De la ”A fost sau n-a fost” (Porumboiu), n-am mai râs așa de bine. Cei care au văzut deja ”Două lozuri” știu de ce: personaje bine închegate în structura comică, fără a părăsi firescul în favoarea caricaturalului grosier, haz mustos, situații al căror burlesc nu depășește nicio clipă granița bunului simț. Care ar fi legătura cu binecunoscutul text al lui Caragiale? Doar una: lozul pierdut. În rest, e o poveste cu trei fraieri de care te atașezi instantaneu: Dinel (Dorian Boguță), Sile (Dragoș Bucur) și Pompiliu (Alexandru Papadopol). Trei săraci, vorba cocalarului de la începutul filmului. Dinel e pe cale să fie părăsit de nevasta plecată la muncă, în Italia, Sile e, pur și simplu, sătul de sărăcie, Pompiliu e nemulțumit de lume, suspicios și mare amator de teorii conspiraționiste. Cei trei sunt bine definiți prin hainele pe care le poartă: în timp ce Sile și Dinel apar în tricou, bermude, adidași, Pompiliu, ca orice conțopist care se respectă, are cămașă cadrilată, pantaloni de stofă și sandale. Evident, cu șosetele aferente.

Scenariul scris de Paul Negoescu (autor, în același timp, al regiei) izvorăște din Caragiale – oare, există ceva, în țara asta, care nu izvorăște din Caragiale? – dar se abate pe o cale inedită. Fără a avea pretenții de capodoperă și fără a recurge la artificii în materie de actorie și imagine, comedia lui Negoescu face exact ceea ce își propune: stârnește hohote de râs și chiar aplauze în timpul proiecției, lucru rar în sălile noastre de cinema. Există poante pentru spectatorul obișnuit și poante pentru cinefilul avizat. Cei care l-au văzut pe Papadopol în ”Marfa și banii” (Cristi Puiu) se vor veseli pe cinste la scena în care Pompiliu se plânge de filmul românesc, mai ales de cel pe care zice că tocmai l-a văzut și, în care, ”doi tâmpiți duceau niște droguri de la București la Constanța”.

La fel ca în filmele Noului Val, protagoniștii sunt năclăiți într-o viață plumburie, cu micile ei drame, dar dramele lor sunt comice. N-ai cum să nu râzi când o vezi pe clarvăzătoare emițând bonuri fiscale, după cum scena cu Dacia albă, care, de fapt, e neagră, este urmărită cu hohote ce cresc în progresie geometrică. E singura scenă în care Pompiliu dă semne de inteligență, deși Papadopol a spus la una dintre întâlnirile cu presa: ”Mă dezic de inteligența lui Pompiliu. Mi-l doresc cât mai departe de mine!”. Despre faza cu Dacia albă/neagră, Dragoș Bucur afirmă că e întru totul reală, doar că varianta originală conținea o Dacie galbenă.

În distribuție, alături de Bucur, Papadopol și Boguță, mai figurează doar trei actori consacrați: Andi Vasluianu (Costel Dorohoi), Șerban Pavlu (iubitul gelos) și Elias Ferkin (prezentator loto). Celelalte roluri sunt interpretate de absolvenți ai Școlii de Actorie, demonstrând, încă o dată, după alte două lungmetraje, că trioul din rolurile principale știe meserie și, mai ales, știe cum s-o dea mai departe.

Îi voi enumera, cu aplauzele și felicitările de rigoare: Ion Rusu (Barmanul), Ruxandra Șerban (Ghicitoarea 1), Irina Noapteș (Codruța), Codin Maticiuc (Mihnea Ciupitu), Elisa Călin (prostituata 2), Ioana Florentina Dimitriu (Mihaela Dorohoi), Dragoș Niamțu (Struțanu), Alexandru Victor Nemțeanu (Junkie), Codrina Pătru (Brândușa Dorohoi), Mircea Banu (polițistul Guspenec), Ligia Matei (junkista), Nora Cupcencu (Gina), Deniz Coacă (junkist 1), Mădălina Gheorghiță (polițista), Ioana Chiriac (prostituata 1), Ana Vicoveanu (ghicitoare 2). Aplauze și pentru scenografia Mălinei Ionescu și imaginea Anei Drăghici. Mai mult de atât nu pot spune, ar fi deja spoiler. Mai bine mergeți să vedeți filmul, că tot plouă, e frig și avem nevoie de puțină bucurie!

Gabriela Hurezean

N-am nici cea mai mică îndoială că ”Poveste de dragoste” va avea un succes nebun la publicul… sensibil. Scenariul scris de regizoarea filmului, Cristina Iacob, cu un mic ajutor prietenesc venit de la Dan Chiriac și Mimi Brănescu, pare împrumutat dintr-o revistă cum ar fi ”Povestea mea” sau ”Povești adevărate”, genul acela care oferă delicii clientelor de la coafor. Toată ”Povestea de dragoste”, cap – coadă, este o înșiruire de șabloane menite să gâdile coarda sensibilă a cinefilului. Culmea e că  fiecare actor, luat separat, își face datoria cât poate el de bine, dar ceea ce se coagulează până la urmă este lamentabil din cauza scenariului și a viziunii regizorale mult prea năclăită în sirop. De tuse.

Bile negre

Cum spuneam, clișeul e la el acasă în acest film. Ne delectăm cu înțelepciuni culese de pe Facebook (îndrăgostiții nu trebuie să se privească în ochi, ci să privească amândoi în aceeași direcție, dacă nu faci un anumit lucru, te vei întreba toată viața cum ar fi fost dacă îl făceai etc.) dar și cu un lung și neverosimil șir de coincidențe împrumutate din soap-operas americane. Desigur, sentimentul celor doi îndrăgostiți este pus la grea încercare. Sunt doi artiști frumoși, talentați, săraci și fără noroc în carieră. Cum era de așteptat, farmecul lor atrage ispite greu de învins.

Nu putea să lipsească nici malentendu-ul în care se prăbușesc amândoi, la un moment dat. În timp ce el o încasează rău de tot de la interlopi, ea se veselește făcând parada modei pentru șeful din Mall. Absolut întâmplător, după ce scapă din ghearele bătăușilor (salvat de lăutarul care apare, ați ghicit, absolut întâmplător) el mai are chef să se uite prin vitrine și o vede pe ea fâțâindu-se surâzătoare în fața celuilalt. Dar și ea l-a văzut, absolut întâmplător, îmbrățișându-se cu proprietăreasa. Evident, urmează ruptura. Ea pleacă, el rămâne acasă, cu fața plină de răni și arcada spartă. Curios este că, la câteva ore distanță, el are fața perfect curată, rămânând doar cu buba de la arcadă. Din fericire, a rămas și vioara nevătămată, deci va putea susține încă o scenă producătoare de diabet, pastișă străvezie după finalul ”Gării pentru doi”. Doar că el nu căuta pușcăria, ci platoul de filmare unde preaiubita era tunsă la zero.

Bile albe

Actorii. Sunt foarte buni. Dragoș Bucur, în rolul violonistului Sebastian, are surâsul și alura lui Travolta (în ”Michael”), exprimă corect ce are de exprimat și pare să emane o anume ironie subtilă față de tărășenia în care a fost nevoit să se implice. Căci filmul, chiar de la început, e brodat în culori artificiale.

Sebastian îl vede pe bătrânul lăutar cântând pe stradă și nu se poate abține să scoată vioara pentru a demonstra că el e mult mai bun. Ce violonist serios face așa ceva? Dar era nevoie de asta pentru că, altfel, n-ar fi avut loc acel coup de foudre cu fata care trecea pe acolo – daaaa, absolut întâmplător! – și pe care o va reîntâlni în scurt timp exact într-o librărie. Romantic. După care o ia acasă, așa, din prima, și rămân împreună pentru totdeauna.

Raluca Aprodu este Aprilia, tânăra actriță care face ravagii în rândurile sexului opus. Adevărul e că actrița e frumoasă de-ți taie respirația și joacă bine, exceptând secvențele în care regizoarea Cristina Iacob i-a cerut să îngroașe siropul lacrimogen. E absolut remarcabil și Alexandru Darie, care îl întruchipează pe ignobilul Paul, de meserie regizor, ex-iubitul Apriliei, incapabil să accepte ideea că a fost părăsit, dar capabil de orice machiavelâc pentru a o recuceri. Am impresia că, el însuși fiind un regizor de elită, Alexandru Darie nu prea s-a supus indicațiilor tinerei regizoare, pentru că personajul lui strălucește tocmai prin interiorizare, prin măsura farmaceutică a intensității cu care exprimă trăiri.

Paul este genul acela de om care, sub aparența de cumsecădenie, generozitate, blândețe,  ascunde o fiară lașă, ce atacă numai pe la spate. Celălalt pretendent la nurii Apriliei, Robert, se bucură, și el, de o interpretare bună: Vlad Zamfirescu, nuanțând cu finețe un îndrăgostit care insistă, dar nu intră cu bocancii în sufletul ”andrisantei”. Din păcate, rolul destul de schematic nu-i oferă o plajă prea largă de desfășurare. Cu haz reținut și expresivitate bine articulată, Gabriela Popescu întruchipează o proprietăreasă răscoaptă, dar iubăreață, lipsită de scrupule, dar simpatică.

O femeie cu bani, care nu și-a pierdut farmecul și își imaginează că poate să cumpere tot ce-și dorește. Mirela Oprișor și Mimi Brănescu interpretează cu naturalețe și aplomb un cuplu ușor burlesc, vecinii de peste drum ai îndrăgostiților. Ionuț Bora și Patricia Poslușnic sunt cei doi copii drăgălași care, alături de câinele Mozart, au o singură menire: să aducă o pată de culoare în film. Altfel, personajele lor nu fac decât să sporească numărul coincidențelor cu aromă de telenovea. Faptul că s-a filmat la Brașov, unde e atât de frumos, mai aduce o bilă albă ”Poveștii de dragoste”. Păcat că povestea e atât de subțire, miza atât de mică. Văzând distribuția, mi-am pus mari speranțe în noua creație a Cristinei Iacob. Dar am plecat mofluză. Și n-am fost singura. Dar prevăd, totuși, un mare succes la public.

Gabriela Hurezean

Primul lungmetraj regizat de Iulia Rugină e departe de a fi o capodoperă, dar are toate datele pentru a înregistra un mare succes la public (la trei zile după premieră avea deja 10.000 de spectatori). Titlul filmului, ”Love Building”, ar putea să fie, tot atât de bine ”Team Building”, pentru că reprezintă materializarea apoteotică a relației dintre profesori și studenții lor.

Câte povești încap în 85 de minute?

Scenariul scris de Iulia Rugină, Ana Agopian și Oana Răsuceanu rămâne la suprafața lucrurilor pentru că trebuie să dea de lucru celor trei profesori (Dragoș Bucur, Alexandru Papadopol și Dorian Boguță) și celor 28 de studenți ai lor de la actoriedefilm.ro. Chestie deloc ușoară. Tema e bună: nicio relație amoroasă nu ține la infinit dar, la o adică, poate fi reparată. Sunt înșirate laconic motivele care subminează un cuplu: banii, soacra, copilul, beția, neîncrederea, prejudecățile, adulterul, plictiseala, lipsa de comunicare, jobul, incompatibilitatea ș.a… 13 cupluri și o jumătate de cuplu (nevastă de politician) urmează să petreacă șapte zile într-o tabără de reparat sentimente. Cine pe cine repară, până la urmă, rămâne de văzut…

Cei care ar trebui să-i învețe cum se face asta ar avea nevoie, și ei, de niște psihoterapie. Dragoș Bucur este sexologul Soare care se dă zmeu dar se dovedește a fi  vulnerabil în raport cu iubirea din studenție. Alexandru Papadopol nu pare prea afectat de îndelungata sa cantonare în telenovele și propune un personaj destul de bine articulat, expertul în psihologia de cuplu,  Cristi Lăzurean. Miop, complexat, închis în sine, e greu de descifrat chiar și de cei doi colegi ai săi, care nu ratează nicio oportunitate de a-l lua peste picior. Al treilea terapeut, Valentin (Dorian Boguță) are ca specialitate psihologia de grup și prezintă simptomele unei depresii a cărei origine se află tot într-o problemă de cuplu. Dacă cei trei ”doctori” de sentimente sunt viabili ca personaje, cei 27 de ”pacienți” ai lor se prăbușesc în anonimat de îndată ce ai părăsit sala de cinema. Din păcate, nici nu se putea altfel, pentru că într-o oră și 25 de minute n-ai cum să detaliezi 14 povești și 27 de caractere. Poate că nici nu era asta intenția celor care au creat filmul. Poate că grupul de cupluri cu probleme trebuie să fie doar fundalul pe care evoluează trio-ul Bucur, Papadopol, Boguță, dar și ”materia primă” pentru ideea de final, care este întru totul remarcabilă.

Ce mi-a mai plăcut în ”Love Building”? Mi-au rămas pe retină câteva cadre luate din unghiuri fabuloase (director de imagine: Marius Iacob), am apreciat montajul făcut cu nerv (Iulia Rugină), alternanța alb-negru și color, ironia bine argumentată la adresa reality show-urilor care alterează și falsifică sentimente. E destul de mult pentru un film care se vrea ușurel, de vară.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Adi Marineci