Conform caietului program, la Sala Atelier a Naționalului bucureștean, bunăstarea luminilor este deservită de următorii: Ionel Docan (maestru lumini), Cristian Simon, Ioan Manolea (pupitru lumini), Eugen Stoiciu, Nițu Fontel, Vasile Neguț (electricieni scenă). Dacă îl adăugăm și pe regizorul tehnic – Marcel Bălănescu – avem șapte magnifici care au făcut tot posibilul să distrugă un spectacol excepțional, ”Umbre” de Marilia Samper, în regia lui Vlad Cristache. Imaginați-vă un mare dulap de sticlă, aflat în mijlocul scenei, în care încep să pâlpâie spasmodic niște neoane. Pâlpâitul de stroboscop a ținut până aproape de sfârșitul spectacolului, orbind/isterizând spectatorii care au ajuns să asculte replicile cu ochii închiși, dând mărunt din buze. Nu știu cu ce s-a ocupat în acest răstimp – aproape o oră! –  marea echipă de luminiști-electricieni. Probabil, au ieșit la o țigară, au plecat la mare sau ceva.

Cu toate acestea și în ciuda acestora, spectacolul a fost o revelație. Actorii au rezistat eroic, ne-au apucat de inimă și ne-au ținut în lumea misterioasă a piesei (aparent polițistă) scrisă de Marilia Samper. Alexandra Sălceanu este Alba, adolescenta de 16 ani, care pleacă la o petrecere, vineri seara. Am admirat din nou versatilitatea acestei tinere actrițe, la fel de credibilă în rolul unei femei mature, înrăită de viață, ca și în cel al unei copile inocente, jucăușe, plină de bucurie și radiind iubire. Alba este unicul copil cuplului năclăit în rutină, dar care încearcă să mai păstreze aparențele romantismului de la început.

La început, Ana Ciontea este mama iubitoare și grijulie, apoi sfâșiată de disperare și, în final, explodând într-o răzbunare nedreaptă. Tatăl – Gheorghe Visu – încearcă să mai fie tânăr și zglobiu, caută resurse pentru a ieși din rutină și, apoi, din ghearele durerii fără leac. Familia vecină nu mai încearcă nimic, după dispariția celei care le-a fost mamă și soție. Tatăl întruchipat de Mircea Rusu își amorțește durerea cu alcool, cinism și aroganță, fiul – Emilian Mârnea, subtil, ambiguu – nu mai găsește nicio cale de comunicare cu tatăl său, pare slab, neajutorat, ciudat, dar se dovedește a fi singurul dintre toți care nu renunță la speranță și care are puterea de a o împlini.

Mai avem un cuplu de bătrâni în scaune rulante – magnifici Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc – care discută banalități și se tem să moară unul înaintea celuilalt. Doi bătrânei care sunt împreună de o viață și se iubesc, chiar dacă nu le-a fost sortit să aibă copii. Cea mai frumoasă declarație de dragoste: ”Eu te-am vrut pe tine cu tot ce puteai să-mi dai și cu tot ce puteai să nu-mi dai”. Par niște personaje colaterale, inventate, poate, de dragul contrastului, dar aparențele înșală iar.

Cei doi sunt personaje cheie în această parabolă despre încredere și neîncredere, despre nenorocirea care schimbă oameni, despre dreptate și nedreptate, despre găsirea care poate fi mai crudă decât pierderea și, mai presus de toate, despre marea iubire. Un rol deosebit de pregnant, Străinul, îi revine lui Gavril Pătru, care oferă un impresionant recital actoricesc întruchipând un nefericit cu mintea rătăcită, nevinovat și blând, trăind printre umbrele pădurii.

Așa cum ne-a obișnuit, de la o vreme, Vlad Cristache conduce cu mână sigură evoluția progresivă a întâmplărilor de pe scenă și, dincolo de lucrul exemplar cu actorii, creează și decorul – o lume fascinantă și terifiantă deopotrivă. Prin ferestrele ca niște acvarii, se văd pădurea de mesteceni, ploaia, întunericul, lumina. Sperând că la reprezentațiile următoare echipa tehnică își va face datoria, recomand cu căldură ”Umbrele” de la Teatrul Național.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca

Clovni. Măscărici. Bufoni. Arlechini. Paiațe. ARTIȘTI. Există pentru a ne face pe noi să râdem. Sau să plângem. Sau să gândim. Există cât există, strălucesc cât strălucesc, pe urmă dispar din lumina reflectoarelor, iar noi îi uităm. Noi, publicul. Care am râs, am plâns, am iubit, am gândit, dar la urma urmei, ce mai contează. Uitarea e comodă.

