului lor.

Dorina Chiriac anunță: ”Nu mai vreau să joc roluri de bărbați” și dă de pământ cu farfuria, dar nu suficient de… bărbătește, pentru că rămâne intactă fix bucata pe care și-a scris dorința. Deci, minunata noastră, o să mai joci bărbați. Pe degete sau pe scenă. Cum preferi.

Toni Grecu declară: ”Ghinionul meu e că nu sunt coleg cu voi”. Farfuria lui se face țăndări. Alex Bogdan nu știu ce a scris pe farfurie, cred că am ratat momentul.

În încheiere, publicul a intrat în sală, trecând pe sub o scară. Ce au văzut și ce urmează să se joace, puteți afla din programul festivalului, postat pe site-ul Teatrului de Comedie sau pe Facebook-ul meu personal. Distracție plăcută!

Gabriela Hurezean