Când viața te face să te simți gândac, nu-ți rămâne decât să te faci de-adevăratelea gândac. Unul sau mai mulți gândaci. Da. Câte unul pentru fiecare stare care te nimicește. Gândacul frică, gândacul iubire, gândacul deznădejde, gândacul neputință, gândacul silă, gândacul revoltă, gândacul epuizare, gândacul durere, gândacul resemnare…

N-ai nevoie de elitre lucioase pentru a fi gândac. Ajunge să nu mai contezi pentru nimeni. Nici măcar pentru tine. Aceasta este ideea pe care am descifrat-o recitind nuvela lui Franz Kafka, ”Metamorfoza”. Se pare că la fel a citit și regizorul Yuri Kordonsky, care a precizat din capul locului că spectacolul decurge dintr-o adaptare, nicidecum dintr-o dramatizare. Altfel spus, își propune să ne arate cum se citește cel mai bine povestea lui Gregor Samsa, comis voiajorul obosit și plictisit, care se transformă în gândac. Pe măsură ce transformarea se acutizează și reacția familiei se ostilizează, gândacul se multiplică în toate stările care îl mistuie. Cu cât singurătatea se adâncește, cu atât ego-ul se multiplică în alte și alte irizații. L-am auzit pe regizor vorbind despre modul desăvârșit în care actorii din distribuție se susțin unii pe alții, despre impresionanta coagulare a echipei. Fapt ilustrat cu asupra de măsură de cei cinci actori care îi dau viață lui Gregor Samsa: Marius Turdeanu, Matei Arvunescu, Alex Popa, Dan Pughineanu, Mircea Alexandru Băluță.

Cinci stări – o singură entitate, în care Marius Turdeanu interpretează magistral apoteoza insectificării. Eram la curent cu virtuozitățile sale în materie de expresivitate a glasului și a chipului (doar îl aplaudasem pentru Monstrul din ”Șapte minute după miezul nopții”, minunăția lui Bobi Pricop), dar în ”Metamorfoza” aduce, în plus, dovada cea mai concludentă că este (și) un maestru al mișcării scenice. Gândacul Gregor se târăște, tremură, se urcă pe pereți, se pietrifică și dansează precum focul eliberat. Și, mai presus de toate, transmite emoție. Te copleșește fără drept de apel, în relație confluentă cu toți colegii de scenă.

Mihaela Trofimov este mama care oscilează dramatic între iubire și silă, între oroare si dorința de a nu-și vedea fiul ucis. Este femeia care a trăit dintotdeauna exclusiv pentru familia ei, răbdătoare și supusă. În rolul tatălui, Bogdan Nechifor investește o anumită resursă de umor, pe care puțini i-o pot distinge, pentru că este foarte fină. Avem și umor fățiș, pe care Servitoarea (Dana Marineci) îl livrează fără cusur, în relația cu Samsa gândac. Sensibilă, discretă, Oana Predescu o întruchipează pe Grete, sora care, sufletește, e alături de fratele său, împărtășindu-i suferința. Prezențe burlești, care atenuează întrucâtva tragismul greu al poveștii, Administratorul (Mihai Mitrea) și cei trei chiriași (Dan Clucinschi, Dragoș Spahiu, Ovidiu Ușvat) sunt personaje ce par decupate din desenele lui Florin Pucă. Sau din filme cu turiști japonezi.

Geamantanele chiriașilor sunt depozite de imprevizibil, generând scamatorii de un comic irezistibil. Scenografia Oanei Micu, în simbioză perfectă cu viziunea regizorală, compune microuniversul familial și nucleul straniu în care se derulează drama lui Gregor Samsa. Starea de prizonier în propriul trup este exprimată prin semne specifice pușcăriașilor. Urcatul pe pereți este rezolvat prin detalii tehnice care te cam țin cu sufletul la gură. Amănunte migălite cu atenție – de la gaura din ciorap, la scaunul din tavan – definesc cu precizie farmaceutică lumea și atmosfera. La fel cum sound design-ul lui Andrei Doboș, alcătuit din sonorități obsesive: ticăitul ceasului, răpăitul ploii, celebrul Adagio al lui Albinoni, izvorât din vioara Gretei.