De Ziua Mondială a Teatrului, am ales să vorbesc exact despre acest spectacol. Știu eu de ce. Matei Vișniec a scris ”Angajare de clovn” în urmă cu 40 de ani. Povestea e valabilă și azi. La noi și pretutindeni. Și Matei Vișniec, și Ion Caramitru iubesc circul. Eu nu iubesc circul, dar îi prețuiesc pe cei doi mai sus amintiți. Asta m-a convins să merg la spectacolul care se joacă în Sala Studio a Naționalului bucureștean. Am văzut, în urmă cu mulți ani, o ”Angajare de clovn” interpretată de trei actori ai Comediei Franceze, trei bătrâni înalți și frumoși, care își jucau rolurile în civil, adică fără costume de clovni, fără decor, doar ei trei. Și ușa. Dar câtă emoție erau în stare să transmită, așa, fără niciun fel de adjuvante! Prin urmare, cu așa un termen de comparație, aveam o ușoară strângere de inimă în drum spre teatru, deși știam că toți participanții la crearea spectacolului sunt de excepție.

Nu-i frumos să spui de la început cum e sfârșitul, dar nu pot să mă abțin: acest spectacol mi-a depășit cele mai îndrăznețe așteptări. Ceea ce părea, la început, un spectacol bun, dar tributar standardelor clasice, a dospit vertiginos și a explodat într-o feerie luxuriantă, care îți taie respirația. N-am să stric surpriza, dezvăluind cum și de ce, merită să vă asumați aventura! Hai să vorbim, mai bine, despre actori. În calitate de regizor al spectacolului, Ion Caramitru a avut fericita inspirație să-i distribuie în rolul bătrânilor clovni pe trei dintre cei mai tineri actori ai teatrului: Petre Ancuța, Emilian Mârnea, Florin Călbăjos.

Artiști totali, care știu muzică, instrumente, mișcare, rostire, și care vin din școala clujeană a profesorului Miklós Bács, aducând cu sine un discret și adorabil accent ardelenesc. Cei trei se transformă în clovni bătrâni și chiar îi crezi și empatizezi, și ți-e milă, deși zâmbești a râde. Artiști în ruină, pe care nu-i mai vrea nimeni, dar care speră într-o întorsătură favorabilă a sorții.

Petre Ancuța este Filippo, împletind disperarea cu ironia șfichiuitoare, mefistofelic și copilăros în același timp. El este cel mai puternic în trioul de ratați. Nicollo este, în interpretarea sensibilă a lui Emilian Mârnea, arlechinul transparent ca o libelulă, mereu suspicios, mereu în pragul atacului de panică, dar afișând o jovialitate caracteristică inocenților.

Pare cel mai vulnerabil, mai ales în comparație cu grandomanul Peppino, o fascinantă creație a lui Florin Călbăjos. Peppino este clovnul care a reușit să-și transceandă condiția, părăsind rumegușul arenei pentru a accede la nobila scândură a scenei. A fost Richard al III-lea, a fost și Lear, dar gloria degrabă apune și, iată-l întors la starea de măscărici tragic, așteptând un job în fața ușii care nu vrea să se deschidă.

Călbăjos e imprevizibil în tot ce face, iar finalul acela apoteotic, în care cântă la vioara cu goarnă (higheghe) tema principală din ”La Strada”, compusă de Nino Rota, mi se pare genial. Nu știu cine a fost cu ideea, dar merită cel puțin o oră de aplauze. Dacă prima parte e despre disperare, coșcoveală, durere, tristețe, ratare, a doua parte – universul amintirii – e strălucitoare ca Cirque du Soleil, o feerie încântătoare, pe care a contemplat-o zâmbind însuși creatorul ei, Ion Caramitru.

Cu ani în urmă, când piesele lui se jucau prin pub-uri și mici teatre de cartier, deși notorietatea sa era deja de rezonanță mondială, Matei Vișniec îmi vorbea despre dezamăgirea de a nu-i fi jucată nicio piesă la Teatrul Național. De-acum, are toate motivele să se declare satisfăcut. Anul trecut, Alexandru Dabija i-a montat (exemplar!) ”Requiemul”, anul acesta a fost impresionat până la lacrimi de profunzimea viziunii lui Ion Caramitru asupra ”Angajării de clovn”.

Și, desigur, de minunile făptuite de complicii acestuia. Actorii Petre Ancuța, Emilian Mârnea. Florin Călbăjos, artiștii de circ Antonio (un personaj cu adevărat fellinian!), Vanda și Constantin Rotaru, clovnul Cristiano, Bogdan Andreescu, Camelia Lazăr, Valentin Iancu, Mariana Ionescu,, Cristian Enoiu, Robert Stan ș.a. Amfitrioni muzicali: Clara Toplicianu și Lorena Sanda. Decorul Florilenei Popescu Fărcășanu și costumele Lilianei Cenean au fost puse frumos în valoare prin light designul lui Chris Jaeger și grafica animată creată de Matei Branea, Bogdan Nedelcu, Matei Monoranu (CINETic). Coregrafia – Florin Fieroiu. În seara aceasta, celebrând Ziua Mondială a Teatrului, spectacolul s-a jucat în cadrul campaniei UNITER, ”Artiștii pentru artiști”. Nu mă îndoiesc că sala a fost arhiplină. Ca de obicei, la un spectacol atât de bun.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca