Textul lui John Cariani, ”Aproape” (”Almost, Maine”), m-a cucerit în urmă cu nouă ani, când l-am văzut înscenat de Andreea Vulpe, cu studenții săi de la UNATC. Dintre cei care își dădeau astfel licența s-au ridicat nume cu indiscutabilă rezonanță: Irina Antonie, Ilona Brezoianu, Andrei Călin (îi amintesc pe primii care îmi vin acum în minte). A fost un spectacol remarcabil, de o prospețime încântătoare, drept pentru care a și fost premiat la festivalul de teatru studențesc organizat de Teatrul ÎnCulise. M-am bucurat fără rezerve când am aflat că piesa lui Cariani va fi montată, la Teatrul Excelsior, de un regizor în care am toată încrederea (pe bază de spectacole concludente!) Eugen Gyémánt. Complicii săi fiind niște actori tineri, pe care nu i-a atins plafonarea și cărora le place cu entuziasm viața pe scenă. A rezultat un spectacol vivace, jucat cu emoție netrucată, țintind și nimerind în plin coarda sensibilă a spectatorului. Se pare că și pe a criticilor, pentru că rareori am citit cronici atât de poetice, atât de aplicate analize psihologice ale tribulațiilor sentimentale prin care au trecut ferocii cronicari. Pentru a nu mă înscrie în contingent, îmi voi pune la sechestru ”naturelul simțitor”. Și lacrima evadată la sfârșitul ultimei povești. Voi încerca să abordez subiectul cu precădere din punct de vedere al performanței artistice.

Primul atu al spectacolului constă în replicile percutante, naturale și nu arareori pline de haz, grație și traducerii inspirate, semnată de Cristi Juncu. Personajele, chiar dacă au o prezență concisă ca partitură, sunt bine structurate, adevărată mană cerească pentru actorii care au norocul să le dea viață. Poveștile lor sunt proprii fiecăruia dintre noi și asta ni le aduce… aproape. Geniul lui Cariani constă în faptul că poate să condenseze o lungă și complicată istorie într-o istorioară cu scăpărici, astfel încât să poți înțelege zece ani expuși în zece minute. Orășelul inventat de dramaturg, un fel de no man’s land cu accente de suprarealism magic (minunat rezolvată din punct de vedere tehnic aurora boreală care definește vraja locului) se concentrează în scheletul rotitor din mijlocul scenei – Sabina Veșteman este cea pe care o aplaudăm pentru scenografia sugestivă și pe Cristi Baciu pentru lighting design-ul fericit. Este un adăpost pentru întâlniri și despărțiri, pentru descoperiri și redescoperiri, pentru toate cele sufletești ale omului care își caută perechea. Sau doar pe sine. ”APROAPE adună poveștile a nouă cupluri care, în aceeași seară friguroasă, în același orășel de la capătul lumii, descoperă aurora boreală și un miracol poate mai spectaculos, chiar dacă mai intim – înțelegerea propriei vieți.” Asta zice regizorul Eugen Gyémánt, asta și face: un miracol spectaculos. Un spectacol miraculos. Care te absoarbe și te pune pe gânduri. Ideal pentru publicul adolescent al teatrului care, învățând din mers, poate evita să calce în străchini, cum am călcat noi, antecesorii, care n-am prins la vârsta aia asemenea spectacole.

Un alt atu important în mâneca regizorului Gyémánt (în maghiară: Diamant) este acribia cu care își alege distribuția, făcând ca personajele să fie vii, convingătoare, atașante. Prologul despre aproape iubire și aproape-n departe, îi plasează pe Ginette (Loredana Cosovanu, grațioasă, fragilă, exprimând convingător o derută aiuritoare) și pe Pete (Dan Pughineanu, romantic și amuzant deopotrivă) într-un schimb de ”teiubescuri” soldate cu aruncări de pe acoperiș, picioare scrântite și final în coadă de pește. Ce bună ilustrare a nehotărârii care macină sentimente!

Iulia Samson este tragicomica Glory, cea care, deși neinvitată, își montează cortul în curtea lui East (Mihai Mitrea, un talent real, pe care îl urmăresc de când juca teatru în liceu, împreună cu fratele său geamăn identic). Mic poem despre inima făcută țăndări, zdrăngănind într-o pungă, și despre dorința unui aproape necunoscut de a o repara. A treia minipiesă e despre Jimmy (Radu Micu, un actor dotat cu haz inepuizabil), care pendulează între două iubiri: a lui pentru Sandrine (Ana Udroiu, bine plasată în personajul cinic și frivol) și a chelneriței Aliena (din nou Loredana Cosovanu, solară, providențială), ființă plasture pentru singurătatea lui ucigătoare.

Alt cuplu, Marvalyn (Pamela Iobaji – un debut de bun augur!) și Steve (Dan Pughineanu, înduioșător, atașant) oferă un testimonial despre dureri care dor și dureri care nu dor. Exemplificând cu scândura de călcat. Izbită de cap. Urmează Randy (Bogdan Nechifor, un actor a cărui expresivitate nu cunoaște limite) și Chad (Alex Popa, reușită expresie a nedumeririi în fața sinelui necunoscut). Doi cățărători, doi prieteni, care descoperă acolo, sus, că ar putea să mai fie ceva dincolo de ceea ce știau.

Pamela Iobaji (Gayle) și Mihai Mitrea (Lendall) sunt cuplul de îndrăgostiți în care el ezită să pecetluiască legal o lungă și frumoasă relație, riscând să piardă totul. Deși libertatea în iubire e mult mai sănătoasă, și, așa cum vedem în povestea următoare, certificatul de căsătorie nu e de natură să aducă nemurirea în sentimente. Marci (Ana Udroiu) și Phil (Bogdan Nechifor) își aniversează zadarnic nu știu câți ani, dar mulți, de la nuntă, încercând să reediteze iubirea răsărită la patinoar. De data asta răsare doar o iubire obosită, intrată în rutină. Clasica singurătate în doi. ”Chestia din tablou” e apoteoza hazului din spectacol. Dave (Radu Micu) o iubește pe Rhonda (Loredana Cosovanu) și, considerând că e cel mai nimerit mod de a-și revela sentimentul, îi dăruiește un tablou ”punctilinist”, pe care trebuie să-l fentezi. Adică să te uiți la el fără să se observe că te uiți.

Desigur, după apoteoza hazului, respectând regula râsului-plânsului, Cariani + gașca minunată de la Excelsior ne oferă pastila cea mai amară. (Aici mă trag de mânecă, pentru că am tendința să calc neprofesionist în băltoaca de sirop.) Revenons. ”Niciodată nu e prea târziu” se dovedește a fi, de data asta, un slogan de polistiren expandat. Din ăla care scârțâie de-ți strepezește dinții. Hope (Iulia Samson) și Daniel (Alex Popa) s-au iubit cândva, apoi s-au pierdut, apoi s-au regăsit, apoi au sperat. Doar o clipă, căci s-a auzit o voce care a spart magia.

În schimb, magia spectacolului a rămas intactă. Ai plecat de la teatru luând poveștile cu tine, râzând și plângând în sinea ta, așa cum se întâmplă când apare ceva care poate să-ți atingă sufletul. Mergeți să vedeți ”APROAPE”, o să-mi dați dreptate.

Gabriela Hurezean

Credit foto: Andrei Gîndac

Veștile bune sunt păsări rare în vremurile pe care le trăim (probabil din cauza unei karme planetare nasoale), dar când am auzit că Vlad Cristache e noul director – momentan interimar – al Teatrului Excelsior, am aplaudat și am țopăit puțin de bucurie. Pentru că știu de multă vreme de ce e în stare. Încă din vremea când era elev la Colegiul Mihai Viteazul și aduna fără drept de apel premii pentru regie, la un festival de teatru adolescentin. Descopeream, fără urmă de dubii, un copil minune. Majoritatea copiilor minune se dezminunățesc la vârsta adultă. Nu și Vlad Cristache. A absolvit Regia la UNATC, a montat spectacole pe cele mai importante scene, inclusiv la Teatrul Național (excepționalul ”Umbre”, cu Mariana Mihuț&Victor Rebengiuc) sau Teatrul Mic, unde a creat fabuloasa ”Deșteptare a primăverii”, în decor inventat tot de el. Pentru că Vlad Cristache e genul de artist care știe exact ce vrea să facă, prin ce mijloace și cu ce aliați. Și iată că știe și în ipostază de manager, poziție care presupune picioare bine înfipte în pământ, dar și o imaginație săltăreață, dar în același timp bine cantonată în lucrativ.

A organizat o conferință de presă, dar nu cu critici murați și constipați, ci chiar cu publicul țintă al Teatrului Excelsior: adolescenții. Au participat la eveniment peste 100 de redactori de la reviste de liceu, bloggeri, vloggeri și alți influenceri din lumea celor foarte tineri. Au ascultat cu atenție tot ce li s-a spus și au pus întrebări care vădeau interes real pentru fenomenul teatral și pentru ceea ce le este destinat special în domeniu. Faptul că Vlad Cristache este manager la Excelsior (și n-am nicio îndoială că va  rămâne și după interimat) și Alexandru Mâzgăreanu – la ”Nottara” deschide o nouă eră în teatrul autohton, marcat de colbul înecăcios al gerontocrației și al numirilor politice. O eră a prospețimii, a desprăfuirii repertoriului, a curajului, a inspirației, a cultivării adevăratelor valori. O atestă și primii aliați cu care pornește Cristache la drum, în noua stagiune: Bobi Pricop și Eugen Gyemant. Doi regizori tineri, aflați deja în vârful topului. Pentru că, nu-i așa, cine se aseamănă, se adună. Adăugând în ecuație și actorii de elită ai tânărului teatru, avem imaginea succesului deplin. Tuturor, știți voi ce vă doresc, în cantități industriale, și aplauze fără sfârșit”

Nu vreau să alterez informația concretă despre cele discutate la conferința de presă, așa că voi reproduce mai jos detaliile primite direct de la sursă.

”Teatrul EXCELSIOR își dorește să fie mai aproape de publicul tânăr, prin creații scenice curajoase și proiecte interdisciplinare inovatoare și propune o nouă ofertă repertorială, inspirată de o viziune artistică și managerială care accentuează misiunea sa de a fi un spațiu efervescent de întâlnire cu teatrul și artele aliate, conectat intens și autentic la universul tinerei generații.

Unii dintre cei mai importanți tineri regizori din România și din străinătate vor semna spectacolele noii stagiuni, care aduc în atenția publicului piese contemporane distinse cu numeroase premii internaționale. Prima noutate a stagiunii este Aproape (titlu original Almost, Maine de John Cariani), în regia lui Eugen Gyemant, un spectacol care îmbină candoarea și realismul fantastic într-o comedie romantică în care dragostea devine un happening pe fundalul magic al Aurorei Boreale. Premiera: 8-9 octombrie 2022

The Sweet Science of Bruising de Joy Wilkinson transformă povestea fascinantă a patru tinere care participă la un campionat underground de box feminin, într-un spectacol-metaforă electrizant, semnat de regizoarea Sânziana Stoican, despre curajul de a-ți găsi propria identitate într-o lume dominată de bărbați. Premiera: 22-23 octombrie 2022

Luna decembrie va fi un tur de forță la EXCELSIOR, cu nu mai puțin de trei premiere.

Bobi Pricop va monta o adaptare a celui mai important roman SF al tuturor timpurilor, Solaris (scenariu de David Grieg după romanul omonim de Stanislaw Lem) – o producție multimedia imersivă care va îmbina prezența actorilor cu elemente hi-tech și mecanisme scenice complexe pentru a recrea atmosfera suprarealistă a Planetei Solaris.

Vlad Cristache va semna regia piesei Punk Rock de Simon Stephens, care urmărește povestea unui grup de liceeni aflați în fața examenului de bacalaureat. Spectacolul explorează anxietatea, depresia și violența latentă, ascunse sub aparenta jovialitate a vieții de adolescent.

Cea mai cunoscută poveste a tuturor timpurilor, Romeo și Julieta vi se va dezvălui într-o versiune scenică surprinzătoare, semnată Michelangelo Campanale – o co-producție eveniment Teatrul EXCELSIOR, Compania La Luna nel letto și Teatrul Național Emilia Romagna – care va marca o deschidere internațională fără precedent pentru cel mai tânăr teatru din București.

EXCELSIOR urmărește, totodată, să răspundă unor nevoi reale, identificate în rândul publicului său țintă – adolescenții – prin intermediul unor proiecte care îmbină dimensiunea artistică și pe cea educațională, explorând practici, concepte și valori cheie precum apartenența la comunitate, dezbaterea interactivă, incluziunea, participativitatea și creativitatea.

PERETELE/ THE WALL este un proiect experimental conceput în parteneriat cu Galeria de artă contemporană Kulterra, care își propune să îi apropie pe adolescenți de teatru, chiar în școlile unde învață. Cinci street artists consacrați se vor inspira din universul vizual al spectacolelor Teatrului EXCELSIOR și vor crea 20 de lucrări grafitti în incinta a 20 de licee din București.

#oradedirigenție este proiectul prin care EXCELSIOR le oferă liceenilor o alternativă atractivă la conținutul deseori anost al orelor de dirigenție. Trei tineri regizori vor crea spectacole bazate pe texte scrise special în acest scop, prezentate ca un  flashmob în sala de curs, valorificând astfel arta teatrului ca spațiu al dezbaterii unor teme de interes pentru adolescenți.

Vlad Cristache, managerul Teatrului EXCELSIOR: „Îmi doresc să combat acea imagine-clișeu, descurajantă, a teatrului care stă într-un „turn de fildeș”. Ne-am propus să ne împrietenim cu publicul nostru și să devenim teatrul adolescenților și al tinerilor din București – cel mai cool și fresh loc în care îți poți petrece timpul liber. Pregătim spectacole special gândite pentru ei, spectacole incisive, cu atitudine, care să dea voce preocupărilor și întrebărilor lor, dar și proiecte educaționale care să aducă teatrul mai aproape de ei, dincolo de sala de spectacole. De acum, tinerii sunt center stage-ul Teatrului EXCELSIOR.”

Gabriela Hurezean

Fotografii de Vlad Catana

Era vineri, 13, ceasul de pe Calea Victoriei dormea în continuare, la 12 fără 13, ne amenința asteroidul, iar la Teatrul Act era premieră: ”Nu regret nimic”, piesa excepțional scrisă de Székely Csaba, ingenios înscenată de Eugen Gyemant și fără cusur interpretată de Irina Antonie, Lucian Iftime și Dan Rădulescu, în decorul inspirat al Mariei Nicola. Tema poveștii s-ar putea rezuma cam așa: dacă ai luat-o pe calea Răului (cel absolut, care se scrie obligatoriu cu majusculă) nu te mai poți abate de la ea, nici măcar atunci când faci Bine. Binele ăla absolut, care înseamnă salvarea vieții unui copil. Iar penitența va fi, cine știe, egală cu mântuirea.

”Performanța cea mai mare – spune Eugen Gyemant – va fi să facem din niște monștri ființe tridimensionale, pe care să le putem nu doar înțelege, ci poate chiar iubi puțin.” Mă rog, cine îl poate iubi pe Hannibal Lecter o să-l iubească și pe fostul colonel de securitate Dominic Kormos, a cărui metodă de tortură e manual pentru toți ceilalți torționari din anii comunismului. Călăul știe că ”un om poate suporta aproximativ 3.600 de incizii înainte de a muri” și nu ezită să-și experimenteze teoria. Lucian Iftime își întruchipează personajul împărțindu-l cu exactitate chirugicală între monstrul pentru care uciderea în chinuri infernale a ”dușmanului de clasă” e o plăcere supremă și vietatea cu principii, care refuză pensia specială și își scoate la iveală coarda sensibilă, empatizând cu fetița necăjită a vecinilor. Judecând după setea cu care lovește sacul de box (în ritmurile nemuritoarei ”Ave Maria”), Dominic urăște cu ferocitate lumea în care supraviețuiește, dar nici față de sine nu pare să nutrească prea bune sentimente. Totuși, există un om față de care se simte dator, singurul pe care nu l-ar trăda cu niciun preț. Și mai este fetița, Liza, care pleacă spre casă spunând ”trebuie să-mi iau bătaia” de parcă ar spune ”trebuie să-mi iau micul dejun”.

Am văzut-o pe Irina Antonie și în alte roluri, pe care le-a jucat admirabil, dar în Liza e de-a dreptul scăpărătoare. Personajul este de mare dificultate/complexitate, pentru că Liza este, în același timp, victima unui tată bețiv (care o bate zilnic ”pentru că sunt un copil inutil și prost”), mica obrăznicătură (”vi s-a întâmplat vreodată să aveți diaree și să nu ajungeți la timp la baie?”), un copil cu IQ foarte ridicat (”ne dezvoltăm mecanisme de a evita durerea, ne distanțăm de realitate”), purtătoarea unei boli de inimă care îi aduce tot mai aproape perspectiva morții, dar tot ea, la cei 16 ani pe care îi împlinește curând, este o Lolită care îl supune la grele încercări pe nemilosul securist. Și puternică, și fragilă, Liza sfidează moartea și trezește în Dominic niște sentimente pe care nu le cunoscuse până atunci. Mai presus de toate, dorința de a salva viața copilei.

Dar trecutul îl ajunge din urmă, personificat într-un alt securist, fostul locotenent Sandu Dima, zis Găină, acum general cu preocupări la fel de infecte. Dialogul dintre cei doi este o atroce trecere în revistă a ”distracțiilor” specifice torționarilor, dar și o reușită încercare de a reprezenta unghiul din care priveau aceștia lucrurile. Pentru Găină, lungul șir de crime săvârșite este, de fapt, o expresie a eroismului cu care au apărat ”valorile” comuniste. Propriu noului stil al securiștilor vechi este, după părerea lui, faptul că există, totuși, niște ”limite peste care nu se poate trece, CEL PUȚIN OFICIAL!”. Acum nu mai e nevoie de ”ploșnițe”, convorbirile se pot lua direct de la companiile de telefonie. Iar treburile murdare, cum ar fi eliminarea ex-securiștilor care știu prea multe și ar putea vorbi, se execută de unii care au ieșit din sistem, dar sunt șantajabili. Dan Rădulescu îl creionează sugestiv pe acest individ unsuros, cu alură de șmecher ieftin, cinic și putred până în măduva oaselor.

Cu tensiunea subtil gradată, cu mult umor (negru) și cu impresionante întorsături de situație, ”Nu regret nimic”, cel mai recent spectacol de la Teatrul Act (susținut, printre alții, de Fundația Simona Halep – mulțumim, Simona!) propune o viziune cu totul și cu totul diferită  despre istoria neagră a comunismului autohton. De văzut obligatoriu!

Gabriela Hurezean

Fotografii de Alex Iureș

Am văzut spectacolul ”Cum am învățat să conduc” (de Paula Vogel, premiată cu Pulitzer fix pentru această piesă) în urmă cu vreo două luni. Dar am avut nevoie de ceva timp pentru a-mi elimina din memorie un element generator de elanuri subiective, în legătură cu protagonistul Șerban Pavlu.

Adică:

Într-un interval destul de scurt (anul trecut) l-am văzut pe Șerban Pavlu în cinci filme, dintre care doar două erau cu adevărat bune: ”Toată lumea din familia noastră” și ”Câinele japonez”. Dar nu supraîncărcătura de filme mi-a produs reacții alergice, ci reclama cu ”Văru‘ ”, știți, cel care pronunță ”poney” într-un mod, așa, mai ciudat. Având un sistem nervos încă rezistent, nici reclama care îmi întrerupea filmele preferate nu m-a sufocat (de tot). Muștarul a țâșnit spre nori abia când, deschizând mailbox-ul cu totul și cu totul personal, l-am găsit tot pe Văru‘. Deși jur că nu l-am invitat. Așa că, atunci când a apărut pe scenă, în spectacolul ”Cum am învățat să conduc”, am avut senzația că am deschis un sertar și s-a ițit, iar, inevitabilul. Admițând că actorul român trebuie să-și câștige cu orice preț (inclusiv grețoșii pui bendeacieni) banii de pâine și ștergând toate acestea din memorie, îmi mai rămâne o singură nelămurire: de ce Pavlu poartă, în spectacol, o barbă gen războiul de secesiune, când acțiunea piesei se petrece din anii ‘60 încoace? I-a rămas, evident, de la Văru‘.

Gyemant și postmodernismul cinematografic

Spectacolul se joacă în Sala Nouă a Teatrului de Comedie. Pe strada Sfânta Vineri, lângă Templul Coral. Mergând într-acolo pe jos, de la Biserica Sf. Gheorghe, ai timp să ronțăi un sfert de covrig. În seara premierei (14 noiembrie), pe trotuarul din fața Sălii Noi se afla reperul pe care n-aveai cum să-l treci cu vederea: un Chevrolet Impala verzuliu, fabricat în 1966. Bine integrat în puzzle-ul postmodern alcătuit de tânărul regizor Eugen Gyemant, în deplină concordanță cu textul scris de Paula Vogel în 1992, moment în care structuralismul cunoștea un reviriment surprinzător. Eșafodajul de flashback-uri – destul de vulnerabil în raport cu spectatorul care nu se concentrează suficient și vrea totul mură în gură – este consolidat cu proiecții video ce ancorează cu claritate acțiunea în timp.

Unchiul Peck (Șerban Pavlu) s-a întors din război. Probabil, războiul din Vietnam. Nu se știe dacă pedofilia e o tară cu care s-a născut sau dacă atrocitățile de pe câmpul de luptă au fost factorul alienant. Cert este că unchiul Peck, deși are o nevastă drăguță, fidelă și mult prea înțelegătoare (Delia Nartea), dezvoltă o pasiune nebună față de nepoata sa, alintată Mititica (Ioana Anastasia Anton). Respectând litera textului, viziunea regizorală poate fi definită printr-o distanțare obiectivă față de subiect. Doar spectatorul își poate permite verdicte privind culpe și inocențe. În rolul Mititicăi, Ioana Anastasia Anton este la fel de credibilă atunci când interpretează fetița de 11 ani, violată de unchi, apoi copila cu lascivități de Lolită (vezi scena ședinței foto) și, în final, femeia pietrificată, care nu-și mai găsește sentimentele și rostul. Lecțiile de educație rutieră se suprapun istoricului explorării sexualității unei fetițe cu sâni prea mari, care vrea să știe ce înseamnă cuvântul orgasm. ”Profesorul” de șofat îi oferă lui Șerban Pavlu o partitură complexă, nuanțată. Deși în mod clar e un pervers, unchiul Peck trezește compasiunea, ca orice om cu mintea rătăcită. Știe că nu e bine ce face, îl mustră conștiința, sufletul i se contorsionează, dar nu se poate elibera de obsesia bolnavă pentru Mititica. Delia Nartea este minunată în scena în care Mary, soția lui Peck, dezvăluie printre lacrimi că, dincolo de imaginea de nevestică americană tipică, fâșneață, iubitoare, harnică și fericită, se ascunde o femeie îngrozitor de tristă, care e la curent cu nebunia soțului său, dar speră să-i treacă. De altfel, Nartea merită aplauze și pentru nonșalanța cu care trece dintr-un personaj în altul: mătușa Mary, bunica, majoreta Judy. Bine plasați în roluri, completează armonios atmosfera  Smaranda Caragea (Mama/ Sally) și Alexandru Conovaru (Bunicul/ Jerome). ”Explorarea propriei memorii devine o coborâre în infern, în căutarea traumei inițiale și a unui eveniment care să dea sens întregului.” Așa își definește regizorul Eugen Gyemant spectacolul, iar coborârea în infern despre care vorbește ni se derulează în fața ochilor cinematografic, susținută și de scenografia lui Tudor Prodan. O aventură întru totul memorabilă!

Gabriela Hurezean