Face diferența între lumini, umbre și penumbre rafinatul lighting design al lui Cristian Șimon. Merită aplauze și Vasea Blohat & Șerban Suciu (asistenți regie), Miruna Rădulescu (asistent scenografie), Camelia Moroianu (producător delegat). O echipă care vibrează în armonie deplină, alături de Yuri Kordonsky, cel care orchestrează inconfundabil acest oratoriu, al cărui final rămâne deschis. Tu, spectatorul, ai latitudinea de a alege între resemnare și mântuire.

Nu pot încheia înainte de a-mi exprima revolta și protestul față de atitudinea mizerabilă a întregii clase politice în raport cu tot ce ține de viață spirituală. Îndepărtarea lui Vlad Cristache de la conducerea Teatrului Excelsior, deși rezultatele sale sunt de domeniul excelenței absolute, nu ține doar de incompetența ”experților” de la primărie, ci și de ticăloșia cea mai joasă și cea mai clară. E bine că ieșim în stradă pentru a face curățenie în justiție, dar n-ar strica să ne pese și de starea culturii. Altfel, o să ne gândăcificăm și noi. De tot.

Dacă vreți să vedeți ”Metamorfoza”, trebuie să aveți răbdare, pentru că spectacolul e sold out până în februarie.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Volker Vornehm

Cunoscut pentru apetența sa de a aduce noul în teatru, Bobi Pricop nu-și dezamăgește publicul nici de data asta. Dacă primul său experiment (”O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții”, la TNB, în urmă cu nouă ani) se adresa cu precădere văzului, prin jocul magic al oglinzilor și proiectoarelor, de data asta ”atacă” auzul, și o face la marea artă, propunând o experiență la fel de intensă. Ca și atunci, și acum se povestește despre un copil cu probleme. Montarea lui Bobi Pricop provoacă subtil – dar fără drept de apel – și copilul din noi, adulții. ”Șapte minute după miezul nopții” este o frumoasă dramatizare semnată de Mihaela Michailov, după romanul ”Monster Calls” de Patrick Ness, inspirat de o întâmplare reală din viața lui Siobhan Dowd.

Îți pui căștile și, ca prin magie, dispar toate efectele nedorite: miorlăitul telefoanelor, tusea, șușotelile, foșnetele, munca de mântuială a vreunui sunetist neatent. Ești singur în lumea de pe scenă și lumea copilăriei tale interferează organic cu lumea copilului din spectacol. Grație căștilor, percepi totul cu o acuitate pe care nimic n-o mai poate știrbi. Vă amintiți cum, în nopțile când somnul nu voia deloc să vină, priveam umbrele crengilor care se insinuau prin fereastra camerei și umbrele de pe pereți începeau să îmbrace sensuri înfricoșătoare? Și aici, când se fac șapte minute după miezul nopții, apare monstrul cu înfățișare de copac. Ca arborele de tisă din fața casei. Vă amintiți cărțile copilăriei, cu imagini 3D, decupate din carton, care se despătureau la fiecare răsfoire? Așa e și decorul gândit de Clara Pop și transpus în machete rabatabile de Ileana Acio, Alexandra Chinzăruc, Dragoș Grigore, Maria Iuliana Frailich, Matei Fulga, Maria Teodora Marin.

Vă amintiți băiețelul rău de la școală, care ne persecuta, făcându-ne să ne simțim singuri în lume, neînțeleși și neajutorați? Sau sentimentul devastării care te copleșește când simți că vei pierde ființa pe care o iubești cel mai și cel mai mult, și ai vrea s-o salvezi, dar știi că asta nu-ți stă în puteri? Acestea și multe alte stări ale minții și sufletului îl invadează pe Conor, băiatul de 13 ani, magistral interpretat de Dan Pughineanu, un tânăr actor instalat deja confortabil în elita Teatrului Excelsior (și nu numai). Pentru Conor, monstrul nocturn nu e cu nimic mai terifiant decât monștrii din viața reală, care îi tulbură copilăria. De aceea, între cei doi se naște un joc al întrebărilor și răspunsurilor, menit să lumineze calea copilului prin labirintul anxietății și al suferinței nemeritate. În rolul Monstrului, Marius Turdeanu împlinește o creație actoricească fulminantă. Vădind capacități vocale de o expresivitate uimitoare, actorul face trecerea fluidă de la horror la sfătoșenia caldă a unui prieten. Din cele patru povești pe care i le spune Monstrul, Conor învață că lucrul pe care îl ascunzi e cel de care te temi cel mai tare, că trebuie să sacrifici ceva pentru a salva altceva, că, uneori, oamenii simt nevoia să se mintă pe ei înșiși, mai mult decât pe oricine altcineva, că vrăjitoarea nu e întotdeauna rea și prințul pe cal alb nu e întotdeauna cumsecade… Monstrul trebuie să dea răspunsuri credibile la întrebările lui Conor, cum ar fi asta: ”Care-i personajul pozitiv aici? Ce porcărie de poveste!”

Rădăcinile de tisă care atârnă din tavan definesc sugestiv cele mai adânci subterane ale conștiinței, locul în care copilul ajunge la rădăcina lucrurilor, caută răspunsuri și, prin ele, puterea de a supraviețui tuturor încercărilor. Călătoria este fabulos, absolut fabulos ilustrată prin universul sonor creat de Călin Țopa și Eduard Gabia (acesta din urmă generând și pulsul unui alt mare spectacol al lui Pricop, ”Radio”, la Teatrul ”Sorescu” din Craiova). Prezențe bine calibrate în călătoria lui Conor prin propriile coșmaruri oferă Camelia Pintilie (o mamă duioasă, iubitoare, care bravează de dragul copilului), Mihaela Trofimov (bunica neconvențională, rațională și puternică), Doru Bem (tatăl cu musca pe căciulă, care se fofilează iar), Matei Arvunescu (Harry, copilul sadic), Ioana Niculae (Lilly, fetița fragilă, dar justițiară) și Annemary Ziegler (profesoara bine intenționată, dar mistuită, și ea, de frici dezarmante).

Admirabil felul în care lighting designul lui Cristian Șimon decupează din beznă stări și personaje. Ireproșabil sunetul asigurat de Andrei Doboș, Roberto Gae și Robert Anton. Țin să subliniez asta pentru că, în cursul unei asemenea experiențe cu căști, cea mai mică fisură la capitolul sunet ar fi putut să strice tot,

Mai pe scurt, ”Șapte minute după miezul nopții” de la Teatrul Excelsior se înscrie ca un nou vârf de top în palmaresul regizorului Bobi Pricop. Dragi prieteni, vă rog insistent să verificați acest adevăr!

Gabriela Hurezean

Fotografii de Volker Vornehm

Dacă îmi amintesc bine, acest ”Punk Rock” este al cincilea dintr-o serie de texte pe tema universului adolescentin, montate de Vlad Cristache pe scene prestigioase. Dintre acestea, ”Deșteptarea primăverii” de la Teatrul Mic avea clare simptome de capodoperă (oare, de ce nu se mai joacă?). Proaspătul ”Punk Rock”, înscenat de Vlad Cristache la Excelsior e, în clasamentul meu, doar cu un milimetru în urma ”Deșteptării…”. De unde aplecarea asta a lui asupra adolescenței? Simplu: pentru că, deși pe deplin maturizat ca spirit creator, ca regizor, a rămas același băiețandru pe care l-am cunoscut în urmă cu nici nu mai contează câți ani. Când, elev fiind la Colegiul Mihai Viteazul, îl premiam pentru performanțe uluitoare, la un festival de teatru pentru liceeni. Știe cum gândesc adolescenții, ce așteptări au, cum poți să găsești un limbaj comun pentru a dialoga cu ei, care le sunt aspirațiile, cum se raportează la ”ecosistemul” adesea ostil în care supraviețuiesc încercând să crească. Am pus ghilimele pentru că sistemul nu e, nici pe departe, eco. Nici în Anglia, unde se derulează acțiunea, nici la noi. Piesa lui Simon Stephens (exemplar tradusă de Bogdan Budeș) despre asta vorbește. Despre ostilitatea lumii. Dar, mai presus de toate, despre NEPĂSARE. Despre indiferența cu care adulții – părinți, profesori – trăiesc vieți paralele cu ale celor pe care ar trebui să-i înțeleagă/ajute/ocrotească.

În rolul lui William Carlisle, Dan Pughineanu detaliază cu finețe toate simptomele care definesc o psihoză din ce în ce mai gravă: vorbește precipitat, e mitoman, are o sensibilitate bolnăvicioasă,  pe care încearcă s-o mascheze (fără succes) sub o pojghiță de fals entuziasm. Simptomele sar în ochi, dar nimeni nu le observă, nimeni nu încearcă să vindece cauza. Viața lui Will e o înșiruire de iluzii călcate în picioare. Nu se abate de la regulă nici povestea de iubire pe care încearcă s-o lege cu eleva cea nouă, Lilly (Ioana Niculae – grațioasă, expresivă, bine ancorată în ființa personajului.) Lilly e ușor ezitantă sub apăsarea necunoscutului, apoi din ce în ce mai sigură pe ea, atât de sigură încât va deveni iubita masculului Alfa al găștii.

Nicholas, adolescentul aproape bărbat, este descris de Alex Călin cu ajutorul unei palete generoase de nuanțe. E cel mai rezervat în materie de reacții infantile, dar nu ezită să ”cucerească” tot ce prinde, nici să sară la bătaie când e vorba de arătat mușchii. Bennett Francis (interpretat cu vervă de Matei Arvunescu) este băiatul rău, un campion al bullying – ului, al farselor tâmpite și al glumelor nesărate. Din păcate, acest personaj e cumva incomplet din scriitură, nu se știe exact de unde izvorăște răutatea lui. Dar suntem liberi să bănuim. De obicei, acest comportament este specific copiilor din familii înstărite. Părinții n-au timp să se ocupe de copii și își compensează absența cu bani, mulți bani. Sigur că, într-o logică binecunoscută, prietena lui nu poate fi decât cea mai deșteaptă fată din clasă, Cissy. Excelează la toate materiile, dar pentru a nu fi etichetată drept tocilară, afișează o atitudine rebelă și, evident, o relație cu antipaticul Bennett. Ana Udroiu propune o Cissy dotată cu nerv, cu scăpărări surprinzătoare, cu ironia specifică unui IQ performant.

Ca în orice școală, există și aici o ciucă a bătăilor de joc, Chadwick Meade. Alex Popa învestește în acest băiat o mare doză de sensibilitate din rezervele proprii. Chadwick e un mic savant – filosof, cu viziune necruțător de exactă asupra lumii. ”Mișto”-urile, ”caterincile”, violența colegilor par să nu-l atingă, pentru că pe el îl preocupă accesarea unor sfere infinit mai înalte. Senină, lilială e și cealaltă țintă a zeflemistului Bennett, Tanya – fata care poartă cu nonșalanță cele câteva kilograme în plus. Teo Dincă își alcătuiește personajul uzând de propria drăgălășenie și inocență. Deși într-un rol mai puțin întins, Oliver Toderiță propune un psiholog credibil, mistuit de propriile întrebări și îndoieli.

Dacă, din replici, transpare oarecum învăluită, explozia interioară, generată de frustrări, anxietate, revoltă, țâșnește cu forță prin intermediul pieselor punk, cântate cu talent real de tinerii actori care, iată, se dovedesc a fi și admirabili instrumentiști (îmi pare, totuși, că ar mai fi de lucrat un pic la secțiunea tobe, unde exprimarea e cam monocordă).

Iată ce și-a propus Vlad Cristache, în calitate de regizor, și i-a reușit fără greș: ”Spectacolul pornește de la o suprapunere conceptuală peste patternul clasic Punk…anti-norme sociale, anti-profesori, anti-părinți, anti tot ce limitează manifestarea liberului arbitru. Dar demersul meu este să interogăm, pe parcursul poveștii, această nevoie de libertate pe care o simt adolescenții și să vedem de unde vine și care sunt consecințele din păcate dure ale acesteia… Unde e limita peste care nu poți să treci în încercarea de a fi cu adevărat liber și să evadezi din cușca normelor impuse de societate? Spectacolul este, în egală măsură, punk și anti-punk.” Ideea de cușcă este exploatată cu subtilitate de scenografa Andreea Tecla. Pereții bibliotecii în care se consumă trama sunt din hârtie care, prin sfâșiere, deschide portaluri spre adevăruri usturătoare (dar și spre un reflector care te orbește când îți bate în ochi!). Alți pereți sunt, de fapt, un fel de gard din sârmă, asemănător celor în spatele cărora sunt exilate sălbăticiunile la Zoo. Și ce altceva este un adolescent, dacă nu o mică sălbăticiune, fragilă, însetată de atenție, grijă și iubire?!

N-am rămas la felicitările și fursecul de după premieră, pentru că voiam să-mi limpezesc în liniște tulburarea. Am rămas cu o concluzie de neclintit: acest spectacol despre visuri, psihoză, iubire, sex, violență, relații interumane, ar trebui văzut de toți adolescenții care au peste 15 ani, de toți profesorii, de toți părinții. De toți cei care consideră că adolescenții merită un tratament mai bun.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Andrei Gîndac