De Ziua Mondială a Teatrului, simt nevoia să scriu despre spectacolul care mi-a plăcut cel mai mult în această stagiune: ”Proorocul Ilie” de Tadeusz Slobodzianek, în regia lui Botond Nagy. Cu atât mai mult cu cât, niște farisei din secta mesianicului cu epoleți, care nu au văzut spectacolul, găsesc de cuviință să vocifereze strident despre erezie și atentat la puritatea religiei ortodoxe. Dacă ar fi văzut spectacolul, având, desigur, și capacitatea de a înțelege ceva din el, ar fi dat sonorul mic, jenați de propria… ignoranță (ca să mă exprim eufemistic). De fapt, dacă mă gândesc mai bine, chiar le înțeleg ofuscarea. Despre ei e vorba în spectacolul ăsta. Montat cu umor, luciditate, foarte multă creativitate și interpretat de niște actori care joacă din drag aceste personaje pe care le înțeleg în profunzime.

Cine este proorocul Ilie? Un individ gen Petrache Lupu sau, mai recent, Călin Georgescu, care, în Polonia anilor 30 – 40, profită de naivitatea  consătenilor și se declară un fel de nou Mesia. Richard Bovnoczki strălucește în acest personaj aparent hieratic, încununat de falsă sfințenie și radiind empatie, dar care, în realitate, e un om obișnuit: nevricos, ipocrit, profitor, viclean. Sună cunoscut, nu-i așa? Teza genială pe care o propune dramaturgul polonez este că, atunci când profiți de prostia semenilor, nu poți să știi niciodată cum vor reacționa aceștia până la urma urmelor. Și, evident, aceștia nu vor întârzia să reacționeze. Când proorocul pe care îl urmează cu fanatism îi anunță că vine sfârșitul lumii, ”fanii” săi își caută cu disperare mântuirea. Iar mântuirea vine de la Mântuitor, nu? Deci mesianicul Ilie trebuie crucificat, la fel ca Mântuitorul pe care îl maimuțărește.

Dar, pentru o crucificare cât mai eficientă, e nevoie de repetiție. Într-o scenă care atinge comicul genial al teatrului în teatru, jucat de meșteșugarii din ”Visul” lui Shakespeare, țăranii răstignesc o sperietoare de ciori, care e deja gata crucificată pe bățul ei. Cum ar veni, ”credincioșii” efectuează o crucificare peste altă crucificare. Ce părere are despre asta însuși proorocul? O spune cu adorabil accent ardelenesc: ”Cică vin nyiștye tâmpiți să mă răstignyească.” Deși prostia cu caracter de masă e un subiect grav, am râs mult la acest spectacol care satirizează cu senină detașare toate racilele extremismului: dictatură, prostie, șovinism, antisemitism, fariseism, segregaționism, izolaționism și chiar imoralitate. Vezi scena în care posedata Olga (minunată Aylin Cadîr!) sare pe Ilie, ca un veritabil incubus din filmele horror.

”Exorcizarea”, în viziunea autointitulatului prooroc, înseamnă cantonarea fetei în patul ”sfântului”. O mare surpriză livrează Florentina Țilea în rolul Wierei, ex-sfântă, devenită păcătoasă. Actrița cântă extraordinar, vocea ei angelică se mulează perfect pe incantațiile cu tentă religioasă. Negustorul evreu Rotschild (Emilian Mârnea, pendulând cu grație între ironie și gravitate) vinde icoane și cruciulițe cu leduri colorate și, atunci când încearcă să-i convingă pe fanatici că Ilie e un om obișnuit, aceștia trag concluzia că ”totul e din cauza evreilor”. Fix ca Hitler. Procesiunea dinaintea răstignirii este o paradă a promiscuității care definește lumea modernă. Palaszka Ofeliei Popii este ”credincioasa” tipică de la marginea societății. Mereu uimită, mereu incapabilă să înțeleagă, un pic nimfomană, dar fericită să se vadă, pentru o clipă (sau mai multe) în centrul atenției. Călare pe cruce, sau oferind sex nelimitat, în pădure. Și nu, nu e nicio blasfemie aici. E doar o oglindire fidelă a modului în care mulți fanatici înțeleg credința, relația cu Divinitatea, smerenia care nu e niciodată circ de doi bani.

În povestea lui Slobodzianek, privirea lucidă aparține lui Iuda, interpretat tulburător de Lari Giorgescu. El este cel care încearcă să sfâșie vălul iluziei, el știe că de vină sunt corupția din sânul bisericii, voracitatea bogaților și supa de șoareci cu care se hrănesc săracii. E cutremurătoare aleargarea lui în cerc, până la epuizare, până la prăbușire, ilustrând disperarea celui care vrea să aducă lumina în minți opace, dar este refuzat fără drept de apel. Și asta sună cunoscut, nu-i așa? În timp ce scriam această cronică, pe site-ul Teatrului Național din București era publicat un comunicat/răspuns adresat celor care acuză spectacolul de blasfemie. Am citit comentariile, cele mai multe de la oameni care nu au văzut spectacolul și acționează în continuare ca boți fideli ”proorocului” lor. Pe care nu l-au răstignit (încă) dar nici nu mai are mult de așteptat. Și mișcarea asta a boților atestă valoarea spectacolului (parcă mai era nevoie!).

Cum spuneam de la început, ”Proorocul Ilie” este un spectacol excepțional, montat cu bucurie și relaxare, cu actori care știu exact ce au de spus și cu un regizor care știe cum se ține ritmul și viteza într-un spectacol care nu te plictisește nicio clipă. Ar mai fi multe de spus despre prestația impecabilă a celorlalți actori din echipă: Silviu Mircescu (Bețivul), Răzvan Oprea (Bondar, apoi Sperietoarea), Florin Călbăjos (Marczuk), Leonard Chionac (Pilat), Oana Laura Gabriela și Teo Dincă (Sfânta Veronica), Vitalie Bichir (Orbul), Mihai Calotă (Irod). Scenografia Irinei Moscu, sugestivă, funcțională, reușește să mobileze cu deplin succes spațiul dificil al unei scene mari, cum e cea a Sălii Studio. Splendide muzica (Claudiu Urse) și lighting&video designul (Cristian Niculescu). Impresionante viziunea, siguranța și umorul regizorului Botond Nagy. Cum spuneam, din tot ce am văzut în această stagiune, ”Proorocul Ilie” mi-a mers cel mai țintit la inimă. Prin adevărul oglindirii, prin afinități ale expresiei artistice, prin stilul actoricesc. Vă rog mult, nu mai citiți prostiile boților, mergeți să vedeți acest spectacol despre raportarea – uneori eronată – a omului la Dumnezeu, despre impostură și fanatism. Și despre prostie, care nu-i de râs, dar e imposibil să te abții.

Gabriela Hurezean

Fotografii cerșite de la regizor

Poate nu e întâmplător că scriu despre acest spectacol tocmai azi, de Ziua Internațională a Copilului. Ivan Dobcev povestește în ”Medeea, mama mea” despre copiii unei lumi mai rele decât o mamă vitregă. Cei doi corifei ai Teatrului Laborator Sfumato (Bulgaria), Ivan Dobcev și Margarita Mladenova transferă pe scenă legenda usturător de actuală a Medeei, vrăjitoarea care și-a ucis copiii pentru a se răzbuna pe bărbatul iubit. Căci, deși eroii piesei sunt romi,ar putea fi tot atât de bine chinezi, arabi, africani, americani, europeni. E vorba despre orfanii soartei, flămânzi și goi, care, pentru a-și cumpăra colțul de pâine, sunt nevoiți să-și vândă sângele și copiii.

Varianta inițială a spectacolului a fost prezentată anul trecut, la Festivalul NETA. În urma succesului înregistrat, Dobcev și Mladenova au fost invitați să monteze la Naționalul bucureștean, cu actori români, o nouă versiune. Așa a apărut acest deget apăsat pe rana sângerândă, tocmai acum, când rasismul, homofobia, misoginismul și multe alte ”isme” și ”fobii” bolnave par să-și fi atins apogeul.

Spune Ivan Dobcev: ”Spectacolul nostru pune față în față două ipostaze ale europeanului contemporan: pe de o parte, toposul ghetto-ului, țiganii din taberele de emigranți, care au plecat în număr tot mai mare în ultimele decenii, ajungând să fie percepuți ca o majoritate amenințătoare și, pe de altă parte, toposul elitei intelectuale, care încă se mai sprijină pe utopii. M-a preocupat dintotdeauna ciocnirea dintre cultura populară și cea înaltă, a cărei revelație am avut-o în tinerețe, când am ajuns la Sofia.” Chiar dacă a ales regia în defavoarea picturii, pasiunea sa dintâi continuă să-i marcheze concepția artistică. Teatrul pe care l-a întemeiat se numește Sfumato după umbra fină în care se pierde surâsul Giocondei și tot ce se întâmplă acolo se află sub semnul crezului enunțat de Odilon Redon: ”Logica vizibilului în slujba invizibilului”.

Da, sunt foarte vizibili cei șase romi care transferă mitul invizibil al Medeei, în vizibilul imediat al contemporaneității. Le e foame și cântă și îi doare și își vând sângele pentru o farfurie cu mâncare. În același spital, la urgență, e internat Bojidar (Alin Potop, frumos debut pe scena Teatrului Național), un tânăr adoptat peste mări și țări, care se întoarce în țara natală pentru a-și găsi mama. Grav accidentat, plutește între viață și moarte, însoțit de Teodor (Ionuț Toader, bine plasat într-un personaj torențial). Spectactorul are libertatea de a decide asupra identității lui Teodor: E un alter ego al lui Bojidar? E conștiința lui? E fratele geamăn, așa cum afirmă acesta? E o simplă himeră din vis? De-o fi una, de-o fi alta, el întruchipează cultura înaltă care se ciocnește cu toposul ghetto-ului. Discursul lui este presărat cu aluzii la opera unor autori celebri: Canetti (născut în Bulgaria), Shakespeare, Dostoievski, Celan, Cioran ș.a.

Alternanța dintre monologurile lui Teodor și cântecele țigănești (remarcabil compozitorul Assen Avramov!) are exact efectul urmărit de regizori: un contrast puternic, vecin cu ciocnirea. Cei trei romi care fac haz de necaz, în stilul specific etniei, sunt perfect interpretați de Ionuț Niculae (Leonsio), George Piștereanu (Guguștean) și Mădălin Mandin (Johnny). ”De acolo” sunt și cele trei actrițe care conferă o sfâșietoare consistență femeilor rome care se prostituează, sunt bătute crâncen și siluite, își vând sau ucid pruncii din disperarea de a supraviețui cumva într-o lume care le exclude brutal: Ilona Brezoianu (Isaura), Florentina Țilea (Jupâna), Aylin Cadîr (Zambila). Bine dozat raportul dintre tragic și comic, dintre plâns și cântec – el însuși un plâns, uneori – dintre mișcare și momente statice. Și mai avem doi ”țigani” de aplaudat, instrumentiștii care acompaniază live cântările șatrei: Emilian Ciobanu (acordeon) și Bianca Drăgoi (vioară). Critica bulgară definea spectacolul drept ”o încercare de autopsie asupra unui lucru viu, care rezistă și nu moare în cele din urmă: victime fără noroc ale unor vremuri nebune.” Aș spune că e mult mai mult decât atât. Nu autopsie, ci de-a dreptul vivisecție. Tragică și dureroasă. Chiar dacă ne veselim ascultând muzica foarte bună, excelent interpretată de tinerii actori care evoluează pe scena Teatrului Național din București.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca

În urmă cu opt ani, Felix Alexa regiza la Teatrul Metropolis un memorabil spectacol, ”În rolul victimei”, de Oleg și Vladimir Presniakov. Față de acea partitură – și ea mustind de umor negru – cea pe care a montat-o acum același Felix Alexa, de data asta, la Teatrul Național din București, este chiar mai devastatoare.

A vorbi despre terorism azi, când fundamentaliștii distrug statuile din muzee, decimează turiștii și organizează carnagii cu caricaturiști, este precum răsucirea cuțitului în răni niciodată închise. Dar frații Presniakov ridică oroarea la un nou nivel, și mai atroce: în fiecare dintre noi zace un terorist mai mult sau mai puțin ațipit, iar declanșarea catastrofei se petrece din aproape în aproape, după principiul unui domino scelerat. O amenințare cu bombă determină amânarea decolării avioanelor. Acesta este punctul de pornire. În sala de așteptare, pasageri nemulțumiți, nervoși, resemnați, amuzați. Nu știm nimic despre ei și nici nu contează. Sunt personaje generice, oricare dintre ele poate fi oricare dintre noi. Teza fraților Presniakov – demonstrată cu logică inatacabilă – este că terorismul politic este mai mic și mai nevinovat decât terorismul social, generat de impulsul care te face să-ți torturezi aproapele și, uneori, pe tine însuți. Joc sinistru, în care victima și călăul își schimbă câteodată rolurile. ”Piesa fraților Presniakov este de o subtilitate extraordinară. – spune regizorul Felix Alexa – Demonstrează că nu e neapărată nevoie de cadavre pentru ca, undeva, în adâncul nostru, să murim încet sub teroarea propriei vieți cotidiene. Având, totuși, iluzia fericirii…” Urmărind spectacolul, am avut senzația din ce în ce mai acută că Oleg și Vladimir Presniakov sunt – cel puțin din punct de vedere literar – rude apropiate cu Chuck Palahniuk, autorul celebrului ”Fight Club” (scriitor american de origine ruso-ucraineano-franceză, oare, întâmplător?)…

Totul are legătură cu totul. Frica animalică generează violență. Micile agresiuni, puse cap la cap, duc la marea catastrofă.

În timp ce soțul ei așteaptă decolarea avionului, Femeia își primește amantul în patul conjugal. Numai că acesta nu e tocmai monumentul de tandrețe pe care îl visa… Se pare că Mihai Călin și-a făcut un obicei din a surprinde spectatorul și iată-l, din nou, oferind o surpriză de proporții în rolul amorezului care își cântărește cu sadism rece senzațiile și reacțiile. Bine ancorată în dezamăgirile și spaimele personajului – Irina Movilă. Scena următoare oferă o mostră a terorii corporatiste. Șeful isteric (Claudiu Bleonț) își umilește subalternii minunat interpretați de Tania Popa, Florentina Țilea, Rodica Ionescu, Natalia Călin și Mihai Calotă (cu un aplauz în plus pentru acesta din urmă).

Dramele personale pe care le parcurg sunt subtil sugerate până la apoteoza furnizată de colega care se spânzură pentru că o înșeală bărbatul. În parcul din apropiere, stau pe bancă două bătrânici (fermecătoare Ileana Stana Ionescu și Adela Mărculescu). Nici n-ai bănui că una dintre ele este autoarea unei crime perfecte și că cealaltă s-ar putea să-i copieze rețeta, într-un viitor apropiat. Cât despre nepoțelul care se joacă frumos prin apropiere, nu ți-ar veni să crezi că e fix cuiul scos al grenadei.

Apoi ajungem la dușurile din cazarmă, soldații (Răzvan Oprea, Victor Țăpeanu, Claudiu Bleonț) îl torturează pe cel mai slab dintre ei (Mihai Calotă, atât de atașant încât îți vine să-l iei acasă), până la apariția colonelului (Marius Bodochi). Au revenit de la o acțiune de salvare, în urma exploziei care a distrus etajul unei clădiri. Din locatara apartamentului, s-au mai găsit doar mâinile și picioarele care fuseseră legate de pat. Știre de tabloid. În aparență. În esență, un act terorist aproape clasic, produs în urma unui lanț de agresiuni legate între ele, conform mecanicii cuantice. Un om oarecare (Andrei Finți, impresionant) n-a mai vrut să aștepte în aeroport și s-a întors acasă…

Felicitări Felix Alexa, felicitări echipei de actori care a ”sunat” ca o orchestră impecabil dirijată, felicitări Neil Coltofeanu pentru conceptul video care completează sugestiva scenografie a Andradei Chiriac.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca

Cred că la această oră, după ce și-a văzut de mai multe ori cea mai recentă creație, Lia Bugnar se dă cu capul. De ce? De ”Peretele” pe care ea l-a scris, ea l-a regizat, ea l-a ratat. Mergeam spre Teatrul Metropolis și mă gândeam la un alt spectacol,  văzut pe aceeași scenă, ”Jocul de-a adevărul”, scris tot de Lia Bugnar și regizat de autoare împreună cu Dorina Chiriac. Un spectacol bun. Cu adevărat bun! La fel ca majoritatea spectacolelor bugnariene, găzduite de underground-ul cu parfum de cafea, bere și fum de țigară. ”Peretele” are afiș ispititor, cu o distribuție redutabilă, ce-a declarat Bugnar înainte de premieră e incitant, mai e și muzica lui Vlaicu Golcea… Prin urmare, mă așteptam la o seară memorabilă. Păăăăăăi, și de ținut minte – a fost! Dar nu în sensul bun. Prietenul adevărat este cel care îți spune adevărul. O să-l spun, chiar dacă George Ivașcu, directorul Teatrului Metropolis, are apartament special în inima mea și chiar dacă patru dintre actori îmi sunt foarte, foarte dragi.

E bine să stai în primul rând, dar presupune niște riscuri. La Metropolis se obișnuiește – gest frumos! -  invitarea studenților de la UNATC, dar fără locuri. Așa că se așează pe jos. În fața scenei. Data trecută, când mi-a stat unul pe picior, a fost mult mai bine decât acum, când s-a priponit în fața mea un băiat care n-a mai văzut apă de la ultima ploaie. Mirosea atât de tare a transpirație încât, pur și simplu, te lua cu amețeli. OK, sunt obișnuită cu viața grea, deci am încercat să fac abstracție de faptul că voi sta două ore fără aer. Dar m-a bușit râsul când  Marius Manole (Vasea) a rostit replica atât de asortată cu situația: ”Ce-i duhoarea asta? Miroase a pește stricat!” Cum a fost spectacolul? Dezamăgitor. Nu am recunoscut-o pe acea Lia Bugnar care îmi plăcea pentru observația corozivă, scriitura vie, curajul simplității necontrafăcute, ineditul tramelor propuse. Piesa ”Peretele” părea scrisă sub imperiul unei comenzi aberante: ”Vezi că ăsta e un cartier cu mulți pensionari, dă-le o poveste pe gustul lor, cu poante ușoare și multă lălăială, ce dacă Metropolis e un teatru al tineretului…” Așa a și ieșit. Un fel de vodevil bătrânicios, cu o poveste care amintește de bancul răsuflat cu prostu-n pijama și gunoiul amantei, cu o muzică încropită la minimă rezistență, cu împrumuturi/aluzii/caterinci ce descind fără glorie din opera lui Ibsen, Cehov, Shakespeare, Dumas fiul, Caragiale etc. Clișeu peste clișeu – peste clișeu – peste clișeu, într-un eșafodaj greu digerabil și care supraviețuiește strict grație efortului actorilor.

Sena (Marcela Motoc) e fix dama cu camelii, Marguerite Gautier, care se iubește și cu patronul fabricii de chibrituri, și cu fiul acestuia. Doar că n-are ftizie, ci apendicită cu ochi. Marcela Motoc este o actriță cu vaste posibilități în materie de exprimare actoricească. Din păcate, rolul prostituatei Sena îi oferă doar posibilitatea de a cânta (foarte bine) pe o partitură plictisitoare și de a sta în pat, interpretând durerile facerii și asistând mai mult sau mai puțin uimită la ceea ce se întâmplă în jurul ei. În jurul ei, Gabriela Popescu, Maria Buză și Natalia Călin – în rolurile celor trei colege prostituate care o ajută să nască – fac și ele ce pot pentru a ridica nivelul spectacolului: cântă, dansează, se dau de ceasul morții să trezească publicul ”încremenit în proiect”, vorba filosofului. În cealaltă cameră, unde agonizează bătrânul bogătaș (Mihai Nițu), Letiția Vlădescu (amanta titulară a bătrânului), Adriana Trandafir (ex-soția acestuia, ”hoașca bătrână”) și Florentina Țilea (fiica muribundului) își persecută corzile vocale și talentul în același scop nobil, dar fără prea mari șanse de izbândă. Ca să nu adorm, mă minunez în sinea mea de asemănarea izbitoare dintre Florentina Țilea și Lauren Bacall.

Ce-ar mai fi de spus? Că Mihai Nițu este prea tânăr ca să fie credibil în rolul moșului aflat pe patul de moarte… Că Marius Manole urăște să cânte, fiind conștient că nu-l ajută vocea, detestă rolul pe care îl are de jucat și asta se vede… Că István Téglás e distribuit într-un rol grotesc – preotul dezbrăcat de prostituate – și nu se simte nici el prea bine în atare ipostază (deși nu are rețineri să apară nud, dar cu condiția s-o facă într-un spectacol bun…).

”Profesoara mea, doamna Sanda Manu – zice Lia Bugnar – spunea că un actor începe să cânte pe scenă în momentul în care tumultul din el e așa de mare, încât vorbitul nu-i mai e suficient. (…) Se cântă în spectacolul nostru, destul de mult, pentru că viața te pune uneori în asemenea situații încât vorbitul nu te mai poate ajuta să te faci înțeles, e nevoie de note muzicale.” Având în vedere că, din acest pretins musical, nici măcar unul dintre song-uri nu ți se lipește de timpan, se pare că tumultul e destul de mic. Iar înțelesul – minor.

Gabriela Hurezean