În 2016, Jean-Philippe Daguerre este nominalizat pentru Premiul Molière. Nu-l obține și, probabil, de nervi și frustrare, scrie piesa ”Adio, domnule Haffmann”. Peste doi ani, când el însuși o va pune în scenă, interpretând și rolul nazistului Abetz, îi va aduce nu mai puțin de 4 Premii Molière (cel mai bun dramaturg, cel mai bun spectacol, cel mai bun rol secundar masculin, cel mai bun debut feminin). Că spectacolul se bucură, în continuare, de mult succes, se datorează, mai întâi de toate, faptului că aduce imensitatea crudă a războiului (al II-lea, mondial) la nivelul microcosmic – dar infinit mai pregnant – al câtorva oameni obișnuiți. Cu viețile, temerile, sacrificiile, meschinăriile, dramele, bucuriile, caraghioslâcurile lor. Fără patetisme, fără gesticulație inutilă. Exact cum scrie Jean-Luc Jeener în Le Figaro: ”O altă calitate a spectacolului ține de onestitatea sa intelectuală. Aici nimeni nu e nici bun, nici rău, aici sunt numai ființe umane care încearcă să nu se degradeze prea mult într-un context istoric dificil,unde foarte puțini sunt eroi cu adevărat. Situația e suficient de puternică pentru a ne face să înțelegem ambiguitățile dorinței și imposibilitatea inocenței.”

Este exemplar modul în care Felix Alexa înscenează această poveste (bazată pe un caz real), la Sala  Pictura a Teatrului Național ”I.L. Caragiale” din București. I-am recunoscut din prima limpezimea viziunii regizorale, expresivitatea bine articulată, exactitatea chirurgicală a decupajului scenelor, adecvarea perfectă între actorii aleși și personajele interpretate. Alexa și-a ales singur și fondul muzical, o cascadă de sonorități ce mențin ritmul intens al acțiunii. Aliat important în coagularea spectacolului, Andrada Chiriac propune un decor pe cât de sugestiv, pe atât de funcțional.

Pot afirma, fără a fi acuzată de exgerare, că spectacolul lui Alexa are chiar două elemente care frizează geniul: reprizele de step ale lui Pierre, în paralel cu acțiunea din pivniță, și felul în care o tot pufnește râsul pe Suzanne Abetz, când află amănunte despre sarcina Isabellei.

Joseph Haffmann este patronul evreu al unei bănoase afaceri cu bijuterii. A reușit să-și trimită în Elveția soția și cei patru copii, punându-i astfel la adăpost. El, însă, rămâne în Franța, sub amenințarea crâncenului shoah făptuit de naziști. Richard Bovnoczki nuanțează subtil stările prin care trece omul nevoit să trăiască în pivniță, acceptând un troc umilitor pentru toți cei trei protagoniști. Pierre Vigneau, angajatul său, va accepta să-l ascundă și să-i salveze afacerea, dar nu complet dezinteresat, pentru că, nu-i așa, în lumea noastră totul are un preț. Și iar mă văd nevoită să aplaud o scenă de mare rafinament: Când află care este prețul salvării sale, Haffmann nu vociferează, nu-și dă ochii peste cap, doar înțepenește mut, lăsând să-i alunece hârtiile pe care le avea în mână. Richard Bovnoczki parcurge cu nonșalanță drumul de la teamă, oroare, umilință, sentiment de vinovăție, până la curajul nebun de a-l înfrunta pe inamicul nazist.

Cuplul Pierre și Isabelle Vigneau reprezintă căsnicia reușită, întemeiată pe iubire, dar marcată de un vis imposibil de împlinit. Pierre (Alexandru Potocean) nu are scrupule când se întrevede, totuși, o cale de a-și împlini cea mai mare dorință. Chiar dacă asta îl umple de furia pe care și-o va  descărca la antrenamentele de step. Soția sa, Isabelle, în interpretarea  Alexandrei Sălceanu, este franțuzoaica tipică. Grațioasă, fragilă, mereu  iubitoare, supusă și nesupusă în același timp, condamnând afacerea înfloritoare pe care soțul ei o dezvoltă pe baza clientelei naziste. În contrast cu tinerii însurăței, soții Abetz reprezintă răul dezlănțuit. Andrei Finți este acel Otto Abetz care, sub masca onorabilității binevoitoare, joviale, ascunde fiara care a trimis trenuri întregi de evrei în camerele de gazare și care a devalizat Franța de inestimabile opere de artă, unele nici acum recuperate. Nevastă-sa, Suzanne (rolul îi vine mănușă Emiliei Popescu) este o franțuzoaică dispusă să dezvolte colaboraționismul până la cel mai înalt nivel, punerea pirostriilor. Drăguță, gurmandă/vorace, amatoare de glume ieftine și vinuri scumpe, nici n-ai zice că tot ea e o năpârcă de genul celor ce, după război, erau tunse și tăvălite prin smoală. Iar chicotitul ăla nestăpânit, izvorât dintr-o grobiană lipsă de tact, este apogeul măiestriei actoricești.

Un spectacol de văzut neapărat. Cel mai bun din câte am văzut în ultimul timp.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca

Jayden are probleme la școală. Nu învață. Are 9 ani și abia reușește să citească și să scrie. Nu e atent la ore. Își deranjează colegii. E obraznic. Vorbește urât. Profesorul cheamă părinții la școală. Un subiect banal, care putea să genereze un spectacol banal, o dădăceală, ca multe altele. Doar că irlandezii Iseult Golden (actriță și regizor) și David Horan (regizor) știu cum se scrie o piesă de teatru, în așa fel încât să deschidă cale liberă creativității celor care o materializează pe scenă. Fapt confirmat cu asupra de măsură de Marele Premiu al Edinburgh Fringe Festival și de titlul Best Theatre Script, la ZeBBie Awards, ambele acordate anul trecut textului despre care vorbim, ”Class”, intrat anul acesta în repertoriul Teatrului Național din București. Update: Și prezent în selecția Festivalului Național de Teatru din această toamnă. Andrei Marinescu este autorul unei traduceri fidele, nuanțate. Cu acribia chirurgicală pe care i-o știm de multă vreme, Felix Alexa recitește textul în cheie personală, calibrând impecabil comicul și tragicul, plasând accente de mare rafinament și orchestrând o distribuție admirabilă.

Richard Bovnoczki este profesorul care încearcă să ascundă tristeți, frustrări, ezitări, chiar furie, sub aparența siguranței de sine. Edificatoare scena în care el rămâne pe scaunul de la catedră, dar îl invită pe tatăl copilului să ia loc pe unul dintre scaunele mici din clasă – o demonstrație subtilă a superiorității, deși aceasta nu este decât o iluzie. Tatăl, Brian Costello, și mama, Donna Costello, întruchipați de Gavril Pătru și Alexandra Sălceanu, par doi copii care au crescut prea repede, se ceartă din orice și uită, pur și simplu, să le pese că jocul lor de-a divorțul îl marchează crunt pe copilul care, pierzându-și reperele, nu mai vrea să învețe, nu mai vrea nimic, se simte blocat într-o lume ostilă. Minunat Ciprian Nicula și în acest rol de ”copil problemă”, confirmând performanța din ”Întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții”. El este Jayden urâcios, Jayden îngrozitor de trist, Jayden jucăuș, Jayden încrezător că va fi mai bine. Că îl iubește și pe el cineva. Că îi acordă puțină importanță. Puțin timp. Dar până atunci își creează un refugiu în lumea paralelă a imaginației, unde poate să fie chiar și Spiderman!

La același nivel al excelenței se află Sandra Ducuță, o tânără actriță în stare să te convingă, parcă fără niciun efort, că e o fetiță de 9 ani, Kaylie, care, la fel ca Jayden, are probleme acasă și învață prost. Copiii râd de ea: ”Mama ta e drogată!” și Kaylie ar vrea să rămână la bunica ei, dar statului nu-i pasă. Și de ce i-ar păsa statului dacă nu le pasă celor din imediata apropiere? Piesa celor doi irlandezi e despre ceea ce putem învăța de la copii – dar, oare, vrem? – despre ceea ce am putea repara dacă nu ne-am trezi prea târziu, când se produce ireparabilul, despre egoismul cu care adulții aleargă după propria fericire, plătind mult prea scump, cu fericirea copilului. Piesa nu-și propune să dea verdicte, nici sfaturi, doar îți pune în față o oglindă și te silește să iei cu tine, după ce aplauzele au tăcut, câteva întrebări vitale, de rumegat îndelung și de răspuns cu înțelepciune.

Regizorul Felix Alexa, despre noul său spectacol montat la Naționalul bucureștean: ”Într-o societate românească profund bulversată, inclusiv în sistemul de învățământ, acest spectacol este un semnal de alarmă necesar, dar și o formă de a ne exorciza frustrările și neputințele proprii. O modalitate de a privi direct și curajos, în față, propria noastră fragilitate, de care uneori ne e foarte frică. Spectacolul meu propune, cu umor și tandrețe, un fel de a vindeca această frică de noi înșine.”

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca

Spectacolul ăsta pică destul de greu tocmai acum, când noi, ca nație, constatăm iar și iar că trenul spre lumea mai bună continuă să treacă prin gara noastră doar  precum o străfulgerare. Sigur, în ciuda adevărurilor neplăcute, conținute în piesa ”Orchestra Titanic”, dramaturgul Hristo Boicev (alături de regizorul Felix Alexa) presară și niște praf de râs peste replici. Și se râde, chiar dacă râsul mai și ustură pe alocuri. Piesa bulgarului e despre patru oameni ai străzii care s-au adăpostit într-o gară dărăpănată. Ei, gara asta e primul lucru care m-a captivat. Cum am ajuns în Sala Pictura (Teatrul Național din București) ca de obicei, cu vreo 10 minute mai devreme, am avut timp să contemplu decorul creat de Andrada Chiriac.

Mi-au trecut prin minte ruinele pictate de Louis Daguerre, Jan Peeters, Marco Ricci, Viviano Codazzi ș.a., dar parcă niciuna dintre ele nu avea viață ca gara asta care, de-a lungul spectacolului, îți dă senzația că respiră și, în funcție de cum o atinge lumina, devine catedrală scufundată, îmbrățișare, amenințare, lume întreagă, coșmar, speranță, disperare. (Imaginea e copiată de mine din caietul program). Hotărât lucru, avem în Andrada Chiriac un scenograf de foarte mare anvergură, stau mărturie și celelalte decoruri pe care le-a creat (”Revizorul”, ”Terorism”, ”Butoiul cu pulbere”, ”Hotelul dintre lumi” etc.).

Demult n-am mai văzut un spectacol în care ceea ce se vede să fie într-o osmoză atât de armonioasă cu ceea ce se aude. Ilustrația muzicală, aleasă de Felix Alexa și Cristina Giurgea, cuprinde partituri de Beethoven, Gorecki, Ada Milea, Alexander Bălănescu. Tema trenului (cvartetul de coarde nr.2 de Henryk Gorecki) se poate descrie ca un parfum: nota de bază, monotonă, sacadată, amintește de goana fără țintă a trenului, nota de vârf, stridentă, terifiantă, pare un strigăt de ajutor înainte de ultima respirație. Apoi, mai este scena în care se cântă ”Odă bucuriei” (Simfonia a IX-a de Beethoven). Claudiu Bleonț, în prim plan, cu vocea lui penetrantă, de tenor, mi-a amintit de același Claudiu Bleonț, pe la începutul anilor 90, cântând din ”Carmina Burana”, în ”Audiția” lui Andrei Șerban, tot pe scena Naționalului bucureștean.

Surprinzător cum îl știm, Bleonț este, acum, magicianul Harry (Houdini, dacă vreți), care poate să scoată din gură trei ouă întregi, unul după altul. Sau îngerul morții? Tania Popa – Liubka – scoate panglici pe gură, dar nu șmecheriile învățate de la magicianul Antonio sunt cele mai importante aici. Impresionantă este capacitatea actriței de a se transforma, în fracțiuni de secundă, dintr-o prostituată zdrențăroasă și bețivă, în aristocrata care cântă, transfigurată, la vioară, undeva, în adâncul oceanului. Mihai Călin este un fel de regizor/dirijor/ raisonneur/mitoman – Meto. Știe să cânte ”din Beethoven, Brahms, Bach și Feuerbach”, a studiat filosofia la Conservator și psihiatria la spitalul de psihiatrie, dar și la școala vieții și, cu toate competențele acestea la bază, înscenează la nesfârșit venirea trenului care, poate, va opri cândva și în gara părăsită.

Cel de-al patrulea om al străzii, Luko, este interpretat de Mihai Constantin care rămâne cumva la suprafața personajului, e drept, nici rolul nu e prea complex, din scriitură. Nu știu alți spectatori ce au văzut, dar eu l-am văzut tot timpul pe Mihai Constantin și nu pe Luko, fostul șef de gară, devenit boschetar. O fi avut o seară mai proastă… Nu același lucru se poate spune despre Richard Bovnoczki, un actor care se livrează în totalitate personajului. Profund, nuanțat, convingător. Doko nici măcar nu seamănă cu Bovnoczki, este, cu adevărat, îngrijitorul de la zoo, care a vândut pe băutură hrana animalelor, până când acestea au murit. Doko o plânge pe Katia, ursoaica pe care a îndrăgit-o, dar asta nu l-a împiedicat s-o lase să moară de inaniție.

Ursoaica și magicianul Harry vor aduce suprarealismul în lumea acestor năpăstuiți. Căci spune Harry: ”În lumea reală, trăiește trupul, în lumea nevăzută a viselor și speranțelor – trăiește spiritul.” Și spune Hristo Boicev, în interviul acordat Anitei Neagu: ”Iluzia este fundamentul existenței umane. Și tot iluzia este cea care îi determină pe oameni să continue să trăiască, să ducă mai departe ce au de făcut. Ideea că așteptăm ca în viitor să ni se întâmple ceva mai bun e tot o iluzie. Logica, din păcate, ne contrazice. În viitorul cel mai îndepărtat vom dispărea cu toții, așa cum dispar și personajele din piesa mea.” Cât despre Felix Alexa, e ca de fiecare dată, la fiecare nou spectacol al său. Știe exact ce vrea să spună, știe exact cum trebuie să spună, construiește cu o rigoare farmaceutică personaje, emoții, idei, pentru ca, în final, să coaguleze totul într-o iluzie/trăire profundă, întâmplată pe scenă și în spectatori. Finalul necruțător propus de autorul piesei este cumva alinat prin montarea lui Felix Alexa, care aduce un licăr de speranță: ”Spectacolul meu vorbește despre teatru și viață, despre cum ne putem salva, măcar parțial, dintr-o existență frustrantă și anostă, sperând la o altă dimensiune creată prin iluzie. O iluzie pe care ne-o creăm fiecare în intimitate, ca alternativă salvatoare.” Și, cine știe, poate că iluzia se va materializa cândva. (Vai, mă minunez și eu ce pozitiv gândesc!).

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca

În urmă cu opt ani, Felix Alexa regiza la Teatrul Metropolis un memorabil spectacol, ”În rolul victimei”, de Oleg și Vladimir Presniakov. Față de acea partitură – și ea mustind de umor negru – cea pe care a montat-o acum același Felix Alexa, de data asta, la Teatrul Național din București, este chiar mai devastatoare.

A vorbi despre terorism azi, când fundamentaliștii distrug statuile din muzee, decimează turiștii și organizează carnagii cu caricaturiști, este precum răsucirea cuțitului în răni niciodată închise. Dar frații Presniakov ridică oroarea la un nou nivel, și mai atroce: în fiecare dintre noi zace un terorist mai mult sau mai puțin ațipit, iar declanșarea catastrofei se petrece din aproape în aproape, după principiul unui domino scelerat. O amenințare cu bombă determină amânarea decolării avioanelor. Acesta este punctul de pornire. În sala de așteptare, pasageri nemulțumiți, nervoși, resemnați, amuzați. Nu știm nimic despre ei și nici nu contează. Sunt personaje generice, oricare dintre ele poate fi oricare dintre noi. Teza fraților Presniakov – demonstrată cu logică inatacabilă – este că terorismul politic este mai mic și mai nevinovat decât terorismul social, generat de impulsul care te face să-ți torturezi aproapele și, uneori, pe tine însuți. Joc sinistru, în care victima și călăul își schimbă câteodată rolurile. ”Piesa fraților Presniakov este de o subtilitate extraordinară. – spune regizorul Felix Alexa – Demonstrează că nu e neapărată nevoie de cadavre pentru ca, undeva, în adâncul nostru, să murim încet sub teroarea propriei vieți cotidiene. Având, totuși, iluzia fericirii…” Urmărind spectacolul, am avut senzația din ce în ce mai acută că Oleg și Vladimir Presniakov sunt – cel puțin din punct de vedere literar – rude apropiate cu Chuck Palahniuk, autorul celebrului ”Fight Club” (scriitor american de origine ruso-ucraineano-franceză, oare, întâmplător?)…

Totul are legătură cu totul. Frica animalică generează violență. Micile agresiuni, puse cap la cap, duc la marea catastrofă.

În timp ce soțul ei așteaptă decolarea avionului, Femeia își primește amantul în patul conjugal. Numai că acesta nu e tocmai monumentul de tandrețe pe care îl visa… Se pare că Mihai Călin și-a făcut un obicei din a surprinde spectatorul și iată-l, din nou, oferind o surpriză de proporții în rolul amorezului care își cântărește cu sadism rece senzațiile și reacțiile. Bine ancorată în dezamăgirile și spaimele personajului – Irina Movilă. Scena următoare oferă o mostră a terorii corporatiste. Șeful isteric (Claudiu Bleonț) își umilește subalternii minunat interpretați de Tania Popa, Florentina Țilea, Rodica Ionescu, Natalia Călin și Mihai Calotă (cu un aplauz în plus pentru acesta din urmă).

Dramele personale pe care le parcurg sunt subtil sugerate până la apoteoza furnizată de colega care se spânzură pentru că o înșeală bărbatul. În parcul din apropiere, stau pe bancă două bătrânici (fermecătoare Ileana Stana Ionescu și Adela Mărculescu). Nici n-ai bănui că una dintre ele este autoarea unei crime perfecte și că cealaltă s-ar putea să-i copieze rețeta, într-un viitor apropiat. Cât despre nepoțelul care se joacă frumos prin apropiere, nu ți-ar veni să crezi că e fix cuiul scos al grenadei.

Apoi ajungem la dușurile din cazarmă, soldații (Răzvan Oprea, Victor Țăpeanu, Claudiu Bleonț) îl torturează pe cel mai slab dintre ei (Mihai Calotă, atât de atașant încât îți vine să-l iei acasă), până la apariția colonelului (Marius Bodochi). Au revenit de la o acțiune de salvare, în urma exploziei care a distrus etajul unei clădiri. Din locatara apartamentului, s-au mai găsit doar mâinile și picioarele care fuseseră legate de pat. Știre de tabloid. În aparență. În esență, un act terorist aproape clasic, produs în urma unui lanț de agresiuni legate între ele, conform mecanicii cuantice. Un om oarecare (Andrei Finți, impresionant) n-a mai vrut să aștepte în aeroport și s-a întors acasă…

Felicitări Felix Alexa, felicitări echipei de actori care a ”sunat” ca o orchestră impecabil dirijată, felicitări Neil Coltofeanu pentru conceptul video care completează sugestiva scenografie a Andradei Chiriac.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca

Într-un stat birocratic/mafiot, în care legile sunt făcute de retardați și aplicate de oligofreni, în care n-ai voie nici să respiri fără să dai șpagă, ”Revizorul” lui Gogol este un cuțit răsucit în rană. Ca să nu doară prea tare, Felix Alexa învelește cuțitul în niște puf. Care se dovedește, până la urmă, a fi vată de sticlă.

Locul

Premiera spectacolului ”Revizorul” marchează inaugurarea unei noi (și vechi) săli a Teatrului Național ”I.L. Caragiale” din București. Splendida sală Studio a fost cel mai bun spațiu al Naționalului, dar n-a apucat să funcționeze prea mult. Ceaușescu a oferit-o Teatrului de Operetă, care tocmai rămăsese fără sediu. Directori după directori au încercat s-o recupereze, iar cel care, în fine, a reușit, este actualul director general, Ion Caramitru. De al cărui nume se va lega, în istoria instituției, și transformarea hardughiei ceaușiste într-un teritoriu privilegiat al polivalenței spirituale.

Antecedente

”Revizorul” regizat de Felix Alexa este a treia variantă de înscenare a cunoscutului text gogolian din câte am văzut în București. Prima, sub direcția de scenă a lui Serghei Cerkasski, cu Dan Puric în rolul titular, a avut premiera în 2002, la Teatrul Național. Un spectacol colorat, încărcat, vioi, specific rusesc. După vreo patru ani, Horațiu Mălăele montează la Comedie o versiune care va fi cu adevărat genială abia după ieșirea din distribuție a lui Bănică jr. (interpretul rolului titular). A treia variantă, propusă acum de Felix Alexa, e infinit mai bună decât cea a lui Cerkasski, dar nu depășește performanța de la Comedie.

Calități

Felix Alexa (autor și al versiunii scenice, după traducerea Mașei Dinescu) aduce povestea la zi, oferindu-ne tabloul unui iad pe care îl cunoaștem foarte bine. Scelerat, dar vesel. Și, numai pe alocuri, speriat.

Decorul creat de Andrada Chiriac este fabulos. Tavanul infernului pare să se sprijine pe colonade alcătuite din hârțoage peste hârțoage, o terifiantă metaforă a dictaturii conțopiste, care mai are puțin și ne sufocă de tot. Sugestiv este și costumul în dungi pe care îl poartă Primarul, vestimentație specifică oricărui mafiot care se respectă. Dar cea care dă nota profundă de originalitate acestui spectacol este ideea lui Felix Alexa de a construi un personaj dedublat cu ajutorul a doi actori cu solidă  experiență coregrafică, Marius Manole și Istvan Teglas. Cu ajutorul lor (dar și al celorlalți actori din distribuție) miza regizorului pe expresia corporală se soldează cu succes deplin.

Nu neapărat necesară, dar bine aleasă este muzica, al cărei comentariu în context se poate decodifica destul de ușor. ”Lacrimosa” din ”Recviemul” lui Mozart: Am murit și am ajuns în iad. ”Zborul cărăbușului” de Rimski-Korsakov: nevasta și fiica primarului sunt curioase, proaste și inutile ca două muște bâzâitoare, ”Lacul lebedelor”: ironie la adresa aparentei inocențe a lui Hlestakov etc.

Actori

Cum spuneam, piesa de rezistență a spectacolului este duetul Manole – Teglas. Hlestakov, în viziunea lui Felix Alexa, este mai puțin ticălos decât victimele lui. El minte și înșeală pur și simplu pentru că îi este foame, pe când ceilalți mint și înșeală din insațiabilă voracitate.

În plus, față de ceilalți, care sunt convinși că au dreptul să ducă netrebnicia dincolo de limite, Hlestakov are în Osip acel alter ego care conține simțul critic, conștiința. Dacă, în celelalte două variante ale ”Revizorului”, personajul Osip era oarecum expediat, rămânând un simplu servitor, aici are un rol important, aproape egal cu al personajului titular, un fel de prelungire a acestuia, punct de sprijin și cenzură interioară. Dar ca să înțelegeți mai bine ce vreau să spun, trebuie să vedeți spectacolul. Claudiu Bleonț (Bobcinski) și Mihai Calotă (Dobcinski) îi întruchipează cu mult umor pe cei doi funcționărași băgăreți și plini de păreri, profesioniști ai lansării zvonurilor.

Eduard Adam (Ivan Șpekin, dirigintele poștei) face o creație remarcabilă, mai puțin din vorbe și foarte mult grație dexterităților sale de mim. Scena în care vine cu șpaga la Hlestakov este una dintre cele mai reușite din acest spectacol. Memorabilă este și prestația Irinei Movilă, care propune o Zemlianikă oportunistă, ipocrită, bârfitoare, gata să calce pe cadavre pentru a-și netezi calea. Amuzante și bâlbâielile inspectorului Hlopov (Armand Calotă). Ana Ciontea (soția primarului) și Ilinca Manolache (fiica primarului) interpretează sugestiv zuzele parvenite, nu prea inteligente, în schimb foarte doritoare de ”parteneriate” profitabile cu sexul opus. Axel Moustache (Gibner, medicul șef), Marcelo S. Cobzariu (judecătorul Liapkin-Tiapkin), Maria Buză (cântăreața), Ovidiu Cuncea (preotul), Cosmin Dominte și Răzvan Popa (bodyguarzi), Natalia Călin, Iuliana Moise, Carmen Ungureanu (soțiile demnitarilor) sunt prezențe imposibil de trecut cu vederea, chiar și atunci când nu au de rostit cuvinte.

Scăderi

Dacă nu mi-a plăcut ceva în acest spectacol ține strict de gustul meu personal și subiectiv. Primarul lui Mihai Constantin este exact ca majoritatea primarilor mioritici: grobian, hrăpăreț, (prea) zgomotos, violent, dictatorial, laș. Dar tocmai pentru că majoritatea este așa, soluția e mult prea simplă și necesită un efort minim și din punct de vedere regizoral, și din punct de vedere actoricesc.

Dacă punem primarul lui Mihai Constantin – alcătuit din linii groase, descifrabile din avion – lângă primarul lui George Mihăiță – care nu gesticulează, nu urlă, ci vorbește în șoaptă, amenințător, ca un infailibil reprezentant al răului – e clar că a doua propunere este mult mai bună, mai surprinzătoare. Apoi, împușcăturile din final. E adevărat, mulți impostori din politica autohtonă sunt convinși că au drept de viață și de moarte asupra oamenilor de rând, totuși, faptul că primarul împușcă doi oameni are, din punct de vedere artistic, o relevanță egală cu zero și distorsionează cercul vicios pe care îl propune Gogol ca final (deschis). Dar cu sau fără aceste scăderi, nespecifice rafinamentului eterat al montărilor lui Felix Alexa, la premieră s-a întâmplat ceva ce îl enervează tare pe Marius Manole: s-a aplaudat la scenă deschisă. Mult!

Gabriela Hurezean

Fotografii de Tudor Predescu